Între călugărie şi căsătorie

                                  

                                                                                                 Lucian Ovidiu Pop

            Sunt unii care, trăind din copilărie mai retraşi de zbuciumul şi tumultul vieţii cotidiene  ajung la maturitate, nealteraţi de „plăcerile nebunatice” pe care lumea le oferă, având formată o fire autodidactă, uşor ascetică, obişnuită a-şi căuta refugiul, plăcerea şi pacea lăuntrică în rugăciune, practic nici nu-şi mai doresc  altceva decât pacea lăuntrică şi părtăşia puternică cu Dumnezeu. Aceştia, dar şi alţii care au parte de chemarea harică, lăuntică, vor îmbrăţişa viaţa de mănăstire, intrând în chinul monahal. Pentru ei, atingerea desăvârşirii duhovniceşti presupune din start tăierea voinţei proprii şi deplina ascultare de voinţa părintelui duhovnic (călăuzitor), răspunzător de creşterea duhovnicească a ucenicului său. Atât în călugărie cât şi în căsătorie scopul final pentru om este desăvârşirea dragostei pentru Hristos şi Biserică. Şi în căsătorie se asumă o cruce, e necesară dăruirea în lucrarea interioară a celor doi de acceptare a  voinţei bărbatului ca şi cap al familiei, dar nu in sensul că celălalt este tatăl inferior, ci ca partener real pe principiul iubirii depline a aproapelui, a identificării în final a necesităţilor copilului şi adoptarea unei decizii juste care să împlinească acele necesităţi. Iată deci că şi în cazul căsniciei e necesară tăierea voinţei proprii, anihilarea e-ului personal, e unor egoisme in folos propriu şi raportarea bilaterală a acţiunilor şi deciziilor pentru că acum niciunul nu mai e singur ci sunt doi-chemaţi la identificarea împreună –prin modelul Hristos – într-un singur trup şi cuget. Pentru cuplurile creştine apare aşadar acea premiză la care Însuşi Mântuitorul a binevoit a aspira pentru ucenicii autentici de a fi una, după unitatea Sfintei Treimi. Identificându-ne cu traseul jalonat de la Hristos, vom avea în sufletele noastre lumina şi pacea Sa lăuntrică, chiar şi atunci când norii grei vor poposi pentru o vreme deasupra noastră. Astfel chiar în perioade tulburi, vom avea parte de „raze de soare”- în căminul nostru. Cel ce optează pentru monahism trebuie să ştie că odată depuse voturile monahale, care reprezintă în fapt o mărturie înaintea lui Dumnezeu că din acel moment, proaspătul monah îşi va desfăşura întreaga viaţă conform respectivelor principii în cazul în care renunţă se face vinovat înaintea lui Dumnezeu de nestatornicie prin călcarea făgăduinţei. De aceea este nevoie de o perioadă de probă în care persoana ce aspiră la monahism trebuie să-i convingă pe cei din mănăstire, dar şi pe sine însuşi că va fi în stare însuşi că va fi în stare să urmeze legământul la care se angajează. Cel care optează pentru căsătorie, trebuie să ştie că odată ce a spus „DA” în faţa Altarului a încheiat un legământ înaintea lui Dumnezeu de a rămâne pentru toată viaţa, la bine şi la rău alături de partenerul său, iar dacă renunţă şi divorţează (exceptând o singură pricină stipulată clar în Scriptură) se face vinovat înaintea lui Dumnezeu de nerespectarea legământului. Pentru că pe lângă naşi, care au rolul de a veghea ulterior la bunul mers creştinesc în căsnicie a finilor şi pe lângă cei ce-i însoţesc pe mire şi mireasă, ca şi auditoriul prezent la săvârşirea căsătoriei, această Taină e săvârşită înaintea şi cu binecuvântarea harică a Atotputernicului Dumnezeu.

            Tocmai, de aceea, tot Scriptura ne avertizează fără putinţă şi echivoc, că:

  • Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă
  • Familia este indestructibilă (Matei 5,32; 19,6, 8-9; I Corinteni 7,39)
  • Desfacerea căsătoriei este îngăduită numai în caz de deces fizic, moarte morală sau în caz de demenţă

De aceea e nevoie şi înaintea căsătoriei de o perioadă adecvată de cunoaştere reciprocă a caracterelor, a modului de a fi a fiecăruia pentru ca perioada imediat următoare convieţuirii împreună să fie cât mai confortabilă şi „acomodarea” să se realizeze din mers.

