CONSTANTIN ȘI ELENA, „SFINȚI ȘI ÎNTOCMAI CU APOSTOLII”

Preot prof. dr. Sorin Cosma

Pornind de la egalitatea tuturor oamenilor ca moștenitori ai păcatului strămoșesc (Romani 5, 12-15), mântuirea oferită lumii prin jertfa și învierea Domnului are un caracter universal, în sensul că „toți oamenii”, fără nici o deosebire, sunt chemați la mântuire (I Timotei 2, 4) și toți pot ajunge la ea prin sfințenia vieții (Romani 6, 11-18). Aceasta înseamnă că odată cu Taina Sfântului Botez dobândim harul regenerării spirituale corespunzător unei anume sfințenii sacramentale (Romani 6, 1-6), ce prezintă un orizont deschis, ca o vocație ce se vrea împlinită și desăvârșită prin sfințenia moral-duhovnicească. Așa se explică faptul că în epistolele Sfinților Apostoli, cei numiți „sfinți” (I Corinteni 1, 2; Romani 1, 7; II Corinteni 13, 13; Efeseni 5, 3; I Petru 2, 5), în continuare, sunt chemați să devină sfinți „în toată purtarea” lor (I Petru 1, 15), adică să dobândească vrednicia sfințeniei ca viață în Hristos prin lucrarea harului Duhului Sfânt, străduindu-se neîncetat să „ajungă la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Prin urmare, așa cum harul mântuitor este oferit tuturor oamenilor, fără nici o deosebire, tot astfel și la sfințenia vieții sunt chemați să ajungă toți oamenii fără nici o opreliște, „pentru că toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus, căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin, nu mai este rob, nici slobod, nu mai este parte bărbătească și femeiască, pentru că voi unul sunteți în Hristos” (Galateni 3, 26-28; Coloseni 3, 11; I Corinteni 12, 13). Ceea ce îi deosebește însă, pe cei ce se numesc sfinți, este vrednicia fiecăruia. Altfel spus, numai prin rodirea credinței dovedită în fptele conforme acesteia, sfințenia sacramentală se actualizează în sfințenie morală, duhovnicească, pe măsură să afirme vrednicia, care atrage după sine cuvenita cinstire din partea Bisericii.

De aici vedem că sfințenia nu este un privilegiu oferit unei anume categorii de credincioși, ci orice credincios poate deveni sfânt în funcție de vrednicia vieții morale și duhovnicești, indiferent de neam, de poziția socială, de sex, de vârstă, de profesie etc., încât în calendarul Bisericii întâlnim deopotrivă iudei și de oricare alte neam; bărbați și femei; vârstnici și tineri; agricultori, pescari, meșteșugari, păstori și demnitari de stat (dregători); militari cu grade înalte și simpli ostași; împărați și sclavi; retori, medici, filosofi și mai puțin instruiți; bogați și săraci; căsătoriți cu familii și pustnici; ierarhi, monahi și preoți; martiri, mărturisitori și simpli credincioși cu viață duhovnicească mereu îmbunătățită; precum și păcătoși cu viața înnoită prin harul sfințeniei lui Hristos.

Mai vedem de aici că prin sfinți se sfințește mereu viața lumii, scoțând-o din robia păcatului, spre a-i da o nouă înfățișare, pe măsură să facă mereu vie sfințenia vieții lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în lume.

În acest context, Biserica recunoaște vrednicia împăraților Constantin și Elena, care prin faptele lor au deschis și impulsionat schimbarea chipului vechi al lumii cufundată în bezna păcatului, urmând duhului tradiției apostolice statornicit în Biserica primelor secole creștine.

Dintre toate confesiunile creștine, mai ales Biserica Ortodoxă îi consideră pe împărații Constantin și Elena „sfinți și întocmai cu Apostolii”, fapt ce ne determină să examinăm viața și activitatea lor, spre a ne temeinici convingerea asupra vredniciei acestora, asemenea celei cuvenită Sfinților Apostoli.

