Reconsiderări şi precizări privind viaţa şi anumite acte ale lui Constantin I

 Preot prof. dr. Vasile Muntean

În expunerea de faţă vom căuta, întâi de toate, să stabilim durata vieţii lui Flavius Valerius Constantinus Magnus[1].

Limitele temporale care s-au vehiculat oscilează între 57 şi 67 de ani[2]. Dacă însă luăm în calcul explicaţiile date de Eusebie al Cezareei[3], un apropiat al lui Constantin cel Mare, ajungem la concluzia verosimilă că imperatorul roman ce-l avem în vedere a trăit 63 de ani şi un număr de luni, aşadar nu 64 de ani împliniţi[4]. Istoriograful Eusebie – apelând la o analogie – consemnează că  Alexandru Macedon a vieţuit 32 de ani, pe când „împăratul nostru[…] şi-a înmulţit anii vieţii până la îndoitul vârstei aceluia, iar pe cei ai domniei, până la de trei ori [domnia aceluia]”[5]. Într-o pagină anterioară, acelaşi cronicar scria despre Constantin că „în ceea ce priveşte lungimea domniei, El [adică Cel-de-Sus] l-a învrednicit de trei decade pline şi de încă puţin pe deasupra, punându-i ca hotar al vieţii lui de om numărul îndoit al acestor ani”[6]. În legătură cu Alexandru cel Mare, observăm  că de facto el a murit la 33 de ani şi a domnit 13 ani şi că, în plus, nu se confirmă susţinerea – aparţinând tot „Părintelui istoriei bisericeşti” – că „n-a avut parte de urmaşi”[7], din moment ce fiul său omonim (Alexandru al IV-lea) a domnit până în 310/309, când a fost asasinat[8]. Dacă  exceptăm acestea, dată fiind înclinarea spre fast a  împăratului Constantin I, nu ne mai surprinde faptul că vicennalia sau cei 20 de ani de domnie – de exemplu – au fost celebrați atât în 325, cu prilejul Primului Sinod ecumenic de la Niceea (Bitinia), cât și în anul 326[9]; corectă – ultima aniversare[10].

Cu privire la sfârșitul obștesc, petrecut la 22  mai 337, să arătăm că din timp Constantin și-a pregătit „locul de veci” la ctitoria sa, biserica „Sf.Apostoli” din Constantinopol. După unii cercetători moderni, ar fi vorba de un martirion al celor 12 ucenici ai Domnului, un mausoleu circular zidit lângă absida altarului acelei bazilici constantiniene care ar fi fost terminată de fiul lui Constantin, Constanţiu II (337-361)[11]. Cu totul altfel vorbește despre aceeași biserică Eusebie, precizând că evlaviosul Constantin a ridicat „la mijloc un altar înconjurat de douăsprezece sarcofage și de coloane sfințite, pentru cinstirea și pomenirea cetei Apostolilor. În  centrul lor pusese să-i fie așezat propriul sarcofag, străjuit de o parte și de cealaltă de câte șase Apostoli…”[12]. Se  știe  că unii cârmuitori romani au fost înmormântați în mausolee, înzestrate cu statuile celor 12 zei mari ai mitologiei antice[13]. Clement Alexandrinul și Sf. Ioan Hrisostom ne informează că senatul roman l-a proclamat pe Alexandru cel Mare drept al 13-lea zeu, dar este insolită  aserțiunea lui Nichifor Calist Xanthopulos (+cca 1335) că imperatorul Constantin a construit un altar dedicat celor 12 zei ![14] Dimpotrivă, ținând cont de stadiul actual al investigațiilor privind viața și opera lui Constantin, gestul său îl considerăm ca fiind creștinesc într-un procent semnificativ și legat de bazilica în cauză.

În anul 356, respectiv 357, Constanţiu al II-lea a depus moaștele Episcopului Timotei, Evanghelistului Luca și ale Apostolului Andrei sub altarul bisericii cu hramul „Sf. Apostoli”[15]. În 360 Macedonie, arhiepiscopul constantinopolitan, va scoate rămășițele pământești ale împăratului Constantin din bazilica „apostolică”, în urma cutremurului din 358 care a avariat-o în întregime[16]. Demiterea liderului bisericesc de pe Bosfor (pnevmatomah) se datorește – credem – și acestei fapte, dar și altor abuzuri sau nelegiuiri de care s-a făcut vinovat[17]. De notat că la biserica „Sf. Irina”(Aya Irini Kilisesi; cu primă fundație din  timpul lui Constantin cel Mare) se conservă în curte un sarcofag din epoca aceluiași împărat[18]; nu se cunoaște ce oseminte adăpostește. Însemnări ulterioare,  din al XVI-lea veac, relatează despre translația moaștelor lui Constantin[19]. Să amintim că părticele din acestea se păstrează în catedrala patriarhală din București[20].

S-a ridicat problema dacă marele Constantin s-a creștinat efectiv, sau nu. Într-un dicționar de mitologie citim că nu s-a convertit niciodată la creștinism[21], alegație pe cât de izolată – și stranie în același timp –, pe atât de neverosimilă precum aceea că personajul împărătesc pomenit mai sus, ca bolnav de lepră, a fost botezat in extremis de către papa Silvestru I[22]. Mai cu seamă teologii – începând cu Fericitul Ieronim(+420) – s-au străduit să restabilească adevărul diacronic: respectivul conducător (nefiind vreodată lepros) a primit botezul, în pragul morții cum mulți inşi obișnuiau, de la arianul Eusebie al Nicomidiei[23]. Acest act nu a însemnat convertirea propriu-zisă a lui Constantin, întrucât călăuzirea sa către Evanghelie a purces cu multă vreme înainte, cum vom vedea.