  • „… sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor…”

(Matei 19,12)

Adică unii oameni au ales de bună voie a nu se căsători, alţii au fost convinşi de diferite persoane că este bine să rămână singuri pur şi simplu pentru că nu au reuşit să se căsătorească, chiar dacă au dorit şi au încercat, având probabil o astfel de „jalonare” a vieţii spre mântuire. Fiecare însă, călugăr sau mirean, solitar sau căsătorit, îşi poate îndeplini Pravila zilnică spre mântuirea sufletului, sub diferite forme, la diferite momente şi prin diverse modalităţi. A-ţi iubi aproapele aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare –iată modelul singurei, adevăratei iubiri, atât în privinţa căsătoriei, cât şi a iubirii aproapelui. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Doar iubindu-L cu toată puterea fiinţei pe Dumnezeu, vei, putea ajunge să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, să-ţi iubeşti cu adevărat partenerul de viaţă (soţul/ soţia) ca pe tine însuţi şi să ajungi să fii una cu el. Căsătoria e Taina iubirii, tocmai pentru că e Taina unităţii. Comuniunea din căsnicie se hrăneşte cu iubire. Iubirea adevărată implică însă lepădarea de sine în folosul celuilalt. În căsnicia creştină autentică se va forma şi va acţiona „mica Biserică”- unde soţul este capul familiei, dar şi preot în familia lui – în sensul aducerii – ca bărbat – a problemelor înaintea lui Dumnezeu –unit în rugăciune cu membrii familiei – este ceea ce se numeşte „rugăciunea cuplului”. „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Acest cuvânt al lui Hristos se aplică atât tainei Bisericii, cât şi celei care îi este icoană: Cununia. Cei care se căsătoresc creştineşte se unesc întâi cu Hristos şi prin intermediul acestei unirii se unesc între ei. Cuplul nu-şi mai aparţine sie însuşi, de vreme ce unitatea unităţii sale, a realităţii sale ca familie, nu stă în sine, ci în Hristos Iisus. Cuplul aparţine unităţii sale, cuplul aparţine lui Hristos şi se aşeză astfel în slujba Bisericii Sale. Primul scop al cuplului este acela de a-L sluji pe Hristos, în Biserica Sa, căreia, îi devin firesc, foarte însemnate. Cel care nu-şi dedică viaţa lui Hristos, fie că e sau nu e conştient, devine sclav al prinţului acestei lumi. Căsătoria presupune jertfă şi dăruire. Rugăciunea împreună a cuplului e bazată pe unitatea harismatică a familiei. Căsătoria „la Biserică” nu e doar o recunoaştere a unui cuplu deja unit, căruia i se adaugă o binecuvântare. Căsătoria e, înainte de orice, unirea săvârşită de Însuşi Dumnezeu, după recunoaşterea intuitivă şi alegerea reciprocă a bărbatului şi a femeii care doresc să trăiască împreună această taină a iubirii Dumnezeieşti. Scopul căsătoriei este aşadar unirea cu Dumnezeu. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă prezintă familia creştină ca pe o cale duhovnicească deosebit de importantă, ca pe un „loc” mistic în care bărbatul şi femeia luptă interior pentru unirea cu Atotţiitorul.  Privind atât de exigent pe cel de lângă noi încât să concluzionăm că nu se va schimba niciodată, înseamnă practic al judeca. Trebuie să-l privim duhovniceşte, deplin încredinţaţi că, fie şi numai ca urmare a rugăciunilor noastre, Dumnezeu poate transforma orice om şi poate modela orice caractere, ştiind că noi suntem lutul din mâna olarului. Harul lui Dumnezeu trece întotdeauna prin ochii celuilalt. Iată unul din principiile de bază al vieţii spirituale în Taina Cununiei. Biserica, rugăciunea, participarea la sfintele liturghii sunt fără îndoială probleme foarte importante. Fiecare problemă din căsnicie trebuie însă trăită zi de zi ca o autentică experienţă personală. Un creştin autentic ştie că nimic din viaţa lui nu se derulează la pura întâmplare, ci toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. A accepta binele şi răul ca venind fiecare în viaţa noastră prin îngăduinţa lui Dumnezeu a duce „sarcina partenerului de căsnicie”, înseamnă asceza zilnică, îndeplinirea „pravilei de fiecare zi”. Pentru a ajunge la socializarea activităţilor zilnice, se impun câteva reguli. Cine Îl are ca şi „căpetenie” pe Hristos, Îl pune înainte cu toate