Vasile Coman – Episcopul Oradiei, Glasul credinţei – cuvântări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Pr. dr. Cristian Muntean, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2011, 190 pp.

Citind această carte, minunată şi deosebită în felul ei, în domeniu, în ultima vreme, la noi în ţară, m-am gândit mult timp la autorul acestei lucrări, pe care aş dori să-l evoc puţin în cele ce urmează.

Drept urmare, în iureşul zilei şi în vârtejul timpului mi-am adus aminte, pentru câteva momente de Preasfinţitul Părintele nostru Episcop Vasile, a cărui plecare o regretăm foarte mult şi astăzi!… De ce acest lucru, pentru că îi regretăm calităţile sale, personalitatea sa remarcabilă, abilităţile sale foarte competente în disciplina teologică şi în cea pastoral – misionară, pe care ni le-a cultivat şi nouă în orice prilej cu atâta dăruire şi abnegaţie!… El este şi va rămâne în continuare, în conştiinţa discipolilor, profilul teologolui şi a omului de cultură cu deschidere spre universal, spre consistenţă şi acrivie ştiinţifică, transmisă nouă cu foarte multă acuitate şi exactitate!… Cu vaste şi avizate cunoştinţe în cele mai diverse discipline culturale, istorice şi teologice, Părintele Episcop Vasile inspira tuturor foarte multă seriozitate, sinceritate, mult discernământ şi foarte multă blândeţe, nobleţe şi cuminţenie sufletească!… Tocmai din această cauză era foarte apreciat, foarte admirat şi probabil, şi invidiat!… El, arhipăstorul, a fost întotdeauna, consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti. A fost mult iubit de tinerii elevi-seminarişti, studenţi-teologi, preoţi şi călugări, ajutându-i pe foarte mulţi dintre ei prin recomandările şi sfaturile pe care le-a dat fiecăruia în parte, ori de câte ori a fost solicitat!… Colaborator apropiat şi sfetnic luminat al multor personalităţi culturale, profesori şi ierarhi, îndrumător a multor studenţi şi doctoranzi, păstor duhovnicesc a atâtor generaţii de preoţi şi călugări, membru a foarte multe organisme de specialitate din ţară şi de peste hotare, am observat cum, la înmormântarea sa l-au plâns şi regretat cu toţii, fiind conştienţi de marea pierdere ce li s-a pricinuit!

Cu alte cuvinte, pe lângă provocările administrative, ca preot şi episcop, părintele Vasile Coman a avut o înclinaţie deosebită pentru studiu şi scris încă din vremea studenţiei, rămânându-ne şi azi, spre lectură, nenumărate recenzii şi articole în „Telegraful Român” sau „Revista Teologică” de la Sibiu.   Când vorbim despre Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman este necesar să avem în vedere complexitatea personalităţii sale, conturată în bunătate, fermitate, delicateţe şi luciditate, prin care a reuşit să se impună ca apologet şi misionar în toată perioada ce ne-a marcat, într-un fel sau altul, pe fiecare, chiar dacă nu ştiu câţi dintre noi l-au cunoscut pe autorul acestei cărţi. Poate aceasta nici nu este atât de important, decât în măsura în care opera lui se întregeşte şi prin această lucrare, menită să mai umple un gol, chiar şi după şaizeci de ani, în teologia omiletică de sorginte apologetică, în condiţiile în care volumul de faţă cuprinde „Cuvântări rostite în Biserica Sfânta Adormire din Braşov – Cetate, în anul 1948”. Aşadar, timpul în care autorul a alcătuit acest ciclu de treizeci de predici era mai mult decât tulburător. Ne aflăm după un război greu şi dificil când oamenii, mai mult ca oricând, şi-au pierdut şi bruma de nădejde în Dumnezeu. Conştient fiind de această lipsă, Părintele Vasile Coman oferă şi dăruieşte enoriaşilor săi un ciclu de predici pe care le intitulează în mod sugestiv: Glasul credinţei. Cuvântări apologetice pentru întărirea credinţei în Dumnezeu. Aceste cuvântări s-au ţinut în biserica Sfânta Adormire din Braşov – Cetate în anul 1948, după cum am mai spus şi mai sus şi după este precizat şi în pagina de titlu a manuscrisului. Părintele Cristian Muntean mărturiseşte că ,,nu ştiu de ce acest manuscris nu a văzut lumina tiparului până acum. Avea toate şansele să ajungă un bestseller încă de atunci, dar se pare că nu este încă timpul pierdut nici acum, după mai bine de şaizeci de ani.

