O arhivă bisericească bănățeană – izvor inedit privind istoria Dreptului (1780-1886)

 

(continuare din numărul trecut)

Preot prof. dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

ELEMENTE DE MEDICINĂ LEGALĂ

6.1. Reglementări privind asistenţa sanitară:

6.1.1. Medicul  în viaţa comunităţii. Încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, medicul îşi face prezenţa în documentele analizate, atât la nivel de sta, cât şi la nivel de oraş. În 30 noiembrie 1783, episcopul Vichentie al Vârşeţului îndemna pe preoţii şi pe enoriaşii săi să urmeze şcoli mai înalte, şcoala fiind elementul de bază, care ar fi putut să le schimbe viaţa în bine. Le recomanda în acest sens Universităţile din Pesta şi Viena, unde se putea  studia medicina, dreptul şi filozofia. Absolvenţii acestei universităţi  devin apoi prezenţi în mase, contribuind  asigurând, pe cât se putea, asistenţa sanitară. E posibil ca medici să fi existat la început doar în oraşele mari, după care, înmulţindu-se cadrele, s-au răspândit şi-n orăşelele de  provincie. Din documente aflăm că în fiecare sat medicul avea datoria să vină o dată sau de două ori pe an, în mod obişnuit, să facă consultaţii celor bolnavi, să le prescrie medicamente sau alte remedii  pentru bolile de care sufereau.  În caz  de epidemii, precum variola, medicii  trebuiau să meargă în fiecare sat din zonele afectate şi să ,,oculeze”(vaccineze) copiii cu ,,bube de vacă”, pentru a-i face imuni la epidemie. Medicii erau ajutaţi în sate şi mai ales în zonele grănicereşti de către moaşe. Acestea asigurau asistenţa medicală femeilor care năşteau. Ele nu aveau şcoală propriu-zisă, ci erau doar îndrumate, instruite, probabil de medicii, care le şi controlau, apoi, activitatea. Nu cunoaştem cum erau retribuite, dar se pare că satele contribuiau la susţinerea lor. Medicul avea datoria să se prezinte la casa fiecărui mort, să-l vadă, să constate  decesul, să stabilească apoi cauza morţii şi să elibereze certificatul de deces, fără de care preotul nu avea voie să oficieze înmormântarea şi nici să treacă pe cel decedat în registrul de stare civilă al decedaţilor. În realitate, se pare că nu se ducea medicul la domiciliul mortului, ci doar elibera certificat de constatare a morţii. Este interesant de constatat că în octombrie 1819, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg comunica hotărârea împărătească, prin care stabilea că pe teritoriul Imperiului  Habsburgic nu au voie să profeseze decât medicii care erau absolvenţi ai facultăţilor de medicină de la Universităţile  din  Viena şi Pesta. Era interzisă activitatea celor care obţinuseră ,,diplomă de doctorie de la universităţile al(tor) ţări streine”[1].

6.1.2. Măsuri profilactice. Preoţii erau folosiţi de către administraţia statului la lupta de prevenire a răspândirii unor boli molipsitoare, precum ciuma, holera sau altele de acest gen necunoscute. Pentru aceasta li se transmiteau ordine ale conducerii de stat privitoare diferite slujbe, în cadrul cărora trebuiau introduse anumite reguli menite să schimbe unele practici intrate în obişnuinţa poporului. Dintre  acestea amintim următoarele:

 