Biserica noastră are motive bine întemeiate pentru a-şi justifica această cinstire, comparînd activitatea Sfinţilor Apostoli – care propovăduind Evanghelia de la un capăt până la celălalt al lumii, au întemeiat Biserici creştine – cu acţiu­nea aceluia care a scos Biserica din catacombe, redându-i libertatea şi totodată posibilitatea ei de afirmare. Şi aceasta tocmai când per­secuţiile împotriva creştinilor erau mai sângeroase şi când legea atât de dură promulgată nu cu mult înainte de Diocletian, impunea categoric să dispară chiar şi numele de creştin, făcând să curgă prea mult sânge şi cine ştie dacă până la urmă ar mai fi avut de unde curge… Tocmai în această perioadă, Providenţa divină se descoperă lui Constantin pentru a opri vărsările de sânge şi a da dreptul de „religio licita” Bisericii pe care Fiul lui Dumnezeu „a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28).

Asemenea Sfinților Apostoli care au schimbat chipul lumii, dând viață împărăției lui Dumnezeu pe pământ, „pe bună dreptate am putea spune că domnia lui Constantin a însemnat începutul unei vieți noi și a unui suflu nou, lumina zorilor mijind acum pe neașteptate deasupra bieților pământeni, în plină beznă – și încă mai minunată ca oricând, așa că nu ne rămâne decât să recunoaștem în totul numai lucrarea lui Dumnezeu, a celui care se pricepe să răzbească numeroasa ceată a necredincioșilor prin tăria împăratului Său celui de-Dumnezeu-iubitor. Dar dacă mai luăm aminte și la faptul că aceia se purtaseră așa cum nimeni altul nu se mai purtase până atunci, cutezând să lovească în Biserică așa cum din veac nu se pomenise, era până la urmă firesc ca Însuși Dumnezeu să înfățișeze lumii un bărbat cu totul neobișnuit, cu ajutorul căruia să poată El înfăptui lucruri nemaivăzute și nemaiauzite…”[1].

Încă de la început se cuvine să precizăm că au fost istorici antici, precum sunt și istorici moderni, care privindu-l unilateral pe primul bazileu creștin, i-au retezat orice aureolă de sfințenie. Dacă însă dorim să facem o judecată dreaptă, trebuie să punem în acțiune imperativul juridic, potrivit căruia se cere să „ascultăm și cealaltă parte” („audiatur et altera pars!”), adică poziția istoricilor și scriitorilor creștini, ca temeiuri în favoarea tradiției liturgice deja consolidată în cultul și evlavia Bisericii Ortodoxe, care îi ridică pe sfinții împărați Constantin și Elena la dimensiunea cuvenită cinstirii Sfinților Apostoli.

Înainte de a intra în dezbaterea propriu-zisă a temei, considerăm că nu este lipsit de interes să prezentăm portretul primului bazileu creștin așa cum l-au văzut istoricii vremii.

În al său Breviarum ab Urbe condita (10, 7), Eutropius ne spune despre Constantinus că „a fost un împărat care se poate asemui cu cei mai buni împăraţi… De altfel, el avea cele maifrumoase însuşiri sufleteşti şi trupeşti. Izbânzile pe care le-a avut se datoresc nu atât norocului, cât mai mult priceperii lui… Avea gust pentru artele frumoase şi pentru literatură; prin dărnicia şi prin purtarea sa căuta să-şi câştige o iubire neprefăcută din partea poporului…”. Cunoaştem chiar şi portretul fizic al primului împărat creştin din descrierea pe care ne-a lăsat-o cronicarul bizantin Cedrenus: ,,Era înalt la statură, cu gât puternic şi umeri atletici, ceea ce îl făcea impunător, grav şi maiestos… Faţa lui fină se remarca printr-un nas acvilin moştenit de la mamă, prin obraji plini şi raşi, bărbie rotunjită şi uşor proeminentă, părul tăiat scurt. Privirea lui apărea pătrunzătoare şi sclipitoare…”[2].

Pe lângă înfățișarea fizică și sufletească, istoricul creștin Eusebiu de Cezareea evidențiază faptul că pe lângă calitățile militare, înțelegând curajul și înțelepciunea, Constantin dispunea, spre deosebire de ceilalți împărați romani, și de evlavia, care i-a adus victoria în luptă[3], „cu sprijinul Duhului lui Dumnezeu, alegând calea credinței și a vieții plăcută lui Dumnezeu”[4], „punându-și nădejdea în Mântuitorul său și înfruntând (pe dușmani) cu biruitorul semn al crucii”[5].