Ca structură, formă şi fond, această carte este alcătuită din treizeci de predici, împărţite în patru cicluri, după cum urmează: I. Ciclul de predici Dumnezeu în natură”: Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Dumnezeu în natură; Creatorul. Mărturia sufletului despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia istoriei despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia oamenilor învăţaţi despre Dumnezeu; Creatorul. Mărturia vieţii despre Dumnezeu. II. Ciclul de predici Tari în credinţă”: Tari în credinţă; Tari în credinţă; Motivele credinţei. III. Ciclul de predici despre existenţa lui Dumnezeu: Ştiinţa şi credinţa; Cananeanca. Puterea credinţei; Credinţa, izvor de fericire. IV. Ciclul de predici despre Dumnezeu, 1948: Fără cuvânt de apărare sunt cei ce neagă pe Dumnezeu; Providenţa divină; Despre Providenţă; Spiritualitatea lui Dumnezeu; Dumnezeu este iubire; Dumnezeu este Sfânt; Bunătatea lui Dumnezeu; Bunătatea lui Dumnezeu şi răul din lume; Despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; Înţelepciunea lui Dumnezeu; Dreptatea lui Dumnezeu (prelucrare după Th. Toth); Veşnicia lui Dumnezeu; Sfânta Treime; Binefacerile creştinismului; Strigătul credinţei.

Cu alte cuvinte predicile acestui ciclu sunt rodul cercetărilor şi al lucrărilor autorului, care însumau mai multe studii şi chiar cărţi, aşa după am mai spus şi în rândurile omagiale de mai sus, după cum ar fi: Studiul din anul 1940 intitulat „Creaţie, evoluţie, transformism” în Omagiul Î.P.S. Nicolae Bălan sau „Religie şi caracter. Contribuţiuni la cunoaşterea şi predarea religiei în epoca adolescenţei” (1944), „Exorciştii în Dreptul Bisericii” (1945), „Adevărul ortodox şi greşeala sectară despre Sfânta Tradiţie” (1943), „Cartea în slujba păstoririi creştine” (1947). Pe lângă aceste lucrări îi apare, în anul 1945, o culegere de predici la cununie, intitulată „Hristos în familie”. Este printre puţinii preoţi care concretizează în scris mai multe cicluri de predici pe diferite teme şi subiecte. În anul 1973 îi apare, la Oradea, ciclul de predici intitulat „Cuvântări liturgice”, o altă „suită” de cuvântări rostite la biserica din Cetate. Părintele Vasile Coman era cunoscut pentru verva sa predicatorială, pentru prestanţa slujirii şi frumuseţea conversaţiei.

S-ar putea întreba cineva în ce măsură mai este actuală o astfel de carte de predici, după şaizeci de ani, vreme în care s-a scris foarte mult, enorm, în care materialul omiletic s-a înmulţit, iar perioadele istorice s-a succedat lăsându-ne, de cele mai multe ori, suspendaţi în propria noastră ignoranţă. O carte de predici apologetice este foarte necesară astăzi, când ateismul se impune prin “extensia lui masivă”, potrivit afirmaţiei teologului Paul Evdokimov. El nu mai este privilegiul unei minorităţi laminate, ci exprimă norma comună tuturor straturilor societăţii. Din lipsă de audienţă, potrivit afirmaţiei autorului, Cuvântul a devenit, mai mult ca oricând, vocea care strigă în pustiul istoriei. Ca şi înţelepţii atenieni de odinioară, omul străzii de azi respinge orice discurs, motivând că „despre asta te vom asculta altădată”… Din păcate, credincioşii şi necredincioşii se ignoră reciproc, nu se mai înţeleg, aparţin unor tipuri antropologice variate şi diferite sau, cum ar spune Sfântul Grigorie de Nyssa, omul care nu este mişcat de Duhul Sfânt constituie o specie, o umanitate aparte. În definitiv, ateismul se explică şi prin simplul fapt că Dumnezeu nu se impune nimănui şi că existenţa Lui nu este evidenţă imediată pentru toţi. Reducţia omului de la calitatea lui de creatură a lui Dumnezeu, cu demnitatea lui personală, la un simplu comportament biologic al speciei umane a atras după sine însingurarea şi desprinderea omului din relaţia cu Dumnezeu şi din relaţia cu lumea.