A. La înmormântări:

Interzicere de a ţine mortul descoperit de la deces până la înmormântare. Se interzicea în mod categoric de a se transporta mortul de acasă până la biserică, respectiv la cimitir, cu sicriul descoperit. Dimpotrivă, cei care fuseseră bolnavi, trebuiau acoperiţi în sicriu cu var nestins, după care li se fixa capacul la sicriu şi nu mai era desfăcut[2]. Această dispoziţie nu se respecta însă întru totul întotdeauna(II, f. 64 v. -65 r.). Faptul că epidemiile secerau nenumărate vieţi la vremea aceea,  este  un motiv în plus ca regulamentele, deciziile şi ordinele să fie numeroase în acest sens. Medicina la vremea respectivă se arăta neputincioasă ca să facă faţă unor epidemii precum ciuma sau holera. Totuşi, se insista pe măsuri  preventive. Uneori dispoziţiile veneau direct de la împăratul de la Viena sau de la regele maghiar şi erau transmise în teritoriu prin  organele bisericeşti, civile şi militare.  În  27 martie 1778, spre exemplu, venise ordin de la   rege, de la ,, ce sfinţită chesaro-crăiască şi apostolicească mărire” , ordin care era actualizat în primăvara lui 1784, care interzicea ca morţii să mai fie ţinuţi de la deces  până la înmormântare cu faţa descoperită. Astfel, ei trebuiau puşi imediat în sicrie şi acestora trebuia să li se aşeze capacul şi să se fixeze în cuie, pentru a nu se mai răspândi microbii. În 1835, ca urmare a plângerii comenduirii militare a Banatului către episcopul de Vârşeţ, acesta dădea ordin preoţilor din eparhie ca să interzică oamenilor a mai duce morţii în coşciuge închise sau deschise la biserică şi de acolo la cimitir, prilej cu care se puteau transmite multe boli. Se reglementa ca slujba înmormântării să se facă acasă la mort, după care se acoperea coşciugul şi-l duceau direct la cimitir. Se putea face slujba şi la cimitir[3]. Documentele analizate ne ajută să înţelegem că restricţiile de genul acesta erau valabile doar pentru popor, în timp ce autorităţile le încălcau fără jenă. Aşa, bunăoară, în 1819, în plină epidemie de ciumă, a murit episcopul Petru Vidac(9 decembrie 1819). Zăcuse nouă zile şi nimeni nu-i  putuse diagnostica sau vindeca boala. Trupul mort al episcopului a fost ţinut ,,şapte zile întregi la priveliştea norodului zăcu, cât să făcu  în firea sa ce-au fost şi de atâta mult norod, fără deschilinirea legii, ziua – noaptea neîntrerupt s-au cercetat şi cu lacrămi l-au sărutat, iar a şaptea zi, ce fu a 15 – a a (lunii) aceştia, cu petrecanie a unui fără de număr norod după  cum să cuvine arhiereşt(e)i persoane, în ceasta de aicea catedralnică biserică, pre lângă binecuvântatele oasă a răposatului domn ep(is)cop de Şacabent (Iosif  Şacabent-n.n.) în pământ s-au aşezat”[4]. Dacă vom observa cu atenţie, multe dispoziţii de ordin bisericesc şi penal, ce fuseseră date preoţilor şi poporului a le pune în practică sunt încălcare la moartea acestui episcop. Nici populaţia nu a respectat întru totul ordinele stăpânirii de acest . Dovadă este faptul că în 1878, episcopul Ioan Popasu se plângea într-o circulară că a găsit localitîţi în care toate legile şi regulamentele privitoare la înmormântări erau călcate fără remulcări[5].

Obligaţia ca decesul să fie constatat de medic şi acesta să elibereze certificat după 48 de ore de la deces. Obligaţia de a chema ,,dohtorul” să constate decesul şi cauza morţii şi să elibereze ,,carte -ţertificat”  înainte de a face înmormântarea [6]. În cazul în care nu exista medic în localitate sau în zonă, preotul trebuia să cheme ,,dregătoriul stăpânirii pământeşti, sau spre aceia rânduitului comisariu, sau mai pre urmă natoriul(notarul-n.n.) locului î(m)preună cu cei bătrâni ai locului”, care să constate că mortul nu prezintă semne că decesul s-ar fi datorat ciumii[7]. În 1833 se admitea ca această constatare a morţii, în caz de forţă majoră, s-o poată face şi comandantul companiei  din zonă[8]. Înmormântarea nu trebuia să se facă decât după trecerea a 48 de ore de la deces, pentru a se evita situaţia morţilor aparente[9]

Obligaţia e a dezinfecta trupurile celor morţi de boli contagioase. Dacă cineva murea de boală contagioasă, precum lepra sau holera, ori dacă ,,trupurile s-au umflată după ieşirea sufletului , sau va arăta faţa lui groaznică şi urâtă şi dintr-însul iasă zăduvă pucioasă”, astfel de trupuri trebuie tratate în mod special,  cu multă grijă, pentru a nu se mai răspândi boala. În acest sens, trupurile respective ,,îndată cu var nestins să se presere şi încă în casă să se acopere sicrinul  şi cu cuie să se ţintuiască sicrinul şi la locul de îngropare să se aşază. Aşijderea şi la bisearică ducându-l să nu-l descopere la faţă”. Ordinul era repetat de câte ori apărea câte o epidemie de ciumă, holeră, variolă etc.[10] Pentru cei care nu ar fi respectat această dispoziţie se menţiona că vor primi pedepse drastice ,,de la a lor cesaro-crăiască măriri orânduieli, acela unde să va întâmpla supt pedeapsă mare va fi de la domni varmeghişti”[11]. Varmegiştii erau poliţiştii statului din teritoriu. Ei aveau ca for suprem de conducere ,,înaltul conţilium”. Le este trimisă preoţilor şi ordinul varmeghiei în acest sens[12].