Din prezentarea fizionomiei duhovnicești a împăratului, Eusebiu ne oferă posibilitatea de a vedea în el un demn urmaș al Sfinților Apostoli. În concret, Eusebiu evidențiază că „spre deosebire de impunătoarea înfățișare a lui Constantin, se vede limpede că el se îngrijise să-și înveșmânteze și sufletul cu podoabele fricii lui Dumnezeu și ale evlaviei; dovadă privirile sale plecate, roșeața așternută în obraji, felul cum pășea, de altfel întreg modul său de a se înfățișa (chiar dacă înălțimea lui îl făcea să-i depășească pe toți cei aflați în preajmă); dovadă frumusețea lui, ținuta lui atât de impunătoare sau vigoarea de nebiruit a trupului; iar toate aceste calități, concurate de blândețe, precum și de marea sa bunătate, făcea ca extraordinara-i limpezime de cuget să nici nu poată fi redată în cuvinte”[6]. De altfel, această „limpezime de cuget” o reliefează istoricul creștin în contextul generozității sufletului, atunci când se referă, bunăoară, la sărbătorirea a douăzeci de ani de domnie a împăratului, concretizată în judecata pe care o face cu privire la darurile oferite cu acest prilej: „… Unii se socotesc mulțumiți să-și poată asigura traiul, în vreme ce alții își dau multă osteneală să se pună sub ocrotirea unui protector; unii se pricep să-i prețuiască pe cei care li se adresează cu bunăvoință, pe când dragostea altora nu se lasă trezită altminteri decât numai în daruri. Puțini sunt cei dornici de învățătură curată și rar e un om îndrăgostit de adevăr!”[7].

Tot dreapta socoteală, specifică duhului de sfințenie propriu tradiției apostolice, o putem sesiza și prin „legile cărora Constantin le-a dat o formă nouă, insuflând duh de sfințenie unei idei străvechi”. De pildă, legile vechi „îi pedepseau pe oamenii lipsiți de copii, neîngîduindu-le să lase moștenire persoanelor apropiate lor. Legea este foarte crudă fiindcă îi pedepsește pe inșii rămași fără copii ca pe niște tâlhari…”. Cu dreaptă socoteală, Constantin chibzuiește că „se cuvine mai curând ca noi să le plângem de milă oamenilor lipsiți de bucuria de a avea copii – datorită cine știe căror neputințe fizice –, iar nu să-i pedepsim; cum și de tot cel care își dăruiește puterea de dragoste Celui Atotputernic mai potrivit îmi pare mie să ne minunăm din cale afară „decât să ne înverșunăm împotriva lui. Ori, tocmai în acest sens a schimbat împăratul prevedeile legii, zicând că printr-o asemenea măsură nu trebuiau pedepsite decât persoanele dovedite a fi de rea intenție”[8].

În continuare, se cuvine să arătăm că Sfinții Constantin și Elena sunt cinstiți de Biserica noastră „întocmai cu Apostolii”, tocmai pentru că au concretizat, legiferat și răspândit în întregul imperiu bizantin tradiția apostolică „predată odată și pentru totdeauna sfinților” (Iuda 1, 3); și să demonstrăm, contrar celor spuse de unii creștini care țin sabatul și nu cinstesc crucea, că acestea și altele asemenea lor nu reprezintă „invenții” impuse de primul bazileu creștin, ci modul firesc în care Biserica le-a cultivat în viața credincioșilor ei, înaintea legiferărilor imperiale.

În scopul unei abordări metodice considerăm potrivit să punctăm câteva aspecte pe care le considerăm evidente demersului propus.