problemele şi momentele de dificultate, în loc de a-l acuza pe celălalt, se aşterne la rugăciune, apoi aflând pacea lăuntrică va acţiona cu mai mult calm şi discernământ şi evident mult mai eficient. Chiar dacă lucrăm acasă, nici o zi nu trebuie să înceapă fără rugăciune. Rugăciunea de dimineaţă şi seară şi apoi o convorbire duhovnicească în cadrul familiei. Dumnezeu verifică omul cel mai adesea prin lucruri mici, şi de abia după ce vede că şi le asumă pe acestea îi încredinţează altele mai mari. Nu trebuie ca soţii să lipsească de la Sfânta Împărtăşanie. Mai întâi rugăciunea, apoi convorbirea în lumina necreată şi apoi fapta în concordanţă cu acestea. Căsnicia nu poate exista fără ca fiecare să-şi dăruiască total viaţa celuilalt prin Iisus Hristos. Jertfă şi dăruire – urmăm exemplul hristic . Pentru ca plenitudinea fiinţei spirituale a cuplului să se poată realiza, bărbatul trebuie să devină Hristos, în ochii femeii sale, iar soţia să reprezinte pentru bărbat Biserica a cărei icoană e chiar Maica Domnului, care Îl naşte pe Hristos în inimile credincioşilor. Doar sub acest tip de relaţie harismatică putem spune că bărbatul e întâi, iar femeia a doua. Cei doi însă trebuie să coexiste într-o desăvârşită simbioză. În fond ce face Hristos pentru Biserică? Î-şi dă viaţa şi ia chip de rob. Deci supunerea femeii faţă de soţ va fi urmare a unei smerenii spirituale şi nicidecum ca un sentiment de sclavie. Dacă omul iubeşte între iubire dumnezeiască, îl vede pe celălalt şi cu o privire dumnezeiască şi îl primeşte aşa cum Dumnezeu i-a poruncit să-l primească. Dumnezeu vede omul în ultima sa posibilitate, de aceea privirea lui asupra omului e mereu îndreptată înainte. Dumnezeu discerne dinainte posibilităţile fiecărui om. Apoi, în funcţie de acestea, prin har îl hotărăşte mântuirii şi asemănării cu chipul Fiului Său. Harul dă omului puterea pentru a depăşi ceea ce este, pentru a deveni ceea ce nu este încă. Această privire a lui Dumnezeu, omul o dobândeşte numai prin iubirea adevărată pentru aproapele său. Slava şi frumuseţea lumii lui Dumnezeu şi cinstea de a te înveşmânta în ele sunt realitatea mistică ce îi încununează, la un loc cu martiriul, pe cei doi miri. Cei doi nu trebuie să se lipsească unul pe altul de împreunarea trupească decît atât cât e absolut indispensabil, pentru a nu da prilej ispitei şi pentru a nu fi atraşi spre adulter. În cadrul căsniciei, dorinţa trupească îşi pierde pseudo-autonomia instinctiv legată de cădere, sublimându-se prin fidelitate faţă de cel iubit Iubirea conjugală nu e mijloc, ci e scop suprem, e izvor de sfinţenie. Aici orice relaţie de învăţăcel şi maestru e exclusă. „Această taină mare este. Cuvântul Sfântului Pavel ridică la un stadiu major, adult`, atât pe cei doi soţi, cât şi iubirea dintre ei”  Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Cinstită să fie nunta şi patul nespurcat”. În momente de mare dificultate din viaţa unuia dintre cei doi, nimeni nu poate contesta faptul că Dumnezeu revarsă mult har prin această unire feciorelnică din Taina Căsniciei. Dacă unirea dintre bărbat şi femeie e cinstită şi nespurcată, aceasta nu e de la ei, ci de la Dumnezeu, Care singur e izvorul cinstei şi nespucăciunii.  Astfel, unirea intimă e înfăptuită întru sfinţenie şi har, primind chiar curăţia dumnezeiască şi preţiosul nume de dar ceresc. De aceea nici darul mângâierii duhovniceşti nu lipseşte din ea. Fecioria şi curăţia vin din inimă şi se exprimă prin trup, la fel cum şi pornografia tot din inimă iese şi tot prin trup se exprimă. „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele.” (Matei 12,35) Avem exemplul scriptural al lui Tobit, care aşează comuniunea spirituală înaintea celei trupeşti, care doar o pecetluieşte pe cea dintâi. Tobit începe printr-o rugăciune împreună cu Sara şi prin sfinţirea cemerei cu inima şi ficatul peştelui, arse liturgic. După sfinţirea camerei el se roagă, astfel împreună cu Sara: Binecuvântat eşti Tu, Dumnezeul părinţilor noştri şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii! Să Te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale”.(vr. 5 şi în continuare vs, 6

„Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc.

Tu ai zis: << Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui>>

vs. –Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!>>

vs. 8 Şi a zis şi ea cu el: << Amin>> (Tobit 8, 5-8)

Harul iubirii e cel care transfigurează unirea şi o sfinţeşte, făcându-o nespurcată şi pură. Cununia poartă în sine, harismatic, fecioria împărăţiei, pentru simplul motiv că este fondată ca instituţie paradisiacă. Părinţii Bisericii afirmă că nici păcatul şi nici potopul nu au alterat cu nimic sfinţenia comuniunii conjugale. De schimbat doar omul s-a schimbat , nu şi nunta. Şi aici se dezvăluie misterul: nunta întru iubire conjugală de la Adam şi până la Hristos, e Taina deplină care transmite sămânţa cerească a fecioriei. Deci, prin nunţi, chiar dacă unirea trupească atrage pierderea virginităţii trupeşti, nespucăciunea şi fecioria sufletului rămân neatinse. Apa se preschimbă în vin. Sentimentele omeneşti insuficiente pentru construirea unui cuplu, sunt transformate de iubirea harică a lui Dumnezeu. Această realitate îi face pe cei doi să-şi considere şi să-şi lucreze legătura, astfel încât aceasta să devină paradisiacă. Pierderea virginităţii nu apare ca o consecinţă a nunţii, ci a păcatului. Şi cei căsătoriţi pot atinge statura călugărului, ducându-şi viaţa îngerească în lume. E vorba aici în general despre cupluri cu vârstă mai înaintată, cu mare vechime în căsnicie, care au o binecuvântare harică în acest sens şi de asemenea binecuvântarea părintelui duhovnicesc care le cunoaşte „statura spirituală”. Părintele duhovnicesc are de îndeplinit două condiţii:

  1. – să fie competent în toate cele care vorbeşte

– un călugăr dacă e foarte experimentat în cele ale războiului nevăzut, poate călăuzi şi el persoane căsătorite, căci tot de un război nevăzut e vorba.

  • De iubirea aproapelui
  • De renaşterea în Duh
  • De nejudecarea celuilalt
  • De lepădarea de sine
  1. Curăţia în cele ale credinţei, adică ortodoxia mărturisirii.

