Elitele confesionale ortodoxe în Eparhia Aradului în sec. al XIX-lea

 Preot Lucian Petru Mureșan

Educația clerului ortodox (1822-1918)

Preparandia din Arad a fost, dimpreună cu Preparandia din Vârșeț, înființată în 1822. Dintre profesorii Preparandiei și ai Institutului teologic, menționăm şi pe episcopul Aradului: Gherasim Raț (Rațiu).

Problema școlarizării candidaților la preoție a făcut parte dintr-un orizont de măsuri pe care atât  Patriarhia de la Carloviț, cât şi Casa Imperială le aveau în vedere, însă fiecare parte cu intenții diferite. Casa Imperială dorea (aspirația Împăratului Iosif al – II-lea) edificarea unui seminar ortodox pentru toți ortodocşii din cadrul Imperiului, ierarhia sârbă dorea înființarea de școli clericale în cadrul tuturor diecezelor, după modelul diecezei de Carloviț.

În 1820 se  propune de către partea sârbă, constituirea de astfel de unități de învățământ teologic cu durata de 3 ani, având la bază școala pregătitoare,în următoarele locații: la Carloviț, pentru Eparhiile de Srem, Bacika, Buda; la Pacrat, pentru Eparhiile de Pacrat, Carlstadt; la Vârșeț, pentru Eparhiile de Vârșeț, Arad, Timișoara unde se găsea cea mai compactă comunitate ortodoxă din întreg Imperiul. Lista înaintată de Patriarhia de Carloviț se va aproba, mai puțin înființarea unui institut teologic la Timișoara. La Arad (1822) şi Vârșeț (1822) se va înființa câte un institut având o secție în lb. română. La Arad era prevăzut cu 2 ani de studiu şi cuprindea 2  secții: una în lb. română şi o altă secție în lb. sârbă la Vârșeț.

Deschiderea cursurilor clericale în are loc în luna decembrie 1822, având ca profesori pe Gavril Giuliani şi pe viitorul episcop de Arad, Gavril (Gherasim) Raț.

După urcarea pe scaunul episcopal al Aradului a prof. Gavril (Gherasim) Raț, completarea colegiului didactic se va face cu profesorii Patrichie şi Ghenadie Popescu. Începând cu 1826, durata cursurilor au urcat la 3 ani, fiind acceptați doar absolvenți de gimnaziu şi ca excepție 3-4 tineri pentru parohii sărace. Revoluția din 1848-1849 a determinat închiderea Institutului până în anul 1852, când îşi va redeschide cursurile. Planul de curs reflecta pregătirea completă a acelor ani, în prima jumătate a sec. XIX-lea, așa cum se oferea candidaților la preoție în aceea perioadă în care învățământul teologic era în general la debutul său.

Nivelul pregătirii teologice de la Arad se poate sesiza, an analizând faptul că unii absolvenți de la Arad vor reveni în cadrul Institutului ca profesori sau ajungând episcopi. Putem enumera astfel pe Ghenadie Popescu (acesta va deveni ulterior profesor la Seminariile teologice de la Mănăstirea Neamț, Roman şi București), Constantin Guran, Nicolae Nifon Bălășescu (acesta va deveni director şi profesor la Seminarul din București), Vasile Mangra, Roman Ciorogariu care devin episcopi.

În 15 aprilie 1871, asesorul (consilier bisericesc) consistorial Ioan Popovici Desseanu elaborează o schiță a unei posibile Universități la Arad, care să includă un Gimnaziu, Preparandie, Institutul teologic şi o Facultate de Drept.

Odată cu reactivarea Mitropoliei ortodoxe cu sediul la Sibiu şi intrarea în vigoare a Statutului Organic (1870) învățământul teologic de pe întreg cuprinsul Mitropoliei de Sibiu se va uniformiza, iar învățământul teologic şi cel pedagogic se vor îmbina. Din toamna anului 1876, Institutul de Teologie şi cel al Preparandiei se contopesc într-un singur institut, Institutul teologic-pedagogic diecezan. Profesori au fost recrutați dintre tinerii care au studiat în Germania, sau la Cernăuți.

Roman Ciorogariu a studiat pedagogia şi psihologia la universitatea din Leipzig, teologia şi filozofia în Bonn; Ioan Trăilescu a studiat în Cernăuți unde a obținut şi doctoratul; Dimitrie Barbu a fost doctor în Teologie de asemenea Aurel Crăciunescu, Teodor Botiș, Iacob Lazăr, Aurel Madgilru, viitor episcop la Arad,  Ștefan Munteanu, Gheorghe Proca, doctori în Teologie.