Postmodernismul l-a eliminat pe Dumnezeu din creaţie şi a transformat lumea într-un deposit de lucruri pe care omul le poate întrebuinţa şi manipula după propria sa voie. Postmodernismul se încântă cu bunătatea înnăscută a omului, însă uită de puterea necreată a lui Dumnezeu, care coboară la om, pentru ca omul să poată învinge forţele iraţionale care îl confruntă din adâncul fiinţei lui şi să dobândească adevărata libertate interioară şi lăuntrică după Dumnezeu. Autorul acestei lucrări mai afirmă că „religia a fost substituită în întregime sau parţial de pluralitatea sistemelor religioase ori ideologice, care se relativizează în mod reciproc şi derutează omul. La rândul ei, globalizarea tinde să desfiinţeze spaţiile concepute ca locuri de siguranţă şi de identitate, ca patria, neamul, poporul, casa, Biserica sau anumite valori (re)cunoscute ca atare, şi poate fi comparată cu o mare deschisă, străbătută de vapoare, ce poartă steaguri lipsite de embleme naţionale şi în care călătoresc cetăţeni de toate naţiile”. Iată globalizarea, remarcată şi subliniată încă de atunci!… Postmodernismul are ca efect şi consecinţă directă dispariţia fundamentului religios şi a celui social al omului, considerând că destinul ultim al lui nu mai depinde de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă spirituală, morală şi duhovnicească, de răspunsurile posibile, referitoare la naştere, moarte sau fericire, ci de cotaţia la bursa industriei medicale şi farmaceutice, care se mulţumeşte cu descrierea genelor şi cromozomilor umani.

Prin aceste subiecte, capitole şi teme Părintele Vasile Coman ne pune şi prezintă în faţa ochilor sufleteşti frumuseţea şi complexitatea învăţăturii creştine ce are nevoie, în egală măsură, de înţeles şi trăire pentru ca viaţa creştinului să fie una autentică. Dincolo de stilul colocvial care străbate întrega sa operă catehetică, omiletică şi predicatorială, fiecare predică este o mică alcătuire şi compoziţie literară, în care descoperi o mulţime de imagini ce îţi cuceresc imaginaţia şi îţi câştigă închipuirea, punându-te în faţa „necuprinsului”, cu toată natura ta limitată. Cât de insiprat definea  el omul! „Unic şi slab prin trupul tău în faţa nesfârşitului univers, mare şi de preţ, prin sufletul tău înaintea lui Dumnezeu”. Era conştient că suntem şi rămânem creştini numai în măsura în care gândurile noastre se odihnesc în ramurile credinţei, iar faptele sunt măsura şi fructul credinţei. Pe oameni îi vedea, îi trata şi îi aborda, din punct de vedere spiritual – duhovnicesc, „stratificaţi” pe mai multe register şi planuri de viaţă: „Unii trăiesc prin simţuri şi pentru simţuri, alţii socotesc mintea drept singurul far călăuzitor al vieţii. Ei pun mare preţ pe ştiinţă şi pe adevărurile ei. Iar o a treia categorie de oameni, fără să nesocotească ori să ignore viaţa simţurilor, nici lumina minţii, trăiesc, călăuziţi fiind de lumina credinţei. Aceştia au aflat un adevăr care nu poate fi cuprins de simţuri, nici înţeles în întregime de minte, dar care există şi luminează viaţa”.

