Sfântul Ioan Gură de Aur. Texte selective despre comuniune (I)

„Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora” (Rom.12, 5). Să nu ne comportăm deci ca şi cum am fi separaţi şi să nu se spună: Acela nu este nici prietenul meu, nici rudenia mea, nici vecinul meu şi nu am nimic în comun cu el. Cum să mă apropii de el? Ce să-i spun? Nu contează că nu îţi este nici rudenie, nici prieten; dar el este om şi participă la aceeaşi natură ca şi tine; are Acelaşi Stăpân ca şi tine, aceeaşi îndatorire şi acelaşi adăpost, pentru că sunteţi născuţi în aceeaşi lume. Iar dacă împărtăşiţi aceeaşi credinţă, iată că el mai este pentru tine şi un mădular. Ce prietenie ar putea să lege o astfel de unire strânsă dacă nu o rudenie întru credinţă? Nu poate exista atâta unitate în relaţiile dintre prieteni, cum trebuie să avem noi în relaţiile noastre de familie, unii cu ceilalţi; trebuie să existe unitate între membri. Nu se va găsi niciodată o altă unitate mai mare ca aceea produsă de prietenie şi de o unire de acest tip. Totodată, nu vei putea spune: De unde să am relaţii de rudenie şi de proximitate? Ar fi ridicol. Astfel, cu atât mai puţin vei putea spune când este vorba de fratele tău. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup (I Cor. 12, 13), spune Scriptura. De ce să fim un singur trup? Pentru a nu fi despărţiţi, pentru a ne păstra prin unire şi prietenie reciprocă unitatea unui singur trup. Să nu ne dispreţuim unii pe alţii, ca să nu ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine. Nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, spune Scriptura (Ef. 5, 29), ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte. Iată de ce Dumnezeu ne-a dat o singură casă, această lume. El a împărţit totul în mod egal. Pentru toţi a aprins un singur soare, a ridicat un singur acoperiş, cerul, a aşezat o sigură masă, pământul. Totodată, El a mai dat şi o altă masă, încă mai desăvârşită decât prima, şi de asemenea unică; cei care au fost iniţiaţi ştiu despre ce vorbesc. Pe toţi i-a cinstit cu un singur fel de naştere, cea duhovnicească; toţi am primit o singură cetăţenie, cea din Ceruri; toţi purtăm aceeaşi cruce…”.[1]

„Crezi că ar fi o binefacere mică aceea de a putea elibera de răul său un suflet neliniştit, expus unor mari pericole şi pradă pasiunilor care îl devorează? De exemplu, vezi un prieten căzut pradă iubirii de bani. Ai milă de acel om. Patima lui îl sufocă. Stinge acest foc. Dar ce, nu se lasă convins? Fă tot ceea ce poţi şi nu neglija nimic. Îl vezi înlănţuit de mii de lanţuri? Căci bogăţiile sunt adevărate lanţuri; mergi la el, vizitează-l, îndeamnă-l, străduieşte-te să-i rupi lanţurile. Dacă nu vrea, greşeala va fi în întregime a lui. Vezi un om gol şi fără adăpost? Căci, în privinţa cerului, acela este gol şi lipsit de adăpost, care nu are grijă să meargă pe calea cea dreaptă; condu-l la adăpost, îmbracă-l în veşmântul adevărului, dă-i lui cetăţenia cerului”[2].

„Omule, şi tu îi imiţi pe marinari, pentru că navighezi pe o mare vastă şi adâncă, pe întinderea vieţii prezente, o mare care are fiarele şi piraţii săi, recifurile şi stâncile din adâncuri, o mare agitată de multe valuri şi furtuni, iar cei care naufragiază pe această mare sunt în număr mare, iar naufragiile sunt foarte frecvente. Când vezi atunci pe unul dintre cei care au traversat-o că şi-a pierdut, din cauza unor întâlniri diabolice, comoara mântuirii, scufundat sub ape, pe punctul de a fi înghiţit, opreşte-ţi barca, chiar dacă eşti grăbit să mergi în altă parte, ocupă-te de mântuirea acestui om şi lasă-ţi deoparte problemele tale, pentru că cel care este pe cale de a se îneca nu suferă nici amânare, nici lentoare. Opreşte-te degrabă, smulge-l din ape fără întârziere, pune la dispoziţie toate frânghiile pentru a-l scoate din abisul pierzaniei. Dacă vei fi tras în toate părţile de mii de probleme, nimic să nu-ţi fie mai necesar decât mântuirea celui care este în pericol. Pentru că dacă vei întârzia mult timp, îl vei abandona violenţei furtunii. E nevoie de rapiditate în astfel de accidente, rapiditate şi un efort prelungit. Ascultă cum Pavel îi determină şi pe mulţi alţii să se grăbească la vederea unui om care se îneacă… Să fim deci plini de solicitudine faţă de fraţii noştri. Este un punct capital al credinţei noastre, în acest lucru stă însemnătatea ei: în a nu ne urmări doar interesele proprii, ci a redresa încă şi a repune la locul lor membrele deformate. Dar ceea ce arată o dragoste sinceră nu este comunitatea din jurul mesei, nici simplele salutări, nici cuvintele care flatează, ci restabilirea problemelor aproapelui şi preocuparea de interesele lui: a-l ridică pe cel căzut, a întinde mâna celui care zace pe pământ, nepăsător la propria lui mântuire. Iată în ce constă dragostea sinceră. Pentru că această dragoste este dezinteresată, căci înainte de a-şi vedea propriile interese, le vede pe cele ale aproapelui, apreciindu-şi interesele sale prin raportare la cele ale altora.”[3]