Episcopul Gherasim Raț (va semna după Revoluție, Rațiu) a reuşit după îndelungate frământări să introducă definitiv limba română ca limbă liturgică în catedrala episcopală din Arad a cărei majoritate o constituiau  românii ortodoxi. În biserica Sf. Ap. Petru şi Pavel din Arad, pentru credincioşii sârbi – biserica frecventată şi de români – serviciul liturgic divin se va oficia în limba sârbă. Acest fapt al instaurării limbii române ca limbă liturgică, într-o perioadă în care ierarhia sacramentală ortodoxă era dominată de ierarhi sârbi, constituie una din marile realizări episcopului Gherasim Rațiu[1]. Restituirea Biserici prin liturghisirea în limba credincioşilor care o formează şi prin care se manifestă Biserica, a fost un factor care a contribuit la definirea identității naționale în pofida confesionalismului.

Este de remarcat şi relația de respect şi afectivitate care reiese din corespondența episcopului Gherasim Rațiu cu Andrei Șaguna pe când acesta era arhimandrit, la începuturile activității sale la Carloviț, aducându-și aportul în orientarea lui Andrei Șaguna spre români, precum reiese din activitatea acestuia.[2]  Acest fapt al orientării lui Andrei Șaguna spre români transpare şi din epistola adresată lui Andrei Șaguna, în 1845, de către episcopul Gherasim Rațiu în care acesta îşi manifestă bucuria pe care o are datorită faptului că Șaguna va merge la Sibiu „unde mult poți folosi, precum Sfintei Biserici, așa şi neamului tău” [3]. Episcopul Gherasim Rațiu se va dovedi un partener fidel al noului episcop de Sibiu, Andrei Șaguna, în lupta acestuia de a ridica şi reliefa mișcarea național-bisericească a românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria. Prin sinoadele convocate la Arad şi Sibiu, constituite din laici şi clerici, au fost adoptate aceleaşi hotărâri, dovedindu-se astfel identitatea năzuințelor episcopilor, dar şi a credincioşilor lor, indiferent de zona geografică în care se aflau.

Episcopul Ioan Mețianu, înscăunat în 3/15 feb. 1874 ca episcop de Arad până în 21nov. /3 dec. 1898 când este ales mitropolit al Ardealului, a încercat şi a reuşit să facă la Arad ceea ce A. Șaguna a reuşit să înfăptuiască la Sibiu, ridicând numărul așezămintelor, fundațiilor, dar şi crescând fondurile menite în a ridica şi întări viața religios-culturală a Eparhiei.[4]

Pentru formarea viitorilor preoți şi învățători, episcopul Ioan Mețianu va întreprinde unele măsuri precum:

înființarea oficiosului eparhial ”Biserica şi școala”(1877) cu apariție săptămânală, cu intenția mărturisită de-a  ridica nivelul cultural al formatorilor tineri ai națiunii române;

a crescut numărul școlilor confesionale făcând apel şi la concursul tuturor categoriilor sociale românești de la aceea dată, pentru a sprijini moral şi financiar școlile confesionale ortodoxe, precum reiese din broșura pe care o semnează sub pseudonimul „Un arhipresbiter” adresată către clerul român şi fruntaşii poporului român în cauza instrucției poporale, spunând că în viitor rolul școlii pe plan național şi cultural va crește şi, ca urmare, va fi mare nevoie de mai mulți învățători. În 1885 episcopul Ioan Mețianu va cere înființarea unui gimnaziu românesc la Arad, dar cererea sa va fi respinsă, motivându-se că în Ardeal deja funcționează un astfel de gimnaziu de stat pe care tinerii ortodocşi români îl pot urma, dacă doresc;

episcopul Ioan Mețianu a fondat tipografia diecezană Arădeană unde vor apărea în timp atât manuale şi imprimate bisericești, cât şi literatură română de peste Carpați, în colecția cu numele „Semănătorul”;

va finaliza în cursul unui an 1884-1885, construirea unei clădiri noi pentru adăpostirea Institutului teologico-pedagogic, pe un teren dăruit Eparhiei de către Ifigenia Sina din Viena;

în 1895, va înființa Școala de fete care va avea 58 de eleve şi un corp didactic alcătuit din 8 profesori, care din 1912 se va muta într-o clădire din imediata apropriere a Centrului Eparhial;

a realizat întemeierea Fondului de ajutorare preoțească, care va gestiona veniturile provenite din parohiile vacante.