Potrivit părerii unor specialiști, împăratul – inițial adorator al Soarelui văzut  și invincibil (Sol invictus) –  a început să se apropie de creștinătate din preajma anului 306[24],  încât nu se mai poate afirma că în 312[25], ori  313[26], nu a fost creștin; e necesar să subliniem: nu deplin. Altminteri, oponentul său Maxențiu – conform ultimelor cercetări – s-a manifestat de asemenea ca și creștin[27]. Încreștinarea lui Constantin se presupune că s-a făcut progresiv[28]. Însăși mama sa  Elena, după toate probabilităţile  de neam iudaic[29], nu fusese dintru început o următoare a lui Hristos, cum mărturisește ritos Eusebie[30]. Nu suntem de acord însă cu hiperbola eusebiană relativă la „marea cultură” constantiniană[31], nici cu supoziția unui bizantinolog britanic, că împăratul Constantin „nu avea cultură”[32]. Pledăm – fără a greși, zicem noi – că imperatorul despre care discutăm era un ins cultivat, o personalitate. În privința teologhisirii, impregnată pe alocuri de deviații ariene, trebuie totuși să recunoaștem că nu s-a ridicat la nivelul atins de Iustinian I (527-565)[33].        Provenind dintr-o mamă dacică, închinătoare a lui Zamolxe[34], Galeriu –  îmbolnăvit de  cancer –  emisese în anul 311 un edict de  toleranță pentru creștini, edict semnat și de Constantin,  și de Liciniu (fusese de acord cu el și Maximin Daia, nepotul lui Galeriu)[35], dar cu consecinţe reale pentru Biserică va fi tocmai decretul lui Constantin cel Mare și Liciniu, publicat după întelegerea sau convenția de la Milano din februarie 313[36]. Cum ușor se constată, între textul redat de Lactanțiu și cel reprodus de Eusebie există mici diferențe[37]. Prin decizia cu pricina, departe de a deveni cult de stat[38], religia creștină a dobândit privilegii deosebite[39], în primul rând libertatea de manifestare[40]. Autorizarea creștinismului – care va avea un curs ascendent – nu a semnificat însă restrângerea ex abrupto a păgânătății, deși s-au luat unele măsuri coercitive  în direcția aceasta[41]. Ca ideologie, era vizată îndeosebi orientarea neoplatonică ce suferă restricții, ba chiar prigoană, în special după dispariția filosofului Iamblichos (+330)[42]. Urmașul acestuia, pe nume Sopatros, este executat anul următor  la ordinul lui Constantinus Magnus[43].

Cu toate acestea, o anume reminiscenţă păgână s-a menținut în hotărârea constantiniană din 321, de a declara duminica zi de odihnă obligatorie, numind-o „venerabila zi a Soarelui”[44]. Avem de-a face nu cu instituirea[45], ci cu generalizarea duminicii ca zi de repaus pentru toți locuitorii împărăției; creștinii –  respectând  dies Dominica – se gândeau, evident, la „Soarele dreptății” (Sol justitiae) – Hristos (Sol salutis), şi nu la dies Solis[46].

La Sinodul niceean din 325 nu au participat 318 de sinodali – cifra simbolizând fie  pe cei 318 servitori ai lui Avraam (Geneză 14,14),  fie  evocând criptic crucea şi monograma lui Iisus [47]– , ci un număr pendulând între 220 și 300 de persoane (inclusiv horepiscopi et alii), aproximativ 1/4 din întregul episcopat[48], aşa că apelativul „ecumenic”[49] poate  fi admis doar largo sensu. Iar Crezul, fixat cu acea ocazie (partea I), nu s-a bazat potrivit estimărilor recente pe Simbolul baptismal din Cezareea[50], ci pe cel din practica Ierusalimului[51]. Președinția soborului  o deținea (în principiu) împăratul[52], însă în majoritatea covârșitoare a cazurilor ședințele au fost conduse de președinți ecleziastici[53]. Nu se poate accepta nici judecata că prin atitudinea sa Constantin a pus bazele cezaropapismului instituționalizat[54]; inadvertența acestui termen a fost examinată de remarcanți bizantiniști și de alţi herodoți[55]. Pe urmă, sintagma „episcop al treburilor din  afară” ale Bisericii (episkopos ton ektos)[56] din Vita Constantini, ce se referă la Constantin, nu suntem convinşi  că s-a interpolat mai târziu[57] precum alte  elemente adause, dintre care indicăm numai două: titlurile  capitolelor (kephalaia)[58] și punctul final din prezentarea prohodirii imperatorului creștin,  anume  că mormântul său „se vede chiar  și acum ” ( sau „azi”): eiseti kai nyn ;[59]  Eusebie scrisese ”Vita” în grabă,  în 338, îndată după decesul împăratului. Firește, nucleul eusebian al acestei Vieţi (în esență, encomion sau panegiric) nu poate fi tăgăduit ; astăzi în general, e acceptată ca o scriere a „Herodotului creștin”, deși au existat multe controverse legate de valoarea sa istorică[60]. Deranjați sau dezgustați de lingușirile ce le cuprinde, numeroși critici s-au îndoit de probitatea sa și chiar i-au negat autenticitatea. Viețile ulterioare, care privesc pe Constantin și pe Elena, deseori au fost înfrumusețate cu descrieri legendare (povestea îmbolnăvirii suveranului de lepră, amintită supra , și altele)[61].

Privitor la audieni – de la Audios, originar din Mesopotamia, mai mult schismatic decât eretic[62] –, trebuie reținut că n-au fost exilați în  Dobrogea de azi pe timpul lui Constantin[63], ci mai târziu. Cât despre expresia: „înnoirea Constantinopolului” din Sinaxarul ortodox[64] s-ar cuveni ca ea să fie înlocuită cu vocabula „inaugurarea…”, inaugurare oficiată în 11 mai (nu martie)[65] din anul 330. În subsidiar, A Doua sau Noua Romă  n-a fost la început fondată pe 7 coline[66], ci pe 5[67]. Mai mult, însăși Universitatea din capitala bizantină – ca structură sau organizare, în adevăratul sens al cuvântului – nu datează din epoca lui Constantin[68], ci din anul 425[69].