Ediţia aceasta, potrivit afirmaţiilor îngrijitorului ei, cuprinde foarte puţine modificări faţă de textul original, numai ajustări, dictate doar de evoluţia limbii. Textul este cât se poate de viu şi se bucură de oralitatea şi verva predicatorului, care ne face înţelegem rostul apologiei şi misiunii pastorale, în contextual postmodernismului precum şi bucuria credinţei ca formă de recunoaştere, trăire, împlinire şi mărturisire. Prin urmare, misiunea, apostolia Bisericii este capitală şi esenţială în momentul de faţă, dacă avem în vedere că trăim într-o lume sfâşiată de două tendinţe opuse şi antagonice ori antinomice. Pe de o parte există tendinţa şi tentaţia omului de a se închide în chip lăunitric şi interior, în vârtejul violenţei şi al agresivităţii mereu şi permanent sporite ori înmulţite sau în procesul degradării şi deteriorării ori degenerării massive şi substanţiale ori consistente a mediului natural, cu urmări şi consecinţe împrevizibile pentru viitorul plenetei noastre; pe de altă parte avem datoria şi obligaţia de a propovădui cu mai multă însufleţire, cu timp şi fără timp, în lăcaşurile noastre de cult mai vechi ori mai noi, interesul nostru faţă procesul transformării, metanoizării şi transfigurării duhovniceşti a omului în Iisus Hristos, ca să prefacem patimile în virtuţi şi să ne înălţăm cu întreaga creaţie spre transcendenţa comuniunii trinitare.

Aşadar mesajul acestei cărţi se înscrie cu prisosinţă în procesul acestei transfigurări şi transformări duhovniceşti, atât de necesare omului contemporan în goanna şi în agonia lui prin lume. Nu vă pot ascunde nestăvilita mea bucurie – ne mărturiseşte Părintele Cristian Muntean – pentru această colecţie de predici, care mi-au descoperit frumuseţea unui discurs teologic viu, simplu, abordabil şi accesibil, ce ne cheamă şi provoacă la o atitudine responsabilă în faţa propriei credinţe, îndrumaţi şi călăuziţi fiind de o atitudine echilibrată, plină de discernământ şi dreaptă socoteală. Marele savant Nicolae Iorga spunea, afirma undeva că omul rămâne în viitor doar cu ceea ce a putu da sau oferi altora. Gândindu-mă la acest aforism, am senzaţia şi impresia că Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman al Oradiei a fost întotdeauna şi în continuu conştient de această vocaţie a omului, de „dăruitor” pentru cei din jurul său şi din neamul său, cel strămoşesc, creştinesc şi românesc. Astăzi, din păcate, modelul şi exemplul său este tot mai greu de cuprins şi de asumat ori de însuşit în arealul personalităţii noastre, mult pretenţioase şi simandicoase. Că nu este totul pierdut ne-o dovedeşte acest buchet predici pe care   ni-l dăruieşte tuturor, spre luare aminte, lucrare şi amintire.

În încheiere, revenind la evocarea mea de la începutul acestui material, vin să întreb, ce ar zice şi cum ar analiza Preasfinţitul Părinte Episcop Vasile Coman mersul, evoluţia Bisericii şi a societăţii de astăzi, când iată, se confruntă cu o mulţime de probleme şi de crize, tot mai acute, pe zi ce trece, multe dintre ele generate din interiorul şi în interiorul acestora!… Luciditatea, spiritul său de echipă, respectul faţă de colaboratori şi dreapta lui socoteală ar fi fost de mare folos acum dar, am convingerea că felul său de a fi şi, mai ales, de a vedea lucrurile a fost moştenit de către mulţi dintre ucenicii şi colaboratorii săi, avându-l astfel, între noi şi mai cu seamă întru noi, pentru care fapt mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare, fiind convins că nu va fi repede uitat, deşi de multe ori suferim de această maladie – a nerecunoştinţei, fiindcă efortul şi aportul său au fost foarte consistente, făcându-se adeseori referire la el aşa încât, după cum am amintit şi mai sus, ierarhul Vasile Coman al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului nostru românesc este ca un far care încă mai luminează şi va lumina foarte mult timp (şi) de acum încolo deşi probabil, sunt şi dintr-aceia care ar dori să se stingă!…

Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Drd. Stelian Gomboş