Emil Dumitraşcu, Monografia satului Mâtnicu Mare, judeţul Caraş-Severin, Editura Universitaria, Craiova, 2011, 300 pp.

De curând a văzut lumina tiparului o carte extrem de interesantă şi utilă, aparţinând profesorului universitar dr. Emil Dumitraşcu. Fiind originar din Mâtnicu Mare şi acum retrăgându-se în localitatea natală, unde tatăl său, Ştefan Dumitraşcu, a fost învăţător şi director al şcolii, a ţinut să întocmească respectiva monografie.

Cartea este structurată pe 10 capitole, care la rândul lor posedă subcapitole impuse de realităţi distincte. Prefaţa aparţine autorului, care-l introduce pe cititor în motivaţia ce a dus la apariţia volumului. Informaţii bazate pe cercetare ştiinţifică, axate pe studii de substanţă, chiar şi informaţii de orice fel care orientează în dezlegarea multor necunoscute legate mai ales de numele „Banat”. Evocat din secolul al XIII-lea, iniţial de „Banatul de Severin”, pornind chiar de la Basarab I, continuat de  Banatul de Caransebeş, Lugoj. Pentru că acest termen interesează evoluţia lingvistică a Banatului istoric, în acest capitol se găsesc date corecte şi definitorii. Sfera se extinde la părţile Caransebeşului, aici polarizându-se pe localitatea Mâtnicu Mare, atât în trecut, cât şi în prezent.

Termenii „ban”, „Banat”, „Mâtnic” au şi conotaţii lingvistice; de aceea, în capitolul al II-lea (p. 61-64) informaţiile sunt prezentate exhaustiv, pornindu-se de la semnificaţii etimologice. Capitolul al III-lea, Cadrul natural, cuprinde aşezarea localităţii în cauză, cu evidenţierea celor mai  noi referiri bibliografice privitoare la formele de relief, solul şi subsolul, apele, clima, flora, fauna şi protecţia mediului (p. 65-75).

Cultura şi civilizaţia, precum şi viaţa spirituală tradiţională (cap. IV) sunt atent studiate în contextul localităţii Mâtnicu Mare, prezentându-se Obiceiurile momentelor ciclice ale vieţii, respectiv Naşterea, Nunta, Moartea şi ceremonia înmormântării, continuând cu Obiceiuri la sărbătorile de peste an (ciclul calendaristic). Urmează apoi, în partea a 3-a, Arhitectura locuinţelor, portul popular (cap. 4).

Capitolul al V-lea inserează date şi informaţii referitoare la populaţia satului.  După o scurtă Introducere la subcapitolul Volumul populaţiei satului Mâtnicu Mare, autorul continuă cu Densitatea  populaţiei, Structura populaţiei, Gruparea populaţiei mâtnicene în funcţie de sex, Gruparea polupaţiei mâtnicene în funcţie de vârstă, Populaţia activă şi inactivă, Gruparea populaţiei mâtnicene în funcţie de nivelul de instrucţie (grad de şcolarizare), Populaţia actuală din satul Mâtnicul Mare, unde aflăm că la recensământul din 1941 în localitate erau 708 persoane, apoi la cel din 2000 în sat locuiau 441, diferenţa fiind semnificativă şi cu explicaţiile cunoscute. Urmează Onomasticon mâtnicean, Naţionalităţi şi confesiuni, Încercare de a trasa portretul unui mâtnicean. Aici, după un studiu pertinent, se scot în evidenţă trăsăturile fizice: robusteţea, pasiunea pentru muncă. Descriind pe mâtnicean sub raport psihic, autorul găseşte similitudini în bunăvoinţă, ca expresie a ospitalităţii, urmând sociabilitatea, din care se desprinde prietenia. Autorul mergând in media res cu caracterizarea consăteanului său, ajungând la conformaţia capului, ne oferă delicioasa informaţie că unul dintre antici îi zicea „cetăţuia corpului.

Capitolul al VI-lea, Instituţii oficiale (p. 183-200), aduce în atenţie două instituţii pornite din aceeaşi tulpină, respectiv Biserica şi Şcoala, din care merită să cităm: „Ca instituţie, Biserica a orientat şi format viaţa spirituală  a oamenilor, a românilor, încă de la  formarea poporului român, căci pe drept s-a spus că formarea şi creştinarea poporului nostru sunt sincrone” (p. 183). Lista preoţilor cu date certe despre ei este publicată, însă cea a învăţătorilor mai puţin, din lipsa unor informaţii istorice  complete. Capitolele VII-X cuprind informaţii despre activităţi economice, activităţi culturale, fiii satului. Lucrarea se încheie cu un scurt capitol denumit Sine ira et studio.

Au mai existat asemenea preocupări de a întocmi monografii ale localităţii, cea dintâi fiind a părintelui autorului, înv. Ştefan Dumitraşcu (1942), iar o alta a actualului preot al locului, Raul Vasile But, editată în 2008. Distinsul universitar s-a înrolat în scrierea acestei monografii şi pentru faptul că tatăl dânsului a lăsat o monografie, dar netipărită. Pe această linie permanent erau îndrumări, mai ales pe linia Bisericii, dar şi multe emulaţii în domeniu, căci Vasile Pârvan scria că o monografie în studiul istoriei poate fi comparată doar cu o cărămidă în rezistenţa unui edificiu.

Unul dintre preoţii care au slujit în Mâtnicul Mare a fost şi Iova Drăghina (1910-1973), care a „compus” şi el o asemenea lucrare (1950), dar care în fond este un manuscris, în mare parte o copie după textul învăţătorului Ştefan Dumitraşcu. Preotul Iova Drăghina n-a făcut altceva decât a încurcat lucrurile şi pentru că şi alţii s-au inspirat după preotul Drăghina, neştiind sau nevrând să ştie despre lucrarea tatălui prof. univ. dr. Emil Dumitraşcu, el a scris această monografie ce o prezentăm, lămurind lucrurile prin studierea paralelă a textelor incriminate.

Cum azi se publică foarte multe monografii, mai ales că suntem descătuşaţi de cenzură, ca unul care a cunoscut chiar şi lucrări de licenţă în acest sens, dau mărturie că o lucrare cu informaţii atât de profunde, la surse, cu incursiuni în antichitatea latină, prin evidenţierea aspectelor de o adâncă originalitate,  bogăţie şi frumuseţe n-am întâlnit.  Pentru că devine un reper în domeniu, am ţinut să prezint, atât cât este posibil, o parte din osatura acestei splendide contribuţii.

Prot. dr. Vasile Petrica