1. Asemenea Sfinţilor Apostoli care au avut o alegere divină și o trimitere misionară și, mai ales, asemenea Sfântului Apostol Pavel, care a avut o chemare specială, tot astfel, Sfântului Constantin i-a apărut semnul crucii pe cer și apoi Hristos Mântuitorul în vis, spre a-i schimba traiectoria vieții și acțiunilor sale împărătești. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, apropiat și devotat împăratului, ne mărturisește că „pe când ședea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai ușor să-i dăm crezare; dar, de vreme ce însuși împăratul, purtătorul de biruință, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înșine, celor ce scriem această carte, mult mai târziu, atunci când am fost socotiți vrednici de cunoștința și de prezența sa și când el mai adăugase spre încredințarea vorbelor sale (puterea) jurămintelor, cine, mă întreb, ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuși mărturie despre adevărul ei? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și că, odată cu ea, putuse desluși un scris glăsuind: «Să biruiești întru aceasta!» ; după care, la vederea unei asemenea priveliști, fuseseră cuprinși de uimire și el și întreaga oaste, deoarece oastea care-l urma putuse și ea asista la minune. Această arătare, povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el percepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, și adâncindu-se el în gânduri, pe neașteptate, s-a lăsat noaptea. Și, în vreme ce dormea, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, astfel încât, în luptele pe care urma să le poarte cu dușmanul, să se poată pune sub ocrotirea lui. În zori, trezindu-se, le împărtășise și prietenilor săi taina; după care chemase la sine meșteri în prelucrarea aurului și a nestematelor, se așezase el însuși în mijlocul lor și le zugrăvise cum arăta acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească și ei la rândul lor așa, din aur și din nestemate”[9].

Față de afirmația scriitorului și istoricului creștin Lactantiu, că persecuțiile contra creștinilor au pornit din îmboldire demonică (instinctu daemonum incitatus est)[10], în replică, inscripția de pe Arcul de Triumf de la Roma, care consfințește victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu, evidențiază că aceata a fost câștigată „instinctu divinitatis et magnitudine mentis” („prin impuls divin și puterea minții”). Acest fapt poate face trimitere la convertirea Sfântului Apostol Pavel prin aceiași intervenție divină care a avut loc pe drumul Damascului…

Pe de altă parte, nu fără temei, evlavia liturgică a Bisericii Ortodoxe raportează activitatea misionară a Sfântului Constantin la cea a Sfântului Apostol Pavel, în sensul că, precum Apostolul a avut alegerea specială a Mântuitorului de a fi „vas ales ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israel” (Fapte 9, 15), tot astfel și împăratului Constantin, odată cu chemarea de sus, i s-a încredințat oarecum și misiunea promovării spiritului Evangheliei lui Hristos în toată lumea, prin crearea condițiilor favorabile vieții Bisericii creștine sub multiplele și variatele ei aspecte. În acest context, imnele noastre bisericești scot în evidenţă această asemănare dintre convertirea Sfântului Apostol Pavel şi cea a Sfântului Constan­tin: „Chipul crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău Doamne…” (Troparul Vecerniei).

2. Privind originea apostolică a duminicii, care înlocuiește sabatul iudaic, s-a arătat foarte limpede că Sfinții Apostoli și primii creștini „se adunau în case, în fiecare săptămână, în ziua în care înviase Domnul și în care apoi le trimise pe Mângâietorul făgăduit. Ei așteptau și nădăjduiau ca El să vină din nou și să li se arate și lor, după cum se arătase Sfinților Săi Apostoli de două ori consecutiv în aceiași zi în care ei se așteptau să vină pentru a doua oară pe pământ. De altfel, ei îl și aveau, de fapt, într-o formă sacramentală, în Sfântul Său Trup și Sânge, cu care se împărtășeau prin «frângerea pâinii», săvârșită în fiecare zi”[11].

Este adevărat că la început creștinii se rugau în templu și în sinagogile iudaice, dar nu au putut continua prea mult acest lucru, fiindcă nu li s-a mai dat voie de către autoritățile iudaice. De fapt, nici nu ne putem închipui ca ei să poată săvârși la templu sau la sinagogile iudaice „frângerea pâinii”; de aceea ei s-au retras „pe la case”. Astfel, rugăciunea începea sâmbătă seara și continua cu „frângerea pâinii” și predicarea Cuvântului lui Dumnezeu până în zorii zilei următoare, adică până duminica. Dezlipindu-se tot mai mult de cultul iudaic de la templu, ei nu mai săvârșeau Cina sâmbătă seara, ci duminica, în prima zi a săptămânii. Și astfel, duminica a devenit, după cum arată și numele: Ziua Domnului (Dies Domini).