O altă precizare se impune în cazul așa-zisei Donatio (sau Constitutum) Constantini, celebru fals fabricat în a doua parte a veacului al VIII-lea[70]; datarea sa în „epoca carolingiană”, datorată unui autor contemporan nouă[71], e prea  vagă. Primele piese ale legendei și-au făcut apariția în Siria și Roma în secolul  al V-lea[72]. În chip sui-generis, acea Donatio s-a utilizat în 754, când s-a constituit statul papal[73]. Şi unii bizantini au cunoscut această plastografie[74]. Prezența ei (din 1551) în legislația eclezială rusă denotă tendința sacerdoțiului est-slav de a-și apăra favorurile acordate de ascendenții lui Ivan cel Groaznic, concomitent urmărindu-se întărirea  conceptului că  Moscova ar fi „ a Treia Romă”[75]. De adăugat că două manuscrise, descoperite în Țara Românească la Râmnic, conțin o tălmăcire din jurul anului 1700 a acestui Constitutum[76], atribuit pe nedrept lui Constantin.

În ceea ce privește defectele și păcatele[77] acestui ”om extraordinar” – cum îl califică un istoric din Secolul luminilor[78] –, nu le vom inventaria sau detalia, ci vom scoate în relief doar faptul că ele au fost eludate complet de Vita Constantini  care prezintă un suveran exemplar, desăvârșit, proslăvit, sacralizat[79], după cum sacre erau considerate mai toate așezămintele oficiale. Palatul – ca să exemplificăm – se chema „sacrum palatium”. Persoana împărătească era socotită sacră și tot ce era în preajma sa, tot ceea ce făcea primea acest atribut. De altfel, noua concepție a autorității suverane (adoratioproskynesis)[80] se anunța de mult, iar Bizanțul va definitiva această transformare–apoteoză imperială. Monarhul Constantin era apreciat că are „divină învestitură”[81], altfel zis  “încununare dumnezeiască”[82], că – pe pământ – este locţiitorul  și prietenul unicului Dumnezeu[83]. De reținut că imnuri la adresa sa apar doar din secolul al V-lea[84], când a fost etichetat și isapostolos (ca și mama sa), adică niște împărați „asemenea cu Apostolii”[85], aceasta “într-un sens mai larg, și anume ocrotitori ai Bisericii, luptători pentru […] unitatea Bisericii”[86] ( cu unele excepții, când Constantin s-a manifestat – influențat de unii colaboratori – ca antiortodox)[87]. Apostoli , iarăși prin extrapolare, au fost denumite și unele personaje din perioada neotestamentară sau imediat următoare[88]; în Imperiul Bizantin, și mai târziu[89]. Secolul al VIII-lea aduce mărturii sigure că numele lui Constantin deja pătrunsese în calendarul ortodox[90]; cel siro-iacobit la fel îl inserase  în rândul sfinților[91]. De subliniat că Biserica romano-catolică nu îi recunoaște ctitorului „Noii Rome” sfințenia[92], însă în Veacul de Mijloc, Sfânta Elena era sărbătorită – la diferite date – în unele comunitați creștine din Ungaria, Germania, Europa apuseană[93]. Iar astăzi, exclusiv Sf. Elena – cum citim pe internet – este venerată în întreaga Biserică romano-catolică.

Totuși, „modelul Constantin” a persistat atât la Bizanț – 11 bazilei vor prelua numele său[94] –, cât și în alte zone, implicit în Occident[95], totodată și pe pământ românesc. După ce Constantin, ca „al Doilea Traian”, recucerise o parte însemnată din Dacia Traiană[96] și purtase și titlul triumfal de „Dacicus maximus” (în memoria înfruntărilor cu dacii liberi[97]), în răstimpul feudal nu puțini domni români – bunăoară, Ștefan cel Mare – se socoteau urmașii lui Constantin I-ul, ca exponenți „ai unui spirit bizantin ortodox mai întâi de toate, ca păzitori ai Bisericii strămoșești…”[98]. În Principate, între anul 1607 și Marea Unire (1918) sunt cunoscuți zece domnitori cu acest nume, dintre care menționăm exclusiv pe Constantin Brâncoveanu[99]. Unele teme referitoare la viața lui Constantin cel Mare au intrat în pictura românească (ca, de pildă, Cavalcada sfinților militari de la Pătrăuți, cu un clar mesaj de luptă antiotomană)[100] și, în măsură mai accentuată, în literatura noastră – cărturărească și folclorică – din epoca Renașterii[101].

În fine, din punct de vedere iconografic este de remarcat împrejurarea că pictorii de la noi[102], ori din exterior[103], nu-l zugrăvesc prea fidel pe Sf. Constantin care – de obicei – nu purta barbă[104]. E adevărat că erminia picturii bizantine recomandă pictarea lui ca un „tânăr cu barba dintâi”[105], cu barba măruntă – cum l-a înregistrat uneori istoria artei antice[106]; în genere era portretizat imberb, ca și Traian–omologul său[107]. Cel mai apropiat de realitate ni se pare chipul constantinian sculptat, din cadrul statuii de la vechea bazilică din Lateran[108]. Iar figura Sfintei  Elena ar trebui să aibă și ea o asemănare cu cea din  Galeria Uffizi (Florența)[109].

Vom conchide că împăratul Constantin I, în pofida criticilor – mai mult sau mai puțin întemeiate, formulate de unii autori[110] –, a rămas Mare în istorie prin două acțiuni memorabile: Edictul de la Mediolanum, care garanta liberul exercițiu pentru „Religia iubirii” şi întemeierea Constantinopolului, „împărăteasa cetăţilor”,  capitală a Bizanțului (până în 1453) care „a fost centrul unei civilizații admirabile, cea mai rafinată și cea mai elegantă pe care a cunoscut-o timp îndelungat Evul Mediu”[111].