Interzicerea de a transporta morţii dintr-o localitate în alta. Era interzisă categoric de către lege şi de către comenduirea militară a Banatului transportarea morţilor dintr-o localitate în alta, pentru a nu se răspândi bolile molipsitoare[13]. Chiar ofiţerii şi militarii, care ar fi decedat în spitalele militare nu mai erau transportaţi acasă, la familiile lor şi erau înmormântaţi în localitatea unde era spitalul respectiv, iar  slujba înmormântării era obligat preotul locului în care era spitalul s-o oficieze[14].

Anunţarea organelor de stat cu privire la decesele datorate unor boli contagioase. Preoţii erau  obligaţi că, în caz că cineva murea de boală molipsitoare, să anunţe solgăbirăul în termen de paisprezece zile de la decesul respectiv, precizând în raport denumirea bolii  şi câte zile a fost ţinut mortul în casă[15]. Această obligaţie a fost  extinsă apoi, preoţii fiind obligaţi ca să dea asemenea rapoarte din două în două săptămâni cu privire toate cazurile de deces din parohie şi cauza morţii fiecăruia[16]. Preoţii  raportau atât solgăbirăului locului, cât şi protopopului, iar protopopul era obligat să raporteze lunar episcopului la Vârşeţ[17].

Obligaţia de a evita adunările de rude, cunoscuţi şi prieteni la casa mortului. Această măsură urmărea protejarea populaţiei de a cădea victimă microbilor bolilor molipsitoare. Se recomanda ca la priveghiu să participe doar rudele foarte apropiate şi în număr cât mai mic. Arhimandritul Sinesie Radivoevici, locţiitorul episcopului de Vârşeţ scria într-o circulară din 1827: ,,Cunoscut iaste cum că trupurile cele moarte omeneşti în graniţa militărească de multe ori de faţă spre vedere să scot, din carea nebună lucrare multe vătămătoare beteşuguri au tras rădăcină. Iar fiindcă scoaterea aceasta a morţilor din cauza strâmtori(i) lăcaşurilor, mai cu seamă în mici căsulii, prin adunarea nemoteniilor şi altor iubitori de ştire mai toată zioa plângând, de unde vătămătoare adunări să nască.[18]

Obligarea parohiilor de a construi capele şi case unde să fie ţinuţi morţii înainte de înmormântare. Dacă era posibil, se recomanda a se construi o capelă specială, unde să fie duşi morţii, pentru ca trupurile să nu fie ţinute acasă la mort, unde pot să fie încăperi mici şi lumea să se înghesuie, ceea ce ar fi fost o sursă sigură de răspândire a microbilor. ,,Drept aceea, întru urmarea poruncii de la înaltele locuri purcesă bine încuvinţăniei voastre şi toatei parohialnicei preoţimi să porunceaşte, ca pre norod despre aşa vătămătoare obiceaiuri cu cuvănt în isărică să încuvinţaţ(i) şi cătră aceia să-l sfătuiţi , ca mai cu seamă obştile mai mari şi unde e de lipsă şi putinţă să vede a fi încet, adică casă de obşte pentru morţi  sau la bisărică sau la alt credincios loc cătră mormintele de obşte să se facă, în carea casă trupurile cele moarte pănă la îngropare, carea după eşirea (celor) 48 de ceasuri are de a fi să să poată aşăza”[19].

Interzicerea de a mai construi morminte în curţile bisericilor. În 1789 se interzice a se  săpa mormintele pe lângă biserici şi în curţile bisericilor. Se puteau construi morminte, se puteau zidi, dar numai ,, afară din sat, să se scoaţă şi de va vrea cineva acolo poate luişi groapă să-şi zidească”[20]. Este interesant că această lege a lui Iosif al II-lea este abrogată, de îndată ce la cârma imperiului ajunge succesorul său, împăratul Leopold  al II-lea. Acesta  ,,defaimă” legea lui Iosif al II-lea şi dă o alta, care este transmisă preoţilor de către episcopul Iosif Ioanovici Şacabent la 7 mai 1790, deci la un an distanţă, prin care  se permitea  să se facă înmormântări pe lângă biserici, ,,însă mormintele deosăbi să fie zidite cu cărămidă bine întărită, iar aşa feliu de mormânturi, întru carele de curând trupul vreunui mort sau pusă nu va fi slobod a să deşchide cel mormânt nou cu zid întărit să se zidească”[21]. În 1820, protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Haţeg îşi anunţa preoţii că se permite a se face înhumări, în morminte zidite şi în curtea bisericii, dar trebuie mai întâi plătită pentru aceasta o taxă de 100 de florinţi pentru susţinerea bisericii respective[22].