„Dacă fiecare profesie nu şi-ar aprecia decât propria utilitate, viaţa nu s-ar perpetua niciodată, şi nici profesia care ar căuta aşa ceva (urmează exemple)… S-ar putea spune: Când un om oarecare se abandonează acestor activităţi, el nu are în vedere binele meu, ci al său propriu. El o face pentru a obţine bogăţii, glorie sau siguranţă. Astfel, în timp ce umblă după interesul meu, el se interesează de al său. Este tocmai ceea ce spun, şi încă de mult timp îmi doream să vă aud spunând-o, şi tot discursul meu ţintea spre acest lucru: să vă arăt că aproapele îşi caută propriul interes tocmai când este concentrat pe al celuilalt… E adevărat că este foarte omenos că ajunge să se intereseze de ceilalţi în acest mod. Dar nu acesta este lucrul care trebuie să ne convingă, ci faptul că Dumnezeu ne vede; astfel, nu este posibil să te salvezi fără a fi în permanenţă sub ochii Lui. Când un om îşi petrece viaţa în rău, atunci vă ordon să interveniţi şi să-l îndreptaţi; vă rog să fie în avantajul aproapelui; dacă nu, să fie măcar în avantajul vostru propriu. Prima intenţie merită mai mult; dar dacă nu sunteţi capabili să vă ridicaţi până la acest nivel, faceţi-o măcar pentru al doilea motiv”[4].

„La fel se întâmplă şi cu o liră bine acordată, varietatea părţilor formează un tot armonios de unde rezultă o simfonie încântătoare. Şi în acest caz, noi ar trebui să ne unim toţi câţi suntem pentru a forma un singur cor, într-o armonie desăvârşită. Pentru că noi nu suntem numai o Biserică, nu suntem numai mădularele armonios organizate de un singur cap; noi formăm toţi un singur trup. A nu-ţi păsa de indiferent care mădular înseamnă a nu-ţi păsa de întregul trup care moare”[5].

„Ai văzut cum sufletul lui este plin dintr-o dată cu o bucurie nemărginită şi Îl îmbrăţişează pe Iisus cu cuvinte?… Cum el saltă şi dansează în încântare? Aşa şi noi trebuie să ne bucurăm la fel, cei care am fost socotiţi vrednici să cunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu, să ne bucurăm nu numai în minte, ci să o arătăm şi prin faptele noastre. Când îi este foame, să- hrănim; când îi este sete, să-i dăm să bea; deşi tu îi dai lui numai o cană cu apă, el o primeşte; pentru că el te iubeşte şi, pentru cel care iubeşte, darurile pe care i le oferă cel iubit, deşi sunt mici, lui îi sunt mari”.[6]

(va urma)

Traducere din limba greacă de arhim dr. Teofan Mada

 

 

 

 

 

 

 

 

 



[1]La Ioan, Omilia 15, 3, PG 59, 101. Tocmai pentru că unirea spirituală este mai profundă decât comuniunea naturală dintre oameni, Sfântul Ioan face apel la ea, de preferinţă, în faţa creştinilor, ca la o ultimă motivare a îndemnurilor sale la milostenie şi dragoste reciprocă şi la râvnă pentru mântuirea tuturor.

 

[2]La Fapte, Omilia 35, 4, PG 60, 196 cd.

 

[3]La Geneză, Omilia 9, 2, PG 54, 623. Sfântul Ioan a purtat în sine această unitate ontologică a umanităţii totale ca adevăr trăit şi experiat în viaţa lui de preot şi ierarh al Bisericii, cuprinzând lumea într-o sobornicitate spirituală, a harului şi a iubirii.

 

[4]La I Corinteni, Omilia 25, 4, PG 61, 211 a-212b; Opt cateheze baptismale, 5, 14. SC 50, p. 207: „Iubiţii mei, este în interesul vostru să fiţi cu adevărat preocupaţi de a-l corecta pe aproapele vostru şi de a-l smulge din iad, pentru a vă asigura o plată mare, nu numai pentru propriile voastre fapte bune, ci şi pentru mântuirea celorlalţi”. Cf. şi La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 580 c.

 

[5]La Fapte, Omilia 24, 43, PG 60, 190 c.

 

[6]La Ioan, Omilia 20, 3.