[1]  I. I. Russu Elemente traco-getice în Imperiul roman și în Byzantium (veacurile III-VII), Ed. Academiei, Bucureşti 1976, p. 47, 51, 52, 56, 57 et passim; I.Rămureanu, Constantin cel Mare și creștinismul, în „ Istoria  Bisericească Universală”, I, ed. a 3-a , EIBMBOR, București 1987, p.147-155; V.Muntean, Istoria creștină generală,  I, EIBMBOR, București 2008, p.135-139 (cu bibliografie  străină mai nouă). În românește, cea mai izbutită – și  unica – monografie privind subiectul prezent, rămâne cea elaborată de I.Barnea și Oct.Iliescu, Constantin cel Mare, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1982.

 

[2]  I. I. Russu, op.cit.,p.51 și n. 91; M. Kaplan, Bizanț (trad.rom.), Ed. Nemira, București 2010, p. 4.

 

[3]  Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare. Studiu introductiv  de Em. Popescu (trad. R. Alexandrescu), EIBMBOR, București 1991 (ediţia a 2-a, în Ed. Basilica a Patriarhiei Române,  Bucureşti 2012;  doar când apar deosebiri esenţiale, cităm şi această ediţie). Eusebie nu este „părinte al Bisericii”, cum citim în lucrarea lui G. Mihăilă, Cultură și literatură română veche în context european. Studii și texte, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1979, p. 255 (n.3), sau în „The Oxford Dictionary of Bizantium” (ed. Al. Kazhdan et alii), III, Oxford University Press, New York – Oxford 1991, p.1552 (în continuare: ODB).

 

[4]  E. Gibbon,  Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului roman (trad. rom.), II, Ed. Minerva, București 1976, p. 51. H. Chadwick (în The Church in Ancient Society. From Galilee to Gregory the  Great, University  Press, Oxford 2001, p. 210)  opinează că împăratul Constantin ar fi trecut în eternitate la cca  65 de ani.

 

[5]  Eusebiu, Viaţa lui Constantin… (cit.), p. 66. Vezi şi Eusebius, Life of Constantine ( introducere, traducere şi comentariu de A. Cameron şi S.Hall), University Press, Oxford 1999.

 

[6] Eusebiu, Viaţa lui Constantin, p. 65.

 

[7] Ibidem,  p. 66.

 

[8] H.Matei, O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, București 1984, p. 236 și 264.

 

[9] N. Chifăr,  Istoria creștinismului, II, Ed. Trinitas, Iaşi 2000, p. 28;  I. Barnea (colab.),  op. cit.,   p. 47.

 

[10] Ca primă referință bibliografică, pentru sinodul niceean, H. G. Beck, Kirche und teologische Literatur im byzantinischen Reich, C.H. Beck’sche Verlagsbuchhandlung, München 1959, p. 44. La moartea părintelui său  Constanțiu Chlorus (25 iulie 306), Constantin a fost proclamat  augustus de către legiuni; H.Chadwick , op.cit., p.181.

 

[11] I.Barnea, op. cit., p. 81-82; G. Downey, Constantinople in the Age of Justinian , University Press, Oklahoma  1968, p.103; Ch.Delvoye,  Arta bizantină (trad. rom.),  I, Ed. Meridiane, București 1976, p. 87; ODB, II, p. 940.

 

[12] Eusebiu, Viaţa lui Constantin, p.182. A se revedea – pentru descrierea sub raport arhitectural a sf. lăcaș, cu intercalări de texte grecești corespunzătoare – H. Holtzinger,  Die altchristliche  Architektur, Verlag von Ebner-Seubert, Stuttgart 1889, p. 55 ,149, 207, 211. Totuși, J. McGuckin, în Semnele Împărăției ( trad. rom.), I, Ed. Marineasa, Timișoara 2003, p. 95, notează că pe timpul Sf.Grigorie Teologul (†389) biserica şi mausoleul erau distincte.

 

[13] L.Benoist, Semne, simboluri şi mituri (trad.rom.), Ed. Humanitas, București 1995, p. 88.

 

[14]  H. Chadwick, op. cit., p. 210 și 211; ODB, III, p. 2207.

 

[15]  G. Downey, op.cit., p. 104. ODB, II, p. 940, cum grano salis, îi numește – pe toți trei –  „apostoli”.

 

[16]  J. McGuckin op.cit.,p. 93-94. Un alt seism va distruge, în anul 1766, și moscheea sultanului Mehmed Cuceritorul care o zidise pe locul bisericii cu hramul „Sf.Apostoli”; T. Can, Istanbul. „Porte” de l’Orient, Ed. Orient, Istanbul 1990, p. 66.

 

[17]  R. Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu ,Ed. Lidia, Bucureşti  2003, p.522.

 

[18]  T. Can, op.cit.,p.58.

 

[19]  D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, I, Fundația pentru literatură și artă, București 1939, p.71, 81 și 99. A se vedea și St.Runciman, Căderea Constantinopolului  (trad. Al. Elian),  Ed. Științifică, București 1971, p. 211 (despre Ghenadie Scholarios, întâiul patriarh ecumenic de „sub umbra Semilunii”, și despre moaștele ce le poseda – catedrală  patriarhală acum –  „Sf. Apostoli”.

 

[20]   Enciclopedia Ortodoxiei românești (coord. Mircea Păcurariu), EIBMO,  București 2010, p. 137.

 

[21]  V. Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Ed. Științifică  și  Enciclopedică,    București 1989, p. 122.  Încă bizantinistul francez A. Ducellier (Bizantinii, trad. rom., Ed. Teora,  Bucureşti 1997, p. 75),  se arată  suficient de sceptic, notând că „nu putem fi siguri că împăratul a fost botezat vreodată”.

 

[22]  G. Mihăilă, op. cit, p. 230 și 257; Matei al Ciprului, Șiragul mărgăritarului  sau      hronicul împăraților creștini ai Bizanțului, ed. D. Chican, Ed. Cuget  Românesc, 2009, p. 62-63; ODB, III, p. 1900. Acest neadevăr a fost împrumutat, fără spirit critic, de sinaxarele grec și românesc.