Interzicerea de a înmormânta morţii în grădinile, curţile caselor sau în alte locuri în afara cimitirelor rânduite pentru fiecare localitate[23].

Evitarea aglomeraţiilor la slujbe. În acest sens, din porunca autorităţilor ungare, li se interzicea preoţilor de a mai primi bolnavii în biserică: ,,având grijă pentru cea desăvârşită sănătate a supuşilor săi, pohteşte (regele – n.n. Al. S.) şi voeşte şi aceasta din credinţa ce pănă acum au fostă la noi obiceaiu, care iaste norodului de leagea noastră vătămătoriu a să dezrădăcina (…), adică ce betegi în biserică să nu să aducă şi acolo peste ei obicinuitele rugăciuni să nu să cetească din aceea pricină fiindcă mulţi fiind cu be(te)şug lipitori(molipsitori – n.n. Al.S.) şi alţi oameni ce vor fi în biserică acela beteşug poate să treacă. Li se permitea preoţilor să oficieze Sfântul Maslu şi celelalte molitve şi rugăciuni legate de sănătatea bolnavilor, însă numai la casele bolnavilor, ci nu acasă[24].

Evitarea împărtăşirii celor bolnavi împreună cu cei sănătoşi.Era considerată o sursă importantă de contaminare administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii tuturor  enoriaşilor în biserică, din acelaşi potir. Având în vedere că unii puteau fi bolnavi de boli molipsitoare, li se interzicea preoţilor această practică. Bolnavilor li se administra numai acasă Sfânta Împărtăşanie[25].

Izolarea bolnavilor de boli contagioase. Epidemiile de variolă, de ciumă şi de holeră din veacul al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea din Europa şi nu numai, au determinat autorităţile austriece să ia măsuri drastice de izolare a tuturor celor cu boli molipsitoare. Izolarea nu era definitivă, în sensul alungării a celor bolnavi din domiciliul sau localitatea lor, ori exterminarea lor fizică, ci  evitarea pe cât posibil a introducerii acestora în aglomeraţii. Astfel, la 12 noiembrie 1787, episcopul Iosif Şacabent înştiinţa preoţii , că ,,împărăteasca crăiasca mărire, cu părintească purtare de grijă pentru cea desăvârşită sănătate a supuşilor săi” interzice  accesul  ,,cealor beteagi” în biserică pentru  a beneficia de rugăciunile preoţilor. Aceasta pentru că mulţi dintre cei bolnavi sunt purtători de boli molipsitoare şi pot să contamineze întreaga adunare aflată în biserică. Fără îndoială, că ordinul viza în mod special Sfântul Maslu, Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie,  fiindcă episcopul  găseşte până la urmă o formulă de compromis, în sensul că sfătuieşte preoţii ca unor astfel de bolnavi să le oficieze rugăciunile cuvenite acasă[26]. Pentru prevenirea molipsirii de ciumă existau în unele locuri şi lazareturi, adică locuri de izolare, fie pentru bolnavi, fie pentru cei sănătoşi[27].

Incinerarea obiectelor care au aparţinut ori care au fost folosite de către cei afectaţi de boli molipsitoare[28].

Denunţarea fără întârziere a celor ce dădeau semne de boală[29].

Raportarea oricărui caz de boală sau de deces suspect de către preoţi autorităţilor[30].

Interzicerea dezhumărilor în vederea ,,spălării oaselor”. Se interzicea, în 1815, dezhumarea osemintelor şi spălarea oaselor la împlinirea unui oarecare timp de la deces, aşa cum era obiceiul în Banat[31].