Valorile iubirii, atât de importante într-o familie se cultivă mai întâi între soţ şi soţie şi apoi iubirea e percepută de către copii ca o valoare reală a bunei înţelegeri. Copilul simte această valoare în entitatea fundamentală a existenţei sale. Copilul nu-şi descoperă părinţii doar ca persoane, ci ca o entitate, ca o fiinţă unică în două ipostasuri, tată şi mamă, fiinţă din care simte că face parte ca un membru însufleţit. Astfel, copilul nu trăieşte doar din relaţia pe care o stabileşte cu fiecare din părinţi separat, ci şi din relaţia părinţilor între ei. Dacă un copil îşi vede părinţii depunând eforturi, fiecare din iubire pentru celălalt, atunci şi numai atunci, valoarea pe care îşi va construi el existenţa va fi iubirea. Avem nevoie să-L iubim mai mult pe Iisus ca soţ al sufletului nostru, decât ne iubim propriul suflet, în care se află iubirea pentru soţ/soţie. Nici un cuplu nu se poate desăvârşi prin Taina Cununiei dacă cei doi îşi iubesc mai mult decât pe Dumnezeu, soţul sau soţia sau chiar ideea de a fi o familie în general. Căsnicia e locul harismatic în care noi experimentăm totalitatea şi infinitul iubirii lui Dumnezeu. Niciodată nu vom putea cunoaşte cu adevărat pe cineva, putem vedea în el doar o direcţie, o latură pe care de multe ori el însuşi o ignoră, dar care totuşi constituie adevărată ca persoană neacoperită de păcat. Ci dezvăluită de Hristos Iisus. Numai Dumnezeu poate cunoaşte într-adevăr totalitatea unei fiinţe. Cel care se roagă fără să ierte, se află în cea mai cumplită amăgire spirituală. Hristos ne va judeca şi pentru felul în care ne privim inclusiv duşmanii. Să fim deci conştienţi că: -„Dacă ne-am fi străduit să-l privim precum Hristos, s-ar fi schimbat, astăzi ar fi fost sfânt. Dar noi l-am condamnat în inima noastră şi astfel l-am îngropat.” Hristos ne uneşte prin Trupul şi Sângele Său şi cu atât mai mult se cuvine a-i ierta pe fraţii de credinţă, ce se împărtăşesc la fel ca noi. Mulţi dintre cei pe care la un moment dat i-am considerat duşmani, s-au dovedit ulterior a nu fi fost decât instrumente ale iconomiei divine, pentru mântuirea noastră. Centrul Tainei Cununiei e chiar Euharistia. Deasa împărtăşanie a celor doi soţi, va fi întotdeauna punctul forte al familiei. „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi dacă nu rămâneţi în Mine”. (Ioan 15, 4) Cuvântul are înţeles euharistic şi arată faptul că mlădiţele nu au nici un rost fără legătura lor intimă cu Via. La fel şi în căsnicie. Căsnicia însemnă unire. La început, căsnicia e unirea soţilor de către Hristos. Ulterior, căsnicia trebuie să devină unime a soţilor întru Hristos. Căsnicia este şi o cruce. Pentru că scopul căsătoriei este Raiul, devine evident şi implicit că ea presupune şi este asumarea unei cruci. Pentru o căsătorie reuşită e nevoie de foarte multă muncă. Ambii parteneri trebuie să-şi taie propria voie. Crucea se împodobeşte cu flori. Crucea din căsnicie şi care este de fapt, căsnicia, va înflori din momentul în care ne-o asumăm responsabili, o sărutăm, o îmbrăţişăm cu viaţa cerească, o purtăm fără a fugi de ea. Dumnezeu nu dă niciodată omului o cruce pe care nu o poate duce. Căsătoria este cheia cumpătării şi împăcare dorinţelor, pecetea unei adânci prietenii, băutura unică dintr-o fântână închisă, inaccesibilă celor din afara ei. Uniţi în trup şi una în duh, ei se ajută unul pe celălalt prin dragostea reciprocă. Căci căsătoria nu îndepărtează pe Dumnezeu, ci le aduce pe toate mai aproape de El, fiindcă Dumnezeu Însuşi ne apropie de ea. (Sf. Grigorie Teologul). Dacă rezolvarea unor probleme şi/sau dificultăţi zilnice ale unei relaţii de căsătorie devine parte a străduinţelor de a obţine Împărăţia cerurilor – pentru că aceasta presupune lepădarea de sine şi iubire jertfelnică – atunci ea devine un eveniment de o importanţă cosmică, întrucât implică instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu aici, pe pământ. Atunci de abia are cu adevărat sens, pentru că eşti implicit în ceva mai presus de tine. Căci într-adevăr, familia este ca o