 

[23]  Iată ce limpede spune Ieronim: „Constantinus […] ab Eusebio  Nicomediensi episcopo baptizatus(citat de D. Buda, în „Revista Teologică”, 3/2006, p. 41, n. 33). În plus : I. G. Coman, Patrologie, III, EIBMBOR, București 1988, p. 210; I. Barnea, op.cit., p.49 (ierarhul botezător n-a fost semiarian – cum citim în pagina aceasta, 49 –, ci arian. „Semiarian” apare și la N.Chifăr, Constantin cel Mare  primul împărat creștin, 1700 de ani de la urcarea sa pe tron, în „Revista Teologică”  3/2006, p. 29);  P.Lemerle, Istoria  Bizanțului (trad. rom.), Ed. Teora, București 1998, p. 26; H. Chadwick, op.cit., p.210.

 

[24]  Eusebiu, Viața lui Constantin, p.75-76; H.Chadwick ,op.cit., p.186, 206; W.Treadgold, O istorie a statului și societății bizantine(trad.rom.),  Institutul European, Iași 2004, p. 45.

 

[25]  Atunci, cum se știe, a avut loc conflictul armat cu Maxențiu, la Pons Milvius ce înseamnă „Podul Uliului”, nu al „Șoimului” (I. Barnea, op.cit., p. 34); sau, mai curând, Mulvius pons–podul lui Mulviu (G. Guțu, Dicționar latin-român, Ed.Științifică şi Enciclopedică, București 1983, p.752 şi 772).  La vremea sa , reputatul istoric  german Th. Mommsen credea că Marele Constantin, în 312, „nu mai era păgân, dar încă nu creștin” (citat de D. Buda, în „Revista Teologică”, 3/2006, p. 41, n.31). A. Toynbee (în L’histoire, Elsevier Séquola, Paris-Bruxelles, 1978, p. 400) scrie despre Constantin  că,  tot în anul 312, era „ semi-convertit”. A se vedea și N. Bănescu, Istoria Imperiului bizantin,  I  (ed. T. Teoteoi), Ed. Anastasia, București  2000, p. 59 (autorul român prezintă și punctul de vedere al  lui H.Grégoire ); M. Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase (trad.rom.), II, Ed. Științifică și Enciclopedică,  București 1986, p. 512, n. 239 (cu reflecții interesante, demne de luat în seamă, privind momentul 312 , cu „ viziunile” sale contradictorii); A. Gabor, Biserică și  Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină, București, f.a., p. 25-27.

 

[26]  Anul așa-numitului (așa-zisului, după alți istorici) Edict de la Mediolanum. Un herodot contemporan cu noi, M. Kaplan (op.cit., p.209) surprinzător lansează această apreciere: „când întemeiază Constantinopolul, inaugurat în 330, Constantin – care a autorizat creștinismul în 313 – încă nu este creștin”.

 

[27]  A. Gabor. op.cit., p. 20 și urm. (cu literatură de specialitate); vezi şi ODB, II, p.1321.

 

[28]  I.  Barnea, op. cit., p.68 şi urm.;  P. Lemerle, op. cit.,  p. 23;  H.Chadwick, op.cit., p. 207-211;

 

[29]  ODB, II, p. 909 (cu trimiteri bibliografice). În română: D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, București 1972, p. 361-369; I. I. Russu, op.cit., p.50-51.

 

[30]   Eusebiu, Viața lui Constantin, p. 144.

 

[31]Ibidem,p.73.

 

[32]  E. Gibbon, op.cit., p. 45.

 

[33]  ODB, II, p.1083-1084; V. Muntean, Scrieri teologice şi istorice, Ed. Diecezană, Caransebeş 2012, p. 76-80.

 

[34]  Însuşi  Eusebie (op.cit., p.229), într-un anumit context, înregistrează numele zeului suprem al daco-geților, despre care am oferit  amănunte în volumele proprii, Spiritualitate bizantină și românească, Ed. Marineasa,Timișoara 2004, p. 217-221, și Exegeze istorice şi teologice (aceeași editură), Timișoara  2005, p.7-10. Să se vadă şi I. I. Russu, op.cit., p. 45: „erat mater eius deorum montium cultrix” (este citat Lactanțiu); I. C. Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1986, p. 232-234.

 

[35]  ODB; II, sub voce; H. I. Marrou, Biserica în Antichitatea târzie (303-604), trad. rom., Ed. Teora, București 1999, p. 23-24; H.Chadwick, op.cit., p.183; A. Gabor, op.cit., p.24.

 

[36]  R. Browning, In This Sign Shalt Thou Conquer, „Milestones of History, II. The Fires of Faith”, Ed. Fr. Heer, Londra 1970, p. 15; H. Chadwick, op. cit., p.187; ODB,I, sub verbo.

 

[37]  A se compara Lactantius,  De mortibus persecutorum (trad. rom.,  Timișoara 2000, p. 222– 229: „decretum  pro christianae religionis libertate”), cu Eusebiu  de Cezareea, Istoria bisericească  (trad.T.Bodogae),  EIBMBOR,  București  1987, p. 379-381; A. Gabor, op. cit., p. 29 şi urm. (comentariu).

 

[38]  Cum au scris, între alții, Ch. Diehl, Istoria Imperiului bizantin ( trad. rom.), Ed. Scorilo, Craiova 1999, p. 23; I. C. Drăgan, Mileniul …, p. 233; același autor (în  Imperiul romano-trac, sic!, Ed. Europa Nova, București 2000, p.19) își nuanțează afirmația.

 

[39]   I. Barnea, op. cit., p.70 şi urm.; A. Gabor, op.cit., p. 30 şi urm.; V. Muntean,  Byzantium and the Romanians, EIBMO, București 2009, p. 62.

 

[40]   Meditații  prețioase la N. Iorga, Evoluția ideii de libertate  (ed. I. Bădescu), Ed. Meridiane, Bucureși 1987, p. 133-135.

