Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

Volumul „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, de Andrei Pleşu, apărut la Editura Humanitas din Bucureşti, a fost desemnat Cartea Anului 2012, într-o ceremonie organizată la sediul din Bucureşti al Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Nicolae Manolescu, preşedintele juriului, a declarat că  „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” este “o carte cu totul ieşită din comun”. „O analiză, un eseu despre parabolele din cele patru evanghelii – mai mult despre primele trei, decât despre a lui Ioan, nu ştiu de ce, o să-l întreb pe Andrei când l-oi prinde – care nu e făcută de un teolog şi în acelaşi timp nici de un liber cugetător, care s-ar folosi de ele precum Ernest Renan când scria „Viaţa lui Iisus”, la sfârşitul secolului XIX, şi vedea omul fără să-l vadă pe Fiul Domnului (…) Andrei Pleşu şi-a păstrat un spirit foarte liber, cu nişte comentarii foarte interesante, bazate pe o bibliografieînspăimântătoare. Nu sute, nu mii, nu zeci de mii. Sunt probabil sute de mii de comentarii ale parabolelor din Biblie din Noul Testament, pe puţin, iar el a cunoscut o bună parte, într-o mare bibliotecă germană. Cu o asemenea bibliografie pe cap ţi se încurcă limba în gură. Ce mai poţi să spui când despre fiecare cuvânt de acolo s-au scris zeci şi sute de mii de pagini? Ei, a reuşit să spună şi culmea este că unele din ele sunt chiar ale lui. Vorbesc de comentarii. Cu o asemenea bibliografie, să mai ai şi tu o părere, asta mi se pare extraordinar. În plus, este farmecul extraordinar al scrisului lui. Este un stilist de primă mână. Cartea nu are nimic dintr-un studiu de specialitate (…) Parabolele sunt luate ca nişte depozite de înţelepciune milenară şi povestite cu întrebări. Oare ce vrea să spună aici? Dar nu spune asta, spune altceva. Dar de ce nu spune asta? Sunt nişte poveşti, de fapt, parabolele. El spune parabolele care, până la urmă, duc la adevăr, adevărul care nu se spune ca la filosofi, în mod abstract, ci se spun nişte poveşti extraordinare, citite de două mii şi atâţia de ani de toată lumea şi comentate, tot aşa, de toată lumea”, a afirmat criticul literar.

Nicolae Manolescu a mai spus despre „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” că este o carte „pe care o poate citi oricine”, pentru că „nu are nicio dificultate”. „El (Andrei Pleşu, n.r.) ştiind foarte bine şi greacă, în foarte multe cazuri, se foloseşte de cuvântul originar în greacă sau în aramaică, în care au fost scrise unele din textele vechi (…) şi care nu are neapărat sensul cu care este tradus. Sunt foarte multe cuvinte din astea care aveau în greacă un sens precis şi (sensul, n.r.) a fost tradus în fiecare limbă cu oarecare relativitate, ba chiar cu sinonime. Dar cuvântul spunea un singur lucru şi el, studiind şi ştiind limba greacă, descoperea sensul cuvântului respectiv. Din punctul ăsta de vedere, cartea este chiar a unui erudit (…) Dar, dincolo de erudiţie şi de specialitate, este farmecul ăsta extraordinar al unor poveşti pe care le re-spune în limba lui”, a mai comentat Nicolae Manolescu.

În altă ordine de idei, revenind la cuprinsul acestei cărți, amintim că este vorba despre o carte îndelung aşteptată şi îndelung dorită, „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”. De multă vreme n-am mai primit cu o asemenea bucurie o carte pe care, iată, nu am avut răbdarea să o citesc până la a avea nebunia de a-mi da cu părerea despre ea. Fac asta, însă, din poziţia celui care, de multă vreme, a fost preocupat de acest subiect, parabolele lui Iisus sau, cum inspirat le defineşte Andrei Pleşu, „Adevărul ca poveste”.

Justificarea acestui interes ţine de optică, de modul în care un laic, nu un profan, un cunoscător profund al marilor texte ale umanităţii, reuşeşte să înţeleagă, ceva mai eliberat de tensiuni dogmatice, mesajul parabolelor biblice. Nu-mi pot ascunde părerea de rău că n-am putut fi de faţă la lansarea acestei cărţi. Bineînţeles, i-am urmărit lansarea pe orbita spiritului prin intermediul internetului, dar mi-aş fi dorit să simt publicul şi reacţia acestuia la apariţia acestei cărţi pe care o văd şi o simt cu adevărat remarcabilă.