Interzicerea deshumărilor  de oseminte ale celor bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi.  Se interzicea categoric să se dezgroape morţii bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi. Preoţii erau sfătuiţi ca ,,prin folositoare învăţături şi povăţuiri împotriva celor proşti(simpli-n.n.) a lucra şi poporul de către întunericul deşartei credinţă deşteptându-l a-l aduce, fiindcă acelea adevărata sufleteasca măntuire(…., indescifrabil) vatămă cu tut(l) vârtutea şi făr(ă) de aceasta datori fiind a să sârgui li să cade”[32]. În 1820 era citat preotul din Marga, care ,,la scoaterea de strigoni mari slujbe a se face trebuie, cu care norodul spăimântând în cea credinţă deşartă mai tare au întărit şi pedeapsă ş-au încărcat. Deci, noao, ca păstor(i ai) lor, ni să cade norodul de cătră aşa credere(credinţă – n.n.) cu dogmele legi(i) sfintei pravile a abate , îndreptând a întări îngropăciunile ştiind morminţi(i) obştei[33]. La  13 februarie 1836, episcopul Iosif Raiacici din Vârşeţ era intrigat de o adresă a comandamentului militar al Banatului, prin care se reclama că locuitorii din Voislova au dezgropat un trup de mort, care se făcuse ,,moroni” sau ,,strigoni”  şi  ,,l-au puşcăşit”, ca numărul celor morţi  ,,prin sugrumările sale” să se diminueze. Episcopul face o lungă pledoarie pentru a-şi convinge clericii şi credincioşii de deşertăciunea acestei credinţe[34]. Cazurile se repetau, din păcate, în 1853[35], în 1856[36], în 1860, la Buchin, unde mortul ,, a fost ciopârţit”[37].

     Autorităţile erau interesate pentru cunoaşterea izbucnirii oricărui focar de infecţie şi de aceea porunceau preoţilor, prin circulara episcopului Iosif Şacabent din 22 august 1788, ca în termen de paisprezece zile de la decesul celui decedat de moarte molipsitoare, să anunţe pe solgăbirăul locului nu numai de deces, ci şi de cauza morţii, mai cu seamă dacă aceasta este ,,boală lipicioasă”(contagioasă-n.n.)[38].

(va urma)



[1]  Arh. prot. Mehadia, Dos. III, f. 22 v.

 

[2]  Idem, Dos. I, f. 11 r. -12 r.

 

[3]  Idem, Dos. III, f. 188 r.

 

[4]  Idem, Dos. III, f. 13 v. – 14 v.; Dos. II, f. 114 r. -115 v.

 

[5]  Idem, Dos. VII, f 165 r. -v.

 

[6]  Idem, Dos. II, f. 61 r.

 

[7]  Idem, Dos. II, f. 61v. -62 r.; Dos. III, f. 88 v.; f. 104 r. -v.

 

[8]  Idem, Dos. III, f. 174 r. -v.

 

[9]Ibidem, f. 118 v.

 

[10] Idem,Dos. I, f. 139 v. – 140 r.

 

[11]  Ibid., f. 11 r. – v.; f. 30 v. -31 r.

 

[12]Ibid.

 

[13]  Idem, Dos.III, f. 35 v.

 

[14]Ibid., f. 169 v. – 170 r.

 

[15]  Idem, Dos. I, 73 v.

 

[16]Ibid.,f. 78 r.

 

[17]Ibid.

 

[18]  Idem, Dos. III, f. 105 r.

 

[19]  Idem, Dos. III, f. 105 r. -v.; Dos.VIII, f. 90 r. -91 v.

 

[20]  Idem, Dos. I, 78 r. – 79 r.

 

[21]  Idem, Dos. I, 87 v.; Dos. III, f. 29 v.

 

[22]  Idem, Dos. III, f. 29 r. -30 r.

 

[23]  Idem., Dos.VI, f 49 v.; Dos. IV, f. 43 v.

 

[24]  Idem, Dos. I, f. 65 r.

 

[25]Ibidem.

 

[26]Ibidem.

 

[27]  Idem, Dos.II, f. 46 r. -48 v.

 

[28]Ibidem.

 

[29]Ibidem.

 

[30]Ibidem.

 

[31]  Idem, Dos. II, f. 73 r.);

 

[32]  Idem, Dos.III, f. 29 r.

 

[33]  Idem, Dos. III, f. 29 r. -30 r. ; 32 v. -33 r.

 

[34]Ibidem,  f. 192 v. -193 r.

 

[35]  Idem, Dos.IV, f. 21 r. -22 r.; Dos. VI, f. 27 r. -28 r.

 

[36]  Idem, Dos.VI, f. 64 r. -v.; Dos.IV, f. 56 v.

 

[37]  Idem, Dos.VI, f. 115 r. -v.

 

[38]  Idem, Dos.I, f. 73 r.-v.