 

[41]   Em.  Popescu,  Studiu introductiv (citat la n.3, supra), p. 34; I. Barnea, op. cit., p.71-73; H. Chadwick,  op.cit., p. 207-209. Încă utilă – în unele privințe  – vechea lucrare a lui G.Boissier, La fin du paganisme, Librairie Hachette, Paris 1991 (passim).

 

[42]        Histoire de la Philosophie,  I (coord. B. Parain), Éd. Gallimard, Paris 1969, p. 908-911; ODB, II , p. 969.

 

[43]   I. C. Drăgan  Imperiul romano-trac, p. 37 (în schimb după I. Barnea, op cit., p. 71, Sopater era „în mare cinste”).

 

[44]   O. Drimba, Istoria culturii și civilizației, III, Ed. Științifică, București 1990, p.21.

 

[45]  P. Chuvin, Constantin instituie repausul duminical, în vol. „Originile creștinismului” (trad. rom.), Ed. Polirom, Iași 2002, p. 390.

 

[46]   I. Barnea, op.cit., p. 42 și 65; M.Kaplan, op.cit., p. 195-196; ODB, III, p. 19-24.

 

[47]  G. Mihăilă, op.cit., p. 243-244, n. 6; H. Chadwick, op.cit., p.198.

 

[48]  M. Siuzumov, în Istoria Vizantii, I (red. resp. Z. Udalțova), Ed. Nauka, Moscova 1967, p.156-169; V. Muntean, Istoria creștină  generală, p.167; Idem, Scrieri teologice și istorice, p. 58 (cu bibliografie).

 

[49]   H. Chadwick, op. cit., p. 205-206.

 

[50]  Gh. Istodor, Importanța Sinodului I Ecumenic pentru misiunea Bisericii, în Studii teologice dedicate Părintelui profesor M. Păcurariu, Ed. Andreiana, Sibiu 2007, p. 354.

 

[51]   ODB, II, p. 1465; E. Farrugia, în  Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin  (coord. același), trad. rom., Târgu Lăpuș 2005, p. 532. A se vedea și A. M. Ritter, Noch einmal: „Was hat das Nicaeno-Constantinopolitanum (C)mit dem Konzil von Konstantinopel zu tun?”, în „Persoană și comuniune”  (vol. omagial Dumitru Stăniloae), Ed. Arhidiecezană , Sibiu 1993, p. 508-520.

 

[52]   M. Kaplan, op.cit., p. 121-211.

 

[53]  I. Rămureanu, op.cit., p. 316; Em. Popescu,  Studiu introductiv, p. 10, 11 și 17; I. G. Coman,  Patrologie, III, p. 511; W. Treadgold, op.cit., p. 56, îl distinge pe Hosius de Cordoba.

 

[54]   Ch. Diehl, op.cit., p.23; C. Capizzi, în Dicționarul enciclopedic al Răsăritului creștin, p. 192; încă:  ODB, I, p. 364-365 (pentru istoricul chestiunii).

 

[55]  D. Geanakoplos, Byzantine East and Latin West. Two Worlds of Christendom in Middle Ages and Renaissance, Basil Blackwell, Oxford 1966, p. 55-83;  Hélène Ahrweiler, L´idéologie politique de l´Empire byzantin, Presses Universitaires de France, Paris 1975, p. 130, 132 şi 139. Un scurt comentariu am dat în Bizantinologie, I, Ed. Arhidiecezană, Timișoara 1999, p. 52-53 ( pornind de la competenta analiză a lui D.Obolensky din: M. Knowles și D. Obolensky, Le moyen âge, Paris 1968= vol.2 din colecția „Nouvelle histoire de l´Église”). Remarcabil este și volumul lui G. Dagron, Empereur et prêtre. Étude sur le „césaropapisme” byzantin, Ed. Gallimard, Paris 1996.

 

[56]   O prezentare largă și edificatoare, la dl . Prof. Em. Popescu, Studiu introductiv, p. 35-37 (ed. a 2-a, p. 46-47).

 

[57]Ibidem, p. 35, n.113 (este redată opinia exacerbată a lui W. Seston, Constantine as a Bishop, „Journal of Roman  Studies”, 37,1947, p.131).

 

[58]   Ibidem, p. 28-29 și n. 84 (se reproduce aprecierea concludentă a lui Fr. Winkelmann din studiul său: Eusebius, Über das Leben des Kaisers Konstantin, I/1, Akademie Verlag, Berlin 1975, p. XLVIII-XLIX.

 

[59]   Ibidem, p. 37 şi n.124 (e vorba de  opinia avizată a unor  specialiști).

 

[60]   ODB, III, p. 2181.

 

[61]Ibidem. A se vedea  și H. G. Beck, op. Cit., p. 220; R. Păun, „La couronne est à Dieu”. Neagoe  Basarab ( 1512-1521) et l´image du  pouvoir pénitent, în cartea „L´empereur  hagiographe.  Culte des saints et monarchie byzantine et post-byzantine” ( ed. P.Guran și B.Flusin), Colegiul Noua Europă, 2001, p. 207-208 (coroana i-a adus-o lui Constantin cel Mare un arhanghel din cer).

 

[62]  V. Muntean, Byzantium and the Romanians, p. 39 și 41; N. Zugravu, Erezii și schisme la Dunărea Mijlocie și de Jos în mileniul I, Ed. Presa Bună, Iași 1999, p.122 și urm.

 

[63]   I. Barnea, op. cit., p. 46; R. Rus, op. cit., p.91.

 

[64]   Liturghier, Ed. Patriarhiei,  București, 2008, p. 558.

 

[65]   M. Kaplan, op. cit., p.190 ( posibil să fie o eroare de tipar).

 

[66]   I. Barnea, op.cit.,  p. 53; V. Muntean, Bizantinologie, I, p. 57; M. Kaplan, op.cit., p. 67.