mică Biserică. Astfel e posibil pentru noi ca devenind buni soţi şi soţii să-i depăşească pe toţi ceilalţi. (Sf. Ioan Gură de Aur). În cadrul căsniciei, cei doi pot fi cu adevărat una, întrucât primesc arvuna harului Duhului Sfânt care va lucra la această unitate indisolubilă, dacă, cu adevărat ambii soţi vor duce o viaţă duhovnicească autentică. Atunci când te hotărăşti să te căsătoreşti în Hristos, te uneşti de bună voie într-o legătură veşnică, împlinită de prezenţa lui Dumnezeu. Chiar de ar fi ca o căsătorie între doi creştini autentici să ajungă în impasuri dificile, ea se poate redresa pe deplin în timp, prin invocarea harului lui Dumnezeu. Credem că oamenii pot face progrese şi se pot schimba. De aceea şi căsătoria poate face progrese şi se poate schimba. Nici o căsătorie nu e atât de bună încât să nu poată fi şi mai bună şi nici o căsătorie nu este atât de rea încât să nu poată fi îmbunătăţită, cu condiţia ca persoanele implicate să fie dornice să crească împreună să crească împreună în harul lui Dumnezeu spre maturitatea lui Hristos, Care a venit „nu să I se slujească, ci să slujească”. „Rădăcina vieţii este relaţia liberă şi conştientă cu Dumnezeu, Care apoi le conduce pe toate.” (scrie Sf. Teofan Zăvorâtul în sec. Al XIX-lea). Prezenţa zilnică a lui Hristos poate schimba lucrurile într-o căsnicie. Aminti-ţi-vă cum se terminase vinul la Nunta din Cana, Aşa se întâmplă la fiecare nuntă. Atunci când Hristos este „căpetenia desăvârşirii” în familia respectivă, El preschimbă din nou apa în vinul autentic. Hristos poate fi zilnic prezent într-o familie doar prin rugăciunea zilnică a celor doi soţi. Acolo unde este El prezent, acolo este iubirea, iertarea, acceptarea, înţelegerea, bucuria şi pacea. Cu cât doi oameni trăiesc mai aproape de izvorul iubirii, cu atât mai mare va fi dragostea care există între ei. Şi cine altcineva dacă nu Dumnezeu este izvorul adevăratei iubiri? „În Noul Testament Însuşi Mântuitorul Hristos vorbeşte adesea despre Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind ospăţ de nuntă. Cartea Cântarea Cântărilor este de fapt un cântec de iubire, dar face parte din canonul biblic, deoarece arată ca taina Împărăţiei lui Dumnezeu poate fi văzută în dragostea reciprocă dintre un bărbat şi o femeie.”¹ Majoritatea cuplurilor se căsătoresc din raţiuni materiale. Lucrul aceasta este bun şi sănătos şi ar trebui încurajat, dar fiţi atenţi! Căci foarte adesea, tinerii căsătoriţi pot fi atât de obsedaţi de atingerea scopurilor materiale, încât cele spirituale sunt puse pe lista de aşteptare sau chiar sunt uitate pentru un timp. Ceea ce nu-şi dau seama este că prin ignorarea laturii duhovniceşti ei plantează seminţele dezbinării şi ale neliniştii în proaspătă arătură a mariajului lor. Fiţi inteligenţi! „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6,33). „Biserica Ortodoxă vede căsătoria ca fiind veşnică”. Sf. Ioan spune: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16). În acord cu Doctrina Ortodoxă, Unicul şi Adevăratul Dumnezeu există din veşnicie în Trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest adevăr teologic relevă ceva foarte important asupra însemnătăţii persoanei. Nimeni nu există prin sine. Căci a fi o persoană înseamnă să trăieşti şi a trăi însemnă să iubeşti. Nici chiar Dumnezeu nu există singur, ci este din veşnicie, într-o relaţie de iubire. Nici o căsnicie nu rezistă testului timpului, nici una nu poate faţă furturilor vieţii, dacă înainte de toate nu există o relaţie de iubire. „Când Fiul lui Dumnezeu a luat trup, a încetat să mai fie doar El Însuşi, ci a devenit şi om, pentru ca omenirea să se unească în Trupul Său.  