În 1895, adresându-se elitei ortodoxe de la acea dată cu mesajul că „trebuie să fim cu cea mai mare atenție  față de popor, să fim cu luare aminte către el, desfășurând o activitate tot mai rodnică şi mai intensă, nu numai pe teren religios-moral, ci şi acela al deșteptării, cultivării şi luminării lui, să ne îngrijim ca școlile noastre să fie la înălțimea chemării lor”[5] .

Urmașul său este episcopul Iosif Goldiș, (1899-1902), care în 1880 a combătut argumentat şi cu succes, teoria lui Röesler, dar şi cea a exponentului ei, Réthy  Lajos, cu privire la originea poporului român, publicând în ziarul ”Alföd” o serie de articole cu titlul „Latinitatea limbii române”. În 1881 articolele au apărut într-o broșură tradusă şi în limba română şi publicată apoi în „Biserica şi școala” din 1905. Această lucrare îi aduce şi titlul de membru corespondent al Academiei Române.

În zilele premergătoare Unirii din Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, episcopul de Arad, Ioan Papp, locțiitor de mitropolit, a jucat un rol decisiv în derularea evenimentului de la Alba-Iulia, din Eparhia Aradului fiind peste 10.000 de țărani prezenți, alături de delegați trimişi de instituții, școli şi organizații naționale pentru a fi prezenți la Alba Iulia.[6] În această calitate de locţiitor de mitropolit, episcopul Ioan Papp va solicita opinia episcopilor ortodocşi privind două aspecte: aderarea la Consiliul Naţional Român, iar al doilea aspect privea investirea acestei formaţiuni ca fiind autoritatea supremă naţională română. Primul act care arată ieşirea Bisericii din relațiile cu monarhia austriacă, a fost această scrisoarea pastorală emisă de Sinodul mitropolitan din 10 noiembrie 1918, în care se comunică poporenilor hotărârea adoptată privind omiterea pomenirii împăratului Austriei ca înalt for de autoritate şi înlocuirea acestuia cu pomenirea „Înaltei noastre stăpâniri naționale şi marelui sfat al Națiuni Române [7]”. Acest act a fost rezultatul deciziei Sinodului Mitropolitan şi a intervenit după abdicarea împăratului Carol. Pastorala are în cuprinsul său o rugăciune de îngenunchere, scrisă prin compilarea a unor diferite texte ale Sfintei Scripturi, rugăciune întocmită de  preotul dr. Ghe. Ciuhandru (1875-1947)[8] . Această rugăciune va fi împodobită cu explicite trimiteri la istoria trecută a românilor ardeleni. Este de reamintit momentul profund emoţionant în care episcopul Ioan Papp, care a săvârşit Sf. Liturghie, adaugă în ecfonisul de încheiere a Sf. Liturghii expresia „şi a înviat astăzi şi neamul nostru românesc”, adăugire care a marcat ştergerea vremurilor vitrege care au marcat românii ardeleni şi deschiderea unui alt orizont de aşteptări şi posibilităţi pentru neamul românesc, despărţit până la acel moment.



[1]  Gheorghe Lițiu, Limba liturgică în catedrala de la Arad, An LXCVIII, p. 230 – 232

 

[2]  Gheorghe Lițiu, O mărturie contemporană despre Andrei Șaguna, în ” Telegraful Român” an 34, nr. 3-4/1886

 

[3]  Gheorghe Lițiu, Episcopul Gherasim Rațiu şi protosinghelul Andrei Șaguna, în ” Biserica şi Şcoala”, an LXVIII, p. 362 – 364

 

[4]  Ștefan Lupaș şi colaboratori, Manual de I.B.O.R. vol. II, p. 515

 

[5]  Dr. Vasile Coman, Mitropolitul Ioan Meţian la cincizeci de ani de la moarte, în ” Mitropolia Ardealului”, Nr. 1- 3 / 1966, p. 29 – 31

 

[6]  L. Emandi, Documente arădene despre Unirea ceea mare, în revista ”Mitropolia Banatului”, an XXXIII, p.754-768

 

[7]  Pastorala Sinodului Mitropolitan din 10 noiembrie 1918

 

[8]  Gheorghe Lițiu, Rugăciunea de la Alba Iulia, în revista ”Mitropolia Banatului”, an XVIII, p. 683-688