 

[67]   I. Barnea, op. cit.,  p. 54, n. 10 (sunt citați  R. Janin  et alii). Vezi și N. Bănescu, op.cit., p. 73.  Constantinopolul s-a ridicat pe străvechiul Byzantion, veche colonie elină, Byzantion fiind o formă grecizată, de la antroponimul tracic  Byzas, șeful expediției megariene din 658/657. E. Gibbon (op.cit., p. 40, n. 3) dă această dată, ca și H. W. Haussig, Histoire de la Civilisation Byzantine  (trad. J. Décarreaux), Librairie  Jules  Tallandier, Paris 1971, p. 24; I. Barnea (op. cit., p. 51) a optat pentru anul 685.

 

[68]  I. Barnea, op. cit., p. 54; O. Drimba, Istoria culturii și civilizației, II, București 1987, p. 196; H. W. Haussig, op. cit., p. 49; Otto  Mazal, Handbuch der Byzantinistik, Albrus VMA-Verlag, Wiesbaden 1997, p. 150.

 

[69]   P. Lemerle, Le premier humanisme byzantin, Presses Universitaires de France, Paris 1971, p. 53 (respinge ideea existenței și a unei biblioteci publice înființate  de  Constantin. Ipoteza reapare, însă, la A. Ducellier, Bizantinii, p.174; din ODB, II, p.1224, aflăm că o bibliotecă publică reală se organizează abia sub Constanțiu II). Pentru anul 425 pledează și H.I.Marrou, Istoria educației în Antichitate (trad.rom.),  Ed. Meridiane,  București 1997, p. 121. Termenul „reorganizare” – referitor la Universitatea constantinopolitană –, pe care îl găsim în ODB, III, p. 2143, poate fi omis.

 

[70]   J. Topolski, Metodologia istoriei (trad. rom.), Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1987, p. 57; ODB, I, p. 649.

 

[71]   H. Zimmermann, Veacul întunecat (trad.rom.), Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1983, p. 225.

 

[72]  ODB, III, p. 1900.

 

[73]  ODB, I, p. 649.

 

[74]Ibidem. Într-o anumită situație, patriarhul Mihail Cerularie a făcut caz de ea (G. Ostrogorski, Storia dell’  impero bizantino, ed. Giulio Einaudi, Torino 1972, p. 309.

 

[75]  A. Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, Ed. Academiei, București 1983, p. 108.

 

[76]   Ibidem, p. 107.

 

[77]  E. Gibbon, op. cit., p. 48; H. I. Marrou, Biserica în Antichitatea târzie, p. 25 (despre omoruri); ODB, I, p. 548; St.Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Ed. Meronia, București 2004, p. 21 („…conștiința lui Constantin era foarte încărcată!”).

 

[78]   E. Gibbon, op.cit., p. 44.

 

[79]  Em.  Popescu, Studiu introductiv, p. 12, 19, 22-24; P. Guran,  Signes et symboles de la sacralité du pouvoir à Byzance, în Etudes Byzantines et Post-Byzantines, VI (ed. Em. Popescu și T. Teoteoi), Ed. Academiei Române, București 2011, p. 236 (mai departe: EBPB).

 

[80]   A. Ducellier, Bizantinii, p. 78; ODB, II, p. 989 și III, p. 1738.

 

[81]   Eusebiu, Viața lui Constantin, p.193; Gh.Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1995, p.81-87(cap. VI: Pentru o filosofie a istoriei–Eusebiu de Cezareea). Încă Ioan I. Ică, Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie monahală, în: Sf. Teodor  Studitul, Iisus Hristosprototip al icoanei sale, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p.11 şi urm. (se dezbate problema monarhiei teocratice).

 

[82]Aghiasmatar, Ed. Patriarhiei, București 2002, p.103 (apolisul de la Cununie).

 

[83]  A. M. Ritter, Church and State up to C. 300 AD, în vol. omagial Arhid. prof. C. Voicu, EIBMBOR, București 2005, p.123.

 

[84]   H. Chadwick, op. cit., p. 211.

 

[85]Ibidem; ODB, I, p.140.

 

[86]  P. F.  Patriarh Daniel, Cuvânt la sărbătorirea hramului Catedralei patriarhale bucureștene, apărut în ziarul „Lumina” din 22 mai 2012, p. 5.

 

[87]  Vajnicul militant ortodox Atanasie Alexandrinul (viitorul Sf. Atanasie cel Mare) a fost exilat de către Constantin, iar Arie rechemat din exil (P. Lemerle, op. cit., p.25). Surghiunit, tocmai în Capadocia, a fost și Dionisie-episcop de Milano, tot ca apărător al Ortodoxiei anti-ariene (Sf.Vasile cel Mare. Închinare la 1630 de ani, ed. a doua îngrijită de Em. Popescu și A. Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei  Române, București 2009, p. 469). Pare-se că  deciziile constantiniene, direcționate împotriva dreptei-credințe, au fost inspirate de Eusebie al Cezareei (I. G. Coman, Patrologie, III, p.484).

 

[88]  Faptele Apostolilor 14, 14; Romani 16, 7; OBD, I (p.140: martira Tecla),II (p.1310: Maria Magdalena) ș.a.m.d.

 

[89]  A. Ducellier, Bizantinii, p.77: până în perioada târzie a Bizanțului, le-au fost adresate bazileilor  epitete ca haghios și isapostolos, Ana Comnena supranumindu-și tatăl (Alexie I; 1081-1118) „cel de-al 13-lea apostol”. Vezi și R. Guilland, Études byzantines, Presses Universitaires de France, Paris 1959, p. 214.

 

[90]  A. Grabar, Iconoclasmul bizantin (trad. rom.), Ed. Meridiane, București 1991, p. 398-399 și 495, n. 59 (se indică Mansi, XIII, 33sq). Coborând în timp, vedem că Sf. Maxim Mărturisitorul (†662) a scris că la Liturghie erau pomeniți în taină „și mirenii răposați întru credință, Constantin, Constans și toți ceilalți” (A. Ducellier, Bizantinii, p. 80).  Apoi, pe un colier cu medalion de la finele sec. VI, descoperit în apropiere de Tars (Cilicia-sudul Turciei de azi), Constantin și Elena sunt reprezentați ca sfinți, cu aureolă (cf. A.  Bank, L´art byzantin dans les musées de l´Union Soviétique, Éd. d´art Aurora, Leningrad 1985, p.16, 287 și fig. 95). Este neîntemeiată aserțiunea specialistei  Z. Udalțova din Istoria Vizantii , vol. I, p. 43, că întreaga Biserică creștină ar fi canonizat pe imperatorul Constantin.