În acelaşi mod, prin căsătorie, bărbatul şi femeia încetează să mai fie doi oameni, căci într-un mod foarte real, ei devin un singur trup. Prin acest act, ei pătrund în taină mântuirii speciei umane de către Dumnezeu şi participă la planul Său de mântuire” „Adevăratele căsătorii creştine sunt făcute în ceruri, dar trebuie să funcţioneze pe pământ”. „Lucraţi împreună cu Dumnezeu pentru a face căsniciile voastre o icoană a cerului pe pământ.” E bine ca cei doi să vină înaintea lui Dumnezeu în toate problemele care apar într-o familie, cu atât mai mult cu cât avem promisiunea Scripturii că El Însuşi îngrijeşte de noi. Se poate veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciunea comună. Frecvenţa la Biserică este absolut necesară şi se impune, întrucât conferă familiei unitatea spirituală, trăirea duhovnicească ce ne ajută să privim toate aspectele sub o dimensiune spirituală, duhovnicească. Doar în baza acumulărilor de natură duhovnicească vom putea ierta orice partenerului, dacă suntem cu adevărat creştini, dacă vedem în celălalt sinceritatea recunoaşterii şi părerea de rău –cu atât mai mult cu cât avem obligaţia de a nu destrăma căsătoria pe care Dumnezeu a întemeiat-o prin arvuna Duhului Sfânt dătător de viaţă. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, oricât de prăbuşită ar fi o căsnicie, ea poate renaşte şi poate fi refăcută. Copilul –care apare într-o căsnicie, legă familia într-un mod deosebit.  Dragostea celor doi se revarsă asupra sa şi din el se reflectă apoi spre celălalt soţ. De modul de comportare a fiecăruia şi faţă de copil, depinde relaţia dintre soţi. Un dar de la Dumnezeu este un copil într-o familie, căci reprezintă o floare a iubirii celor doi soţi. În primii ani ai căsniciei, cei doi au de-a pururea, inevitabil cu momente dificile, ce rezidă din caracterele lor diferite, modul şi stilul propriu de comportament şi nevoia de acomodare în timp, faţă de partenerul de viaţă.  Prin dialog pot fi lesne depăşite aceste aspecte evident cu voinţa de împlinire efectivă a aşteptărilor celuilalt. E necesar de asemenea ca viitorii socrii să înţeleagă că relaţia cu propriul lor copil nu va fi restricţionată cu nimic şi nu va avea de suferit decât în sensul că respectivul copil iese de sub tutela lor şi îşi croieşte un destin cu o familie proprie –deci se desprinde fizic de acea familie, dar rămâne şi trebuie să rămână la fel de ataşat sufleteşte Problemele, evident, în orice familie sunt foarte numeroase în timp. Toate pot fi însă, aşa cum s-a precizat deja prin forţa spirituală a copilului. „Apropiaţi-vă de Hristos în fiecare zi prin rugăciune, prin participare la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtăşanie şi prin citirea Cuvântului Său şi veţi descoperi o apropiere pe care nu aţi considerat-o niciodată posibilă, faţă de soţie sau soţia dumneavoastră”. „Rugăciunea unită a soţului cu soţia este o mare forţă. Aceasta poate fi unul dintre motivele pentru care Satana încearcă să îi facă pe amândoi să piardă acest minunat obicei.” (Stareţul Macarie de la Optina) „Rugăciunile noastre să fie în comun. Amândoi să mergeţi la Biserică; şi soţul să-şi întrebe soţia acasă şi ea pe soţul ei, despre ceea ce s-a spus şi s-a citit acolo.”  (Sfântul Ioan Gură de Aur). Cea mai mare dintre virtuţile ce se pot regăsi la un om, este dragostea   ( I Corinteni 13,1-2,13). Cu aceste cuvinte profetice, Sfântul Pavel ne reaminteşte importanţa iubirii. Dragostea nu este nerăbdătoare sau rea voitoare. Dragostea nu este irascibilă sau intolerantă. Ea este răbdătoare şi suferă îndelung fără a se răzbuna. Dragostea oferă celuilalt intimitate. Dragostea este dispusă să aştepte. Dragostea nu manipulează şi nici nu obligă pe celălalt să se schimbe. Într-o căsnicie, pentru că sunt doi, sunt două moduri diferite de exprimare şi percepere a iubirii. Partenerul tău este o persoană unică. Nu există nimeni pe pământ asemănător lui. Datoria ta este de a-l cunoaşte în toată unicitatea lui şi de-ai arăta dragostea lui Hristos în contextul miracolului unicităţii sale. Nu cere ca el sau ea să se schimbe pentru a fi în acord cu tine. Mai degrabă schimbă-te tu pentru a te potrivi celuilalt. „Să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. „ (Filipeni 2,4). În greaca demotică, familia poartă denumirea de οικογενεια- desemnând lucrurile cu una dintre originile fundamentale, cele care aparţin de rădăcinile noastre şi care, înnoind cele ce erau mai înainte, generează o nouă familie. În greacă, Biserica de acasă, cum îi plăcea Sfântului Pavel să o numească (Romani 16,5; I Corinteni 16,19; Coloseni 4,15), se traduce: Κατ΄ οικον εκκλησία. În călugărie este mult mai greu spre mântuire decât în căsătorie. Sunt persoane care şi-au păstrat fecioria în mod voit, persoane care au ales în mod voit sărăcia, pentru cultivarea virtuţilor spre mântuirea sufletului.  