Iisus Hristos, indiferent cum este înţeles de oameni, ca Nazarineanul, ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu sau Omul, nu are biografie didactică, oricât s-ar specula în această direcţie. Părerile unora cu privire la eventuale studii în Egipt sau India mi se par irelevante. Evangheliile nu ne arată decât faptul că la vârsta de 12 ani îi uimea cu înţelepciunea pe cărturarii de la templu. Copilul Iisus, revendicându-şi obârşia divină, le spune simplu şi direct dreptului Iosif şi Fecioarei Maria: „De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu”. Ei bine, această Casă a fost extinsă de Iisus, la vremea întemeierii „Noii Legi”, a „Noului Legământ”, spre toată lumea. De acest fapt, cred eu, a profitat şi Andrei Pleşu care a înţeles să se apropie de Cuvânt cu cuvântul. Şi, după cum am priceput din mărturia de la lansare şi din ce am apucat, lacom, să cuprind cu privirea în puţinul timp de când am pus mâna pe carte, o face cu sfiala şi respectul cuvenit apropierii de cuvântul Cuvântului.

Într-o lume tot mai grabnic etichetativă (scuzată să-mi fie inadecvarea termenului), bazată pe informaţii “second hand” şi în care secularismul se insinuează cu pretenţii de proprietar „ştiinţific”, contribuţia lui Andrei Pleşu mi se pare salutară. Lectura acestei cărţi, desigur, nu are cum să nu stârnească şi controverse. Cum spunea şi autorul, cu alte cuvinte, cred că va fi şi piatră de poticnire, atât pentru teologii afiliaţi cât si pentru ateii frustraţi.

În ce mă priveşte în mod personal, apariţia acestei cărţi mă face să sper într-o revitalizare a interesului pentru subiecte de acest gen. Andrei Pleşu ne oferă împreună cu cartea sa şi o cheie utilă, aceea a unei priviri de dinafară, o privire atentă, competentă şi binevoitoare. El ne dă o carte vrednică de un loc în apropierea Bibliei. Am speranţa că Părinţii Bisericii, de acolo de unde sunt, o vor primi cu bunăvoinţă.

„Puneţi-vă, un pic – dacă nu vi se pare complicat – în situaţia lui Iisus: El vorbeşte în faţa unui public enorm, are de-a face cu o diversitate umană extraordinară. Pentru că nu poate să vorbească pe grupe – El vorbeşte la toată lumea deodată -, trebuie să producă un discurs, trebuie să găsească un procedeu, un dispozitiv care să fie auzit de toată lumea, dar care să provoace în fiecare secţiune a publicului o reacţie adecvată: pe cei disponibili să-i atragă şi mai mult, pe cei indisponibili ori să-i provoace şi să le deschidă gustul ori să-i lase în pace, pe euforici să-i potolească, pe nesimţiţi să-i evite, toate astea cu un singur discurs. Şi Lui I S-a părut că formula optimă pentru a ataca această diversitate de audienţă este parabola. Pentru că parabola este o poveste care pe unii îi lasă indiferenţi, într-unii produce iluminare, pe alţii îi lasă nedumeriţi şi-i aruncă pe gânduri… şi fiecare dintre reacţiile astea sunt posibile în interiorul comunicării parabolei. Parabola este un dispozitiv paradoxal care în acelaşi timp spune şi nu spune, provoacă şi lasă rece, maschează şi dezvăluie, comunică şi nu comunică, este de o invenţie extraordinară. Să manevrezi un asemenea dispozitiv trebuie să ai oarecare talente şi cel mai bine este să fii chiar Fiul lui Dumnezeu”.

„Parabola este soluţia pe care o găseşte Iisus pentru a obţine o receptivitate nuanţată. (…) Parabola este specie a discursului apofatic. Ea defineşte un adevăr spunând doar pe jumătate, nespunând tot, dând doar un impuls, o pornire, o orientare vagă pe care o percepi sau nu. Adică aceeaşi parabolă este pentru unii un punct de plecare, un stimulent, pentru alţii o provocare, pentru alţii o piedică, pentru alţii o indicaţie – pe scurt un obiect echivoc pentru a se adresa tuturor fără să-i smintească”.„Am putea spune că parabola caracterizează stilul delicat al lui Dumnezeu, atent şi grijuliu la libertatea noastră, pe care nu o ştirbeşte nici chiar cu un cuvânt prin care să Se autopropună. „Pentru că unui om dacă îi pui brusc o lumină puternică în faţă, îl orbeşti”, exemplifică Andrei Pleşu, care precizează că „parabola vrea să satureze toate formele posibile de comunicare. Şi ar fi pentru ştiinţa comunicării o temă de cercetare: cum se obţine un tip de discurs care să împuşte trei sute de iepuri odată, nu doi. Parabola funcţionează în textele Mântuitorului precum ploaia care cade „şi peste cei buni, şi peste cei răi..”, fără discriminare. Parabola nu este însă un limbaj definitiv”, adăugând că Mântuitorul o foloseşte cât este în lume, dar îi avertizează că va veni un timp când nu le va mai vorbi astfel.”