 

[91]   V. Grumel, La chronologie, Presses Universitaires de France, Paris 1958, p. 339.

 

[92]   Cum cred N. Chifăr (în studiul său Constantin cel Mare…, p.28) și W.Treadgold, op. cit., II, p. 334, n. 2.

 

[93]   F. Pall, Lista alfabetică a sărbătorilor catolice și a altor termeni cronologici folosiți în documentele medievale privitoare la Transilvania, în „Documente privind Istoria României. Introducere”, vol. I, Ed. Academiei, București 1956, p. 538.

 

[94]   M. Kaplan, op. cit., p. 315.

 

[95]  N. Iorga, Despre cronici și cronicari (ed. D. Mioc), Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1988, p. 151 (la sârbi). Regii vest-europeni l-au socotit pe Carol cel Mare ca un suveran „după chipul” lui Constantin, iar prototipurile regelui norvegian Olaf au fost Sf. Constantin și monarhul franc Carolus Magnus (V. Haanes, Sf. Olaf  (995-1030) patron și rege veșnic al Norvegiei sau despre rolul regelui în procesul încreștinării, în „Revista Teologică”, 3/26, p.82). Cu privire la împăratul german Otto cel Mare (†973), considerat un „nou Constantin”, vezi H. Zimmermann, op. cit, p. 126, 130; încă: A. Pippidi, L´ordre Constantinien et les généalogies byzantines, în EBPB, III, (1997), p. 149-226.

 

[96]  R. Vulpe – I. Barnea , Din istoria Dobrogei,II, Ed. Academiei, București 1968, p. 381 și urm.; I. Barnea, Christian Art in Romania, I, EIBMBOR, București 1979, p. 30;  Idem,Constantin cel Mare, p. 92 şi urm.; Em. Popescu, Christianitas Daco-Romana, Ed. Academiei Române, București 1994, p. 482 (sub voce: Constantinus Magnus e foarte des menționat); Em. Băbuș, Bizanțulistorie și  spiritualitate, Ed. Sophia, București 2003, p. 30-36; M. Mare, Banatul între secolele  IV și  IX, Ed. Excelsior Art, Timișoara  2004, p. 12 et passim; A. Bejan, Contribuții la istoria și arheologia Banatului în mileniul I d.Hr. și începutul feudalismului, Ed. Excelsior Art, Timișoara 2006,  p. 174 și urm.; Istoria  Românilor (tratatul academic), vol. II, Bucureşti 2001 (ed. a doua, 2010), passim.

 

[97]  Byzantinoslavica, 1/1980, p. 66.

 

[98]  N. Iorga, Locul românilor în istoria universală (ed. R. Constantinescu), Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1985, p. 257 și 322.

 

[99]  Chr. Ionescu, Mică  enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică Română, București 1975, p. 89: forma elină Konstantinos prin mijlocirea slavă a penetrat și în limba română, unde numele este atestat laolaltă cu o serie de hipocoristice și derivate încă de la răscrucea veacurilor XIV-XV.

 

[100]   G. Mihăilă, op. cit., p. 264 și n.4; V. Muntean, Spiritualitate bizantină și românească, p. 68; D. Barbu,  Bizanț contra Bizanț ,Ed. Nemira, București 2001, p.188.

 

[101]   D. Russo, op. cit., I, p. 96-98; Istoria literaturii române, I (red. resp. Al. Rosetti), Ed. Academiei, București 1964, p. 509 și 540; Literatura Bizanțului. Antologare, traduceri  și prezentare de N. Ș. Tanașoca, Ed. Univers, București 1971, p. 372 și urm.; Idem, Bizanțul și românii, Ed. Fundației PRO, București 2003, p.153; G. Mihăilă, op. cit., p. 259; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București 1980, p. 247; D. H. Mazilu, Literatura română în epoca  Renașterii, Ed. Minerva, București 1984, p. 232 și urm.; Idem, Vocaţia  europeană a literaturii române vechi, Ed. Minerva, București 1991, p. 9; V. Muntean, Spiritualitate bizantină și românească, p. 82 și 90; T. Teoteoi, Byzantina et Daco-Romana, Ed. Omonia, București 2008, p. 34, 240 și 392.

 

[102]  I. D. Ștefănescu, Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, Ed. Meridiane, București 1973, după p.160, pag. a 18-a ilustrată; Gh. Cosma, Pictura istorică românească, Ed. Meridiane, București 1986, pag. a VI-a ilustrată după p. 64 (obișnuită); Em. Popescu, L´image chrétienne-orthodoxe  d´Étienne le Grand, în EBPB, V (2006), p.30.

 

[103]   Emerologhion /2004 (în color), tipărit în Cipru.

 

[104]   I. Barnea, Constantin cel Mare, p. 130.

 

[105]   Dionisie din Furna, Carte de pictură (trad. rom.), Ed. Meridiane, București 1979, p. 204.

 

[106]   I. Barnea, Constantin cel Mare, p. 131.

 

[107]   Ibidem.

 

[108]   H. H. Russack, Byzanz und Stambul, Hans Hugo Verlag, Berlin 1941, p. 16. Pe Internet apare ca „Statue of the Emperor  Constantine Lateran Archbasilica”.

 

[109]Enciclopedia civilizației romane (coord. D. Tudor), Ed. Știinţifică și Enciclopedică, București 1982, p. 295.

 

[110]   W. Treadgold, op. cit, I, p. 64: „… domnia sa neglijentă şi extravagantă ”.

 

[111]   Ch. Diehl, op.cit, p.IV.