Este o tendinţă greşit înţeleasă că doar sufletul ar fi în fond important, iar trupul ar fi prezenţa mai puţin importantă, fiind oricum supus stricăciunii şi neputinţelor –având rol efectiv în viaţa sufletului ce sălăşluieşte în trup. Este într-un fel aşa, dar nu în acest sens de reducere a valorii trupului. De aceea Mântuitorul a binevoit a lua trup omenesc şi să învieze cu trupul. Nu a înviat numai sufleteşte (de fapt nici nu a murit sufleteşte), dar a înviat trupeşte şi vrea să ne învieze trupeşte pe noi toţi. Pentru că omul este deplin ca om doar suflet şi trup, omul este deplin în viaţa aceasta pământească numai în măsura în care el este bărbat şi femeie, adică numai într-o familie, într-o relaţie de unire conjugală prin taina Sfintei Cununii se poate împlini într-un om. Când Eva a fost luată din coasta lui Adam, Adam a simţit că-i lipseşte ceva. Acel ceva a trebuit să poată fi pus la loc, dar într-o formă superior îmbogăţită. Dumnezeu ar fi putut să facă separat bărbatul şi femeia, dar a scos-o pe Eva din Adam tocmai pentru ca Adam să simtă atracţia şi dorinţa de întregire printr-un partener care să fie femeia. De aceea spune Scriptura că: va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Altminteri omul nu este om deplin în viaţa aceasta, pentru a fi un întreg al afectelor omeneşti. Călugării însă nu se căsătoresc, ci depun votul castităţii (fecioriei), tocmai pentru că ei nu urmăresc desăvârşirea trupului, ci a sufletului. Deci călugăria nu desconsideră desăvârşirea trupească în sensul împlinirii şi emancipării deplin sentimentale unde se revarsă dragostea efectivă a femeii, revărsarea dragostei bărbatului, masculinitatea, deciziile şi purtarea aceastuia de grijă pentru întreţinerea familiei, dar se îngrijeşte de puritatea de puritatea şi desăvârşirea sufletească. Călugăria reprezintă (însumează) curăţia inimii, sufletului şi trupului, care se pot realiza şi în căsătorie prin sfinţenia cununiei. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „N-am cunoscut femeie, dar nici feciorelnic nu sunt”. Fecioria şi sărăcia se pot dobândi şi-n lume, însă nu se pot dobândi ascultarea deplină, tăierea completă a propriei voinţe Cele trei virtuţi: ascultarea deplină, fecioria, sărăcia pot fi cultivate numai în călugărie. Ascultarea poate fi realizată şi în căsătorie. Ei ascultă unul de altul, fiecare de duhovnicul lui şi de Dumnezeu. Cele două trasee, călugăria şi căsătoria sunt paralele au o valoare precisă şi comună –împlinirea şi desăvârşirea prin sfinţenie – fiecare în felul în care este „chemat”. „Cine pune mâna pe plug şi întoarce capul înapoi, nu este vrednic de Mine”, spune Mântuitorul. Acum, dar, fiecare să îşi urmeze chemarea şi rostul rânduit de Dumnezeu spre mântuire, urmând şi împlinind cu râvnă „pravila” sa zilnică. Ducând o viaţă de familie areolatp de un creştinism autentic, Hristos va fi mereu în mijlocul nostru Veţi avea astfel iubire deplină, pace, binecuvântare, bună înţelegere –veţi duce deci o viaţă minunată şi veţi avea o căsnicie fericită, dar mai ales împlinită.

Bibliografie:

  1. Un singur trup –aventura mistică a cuplului- MICHEL PHILIPPE LAROCHE, Editura AMARCOS –Timişoara, 1995, Colecţia Câmp deschis

(pp: 13; 22-23; 25-28; 38-42; 44-45; 48-49; 55)

  1. – Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe –Pr. JOHN MACK, Editura SOPHIA, Bucureţti, 2007, traducere din limba engleză

(pp. 22; 29-39; 45; 51-53; 76-77; 139-140; 194)

  1. – Pr. VARSANOFIE BRIHAN, Mănăstirea SIHĂSTRIA, interviu realizat de ANOANETA VELCOVICI –şi difuzat la Radio- Tomânia Actualităţi, în cadrul emisiunii „Actualitatea credinţei”