„Parabola reprezintă un mod de a te raporta la adevăr foarte aparte, care se cultivă mai ales în Orient. Acest mod de a vorbi este uneori mai lămuritor decât orice argument. Parabolele se adresează unui public divers; ele au rostul să acopere şi să dezvăluie în acelaşi timp. Există ceva din natura parabolei în toate discursurile lui Iisus (…) Din parabolă ai să vezi că nu poţi să faci nici o doctrină. Există parabole care spun că fapta este mai importantă decât vorbele, există parabole care spun că e mai importantă contemplativitatea decât activitatea, există parabole care spun că fapta poate fi mai riscantă decât nefapta – necugetată”, susţine Andrei Pleşu, care menţionează că „parabola este prima încercare reuşită din istoria culturii europene, prin care s-a obţinut o victorie împotriva ideologiei. La Iisus Hristos nu este nici o ideologie. Ce înseamnă să nu articulezi până în detaliu o doctrină? Înseamnă să laşi liberă libertatea exegetică a fiecărui cititor, să stimulezi această libertate, să nu-i pui de la început limite abstracte. Nu există nici un text care să te instige la libertate în asemenea măsură ca textul evanghelic şi la suspendarea oricărei tendinţe de a ideologiza. Ideologia este un fel de birocratizare a gândirii”. „Peste locul unde era comoara era o pictură. Cei care ştiau codul cunoşteau că acea pictură semnalează că dedesubt este o comoară. Ei bine, parabola este o prezenţă de acest tip. Pentru cine este gata să intre, pentru cine are demarajul, ea trimite dincolo de ea, pentru cine nu, e o pictură”.

La finalul discursului său, Andrei Pleșu opune actualității cotidiene, pe care o consideră „proastă”, o alta substanțială: „Am vrut să mă smulg eu însumi și să-l provoc și pe cititor să se smulgă din ceea ce aș numi actualitatea proastă în care trăim. Actualitatea proastă este o actualitate care se termină mâine, fiindcă mâine vine altă actualitate. Noi suntem intoxicați, trăim într-o țară intoxicată. Trăim într-o țară în care credem că actualitatea înseamnă schimburi de replici, brânciuri și lupte electorale. Există o altă actualitate, actualitatea întrebărilor atemporale. Întrebări de tipul ce sens are viața?, ce înseamnă suferința?, ce înseamnă răul?, ce înseamnă iubirea? Acestea sunt întrebări care sunt valabile și mâine, care au fost valabile și acum o mie de ani și vor fi valabile și peste o mie de ani, dacă nu câștigă în toată lumea alegerile cine nu trebuie. Am vrut să spun cu această carte că actualitatea e în altă parte. Că nu există nici Crin Antonescu, nici Traian Băsescu, nici Șova, nici Stânișoară, nici Surupăceanu – ăștia nu există! În schimb întrebările pe care le propune textul sacru există. Și zic că este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei, a parabolelor lui Iisus, decât să fii cuplat la actualitatea jurnalelor de știri, care devin în mod ilicit Biblia cotidiană.

Aşadar, în concluzie şi în încheiere, vom reţine şi sublinia că poate că pe unii i-ar putea intriga modalitatea de abordare a unor probleme de hermeneutică de către un filosof. Ori eu, unul, nu văd a fi nimic ne la locul lui. Alţii s-ar putea împiedica de limbajul folosit de Andrei Pleşu. Pe mine m-a bucurat modul în care profesorul şi-a încheiat prelegerea: un subtil îndemn la citirea Sfintei Scripturi. Biblia a ajuns un fel de relicvă pentru marea partea a românilor pravoslavnici. Ne amintim de Evanghelie doar când ajungem duminica la Sfânta Liturghie. Nu mai vorbim de reflectarea pe marginea textelor sfinte.

Şi totuşi, „Parabolele lui Iisus au rezistat şi în vremuri mai grele ca ale noastre. Ni s-a părut că trebuie să li se dea o şansă şi acum, că în nimbul lor respiră, tenace, teme şi soluţii fără dată şi fără patină muzeală. Dacă, din când în când, am reuşit să formulăm întrebarea potrivită, nu ne rămâne decât să sperăm că încercarea noastră îşi va găsi, la rândul ei, cititorul potrivit”. „Căci, altfel spus, nu uitaţi că suntem, de cele mai mute ori, în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime”…(Andrei Pleşu).

Drd. Stelian Gomboș