Sfântul Apostol Pavel a răspândit sărbătoarea săptămânală a duminicii și printre neamuri, peste tot unde a propovăduit Evanghelia. Potrivit noii credințe, în această zi se împărtășeau toți în aceiași comuniune de iubire cu Trupul și Sângele Domnului (Fapte 20, 7). Dovadă că această zi devenise sărbătoare săptămânală de odihnă și comuniune frățească a creștinilor din perioada apostolică, o arată în plus faptul că în această zi, și nu în zi de sabat cum era porunca Legii Vechi și practica iudaică, se făceau și colectele pentru ajutorarea celor nevoiași, obicei care se generalizase în toate comunitățile creștine (I Corinteni 16, 1-2).

Faptul că duminica devenise sărbătoarea săptămânală a Bisericii o dovedește elocvent și documentele aparținând primelor secole creștine.

Astfel, în Didahia sau Învățătura celor 12 Apostoli, datând din primul secol creștin, citim: „Când vă adunați în duminica Domnului, frângeți pâinea și mulțumiți, după ce mai întâi v-ați mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată” (XIV, 1)[12].

În același timp, Sfântul Ignatie Teoforul (+ 107), în Epistola către Magnezieni, scrie lămurit: „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi și au venit la nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care viața noastră a răsărit prin El și prin moartea Lui” (IX, 1)[13].

Mai departe, în secolul II, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, urmând denumirea zilelor după calendarul roman, precizează în prima sa Apologie, cu privire la viața liturgică a Bisericii, că „în ziua soarelui (Dies Solis) noi ne adunăm cu toții laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunerecul și materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceiași zi a înviat din morți. Căci L-au răstignit în ajunul zilei lui Saturn și a doua zi după ziua lui Saturn, care este ziua soarelui, arătându-se Apostolilor și ucenicilor Lui, i-a învățat acestea cu toate câte le-am supus aici examinării noastre” (cap. LXVII)[14].

Apoi, în epistola atribuită Sfântului Barnaba, datând din secolul II, citim: „… De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care Hristos a înviat și, după ce s-a arătat (ucenicilor Săi), s-a înălțat la ceruri”[15].

În secolul III, Tertulian, în Apologeticul său, urmând aceiași denumire păgână a zilelor, spune: „… De asemenea, dacă ziua soarelui noi o consacrăm înveselirii, aceasta nu pentru că ne închinăm soarelui, ci pentru că urmăm pe aceia dintre voi care dedică ziua lui Saturn petrecerii și veseliei, deosebindu-se de altfel și ei de obiceiul iudaic, pe care nu-l cunosc” (XVI, 11)[16].

Sub aspect canonic, Biserica a stabilit prin hotărâri concrete și bine definite ca sărbătorii duminicale să i se acorde cinstirea cuvenită. Bunăoară, potrivit legiuirilor bisericești, ca să nu se denatureze semnificația bucuriei pascale, reactualizată de fiecare dată duminica, este oprită postirea în această zi (canonul 66 apostolic; canonul 18 Gangra); iar prin canonul 21 al sinodului de la Elvira (305), clericii care absentează trei duminici la rând de la Sfânta Liturghie vor fi caterisiți, iar laicii vor fi excomunicați.

Un alt canon stabilește cu exactitate și definitiv sensul creștin al duminicii, care înlocuiește sabatul iudaic: „Atât obiceiul, cât și cuviința cere de la noi să cinstim toată duminica și să o serbăm, fiindcă întru aceasta ne-a mijlocit Domnul nostru Iisus Hristos învierea cea din morți, din care cauză în Sfintele Scripturi s-a și numit întâia, ca una ce este începătura vieții noastre, și a opta, ca ceea ce întrece sărbătoarea sabatului iudaic” (Canonul 1 al lui Teofil al Alexandriei).

Pe de altă parte, încă din prima jumătate a secolului IV, numirea duminicii va înlocui pentru totdeauna însăși numirea zilei de odihnă a calendarului păgân, după cum confirmă canonul 21 al sinodului de la Elvira din anul 305, sau canonul 20 al primului sinod ecumenic de la Niceea din anul 325.

Faptul că Sfântul Constantin nu a introdus el duminica, ci a legiferat-o, ca zi de sărbătoare creștină, ca una ce era fixată deja în tradiția apostolică, a fi o zi închinată Domnului și aducătoare de mântuire, o adeverește, în continuare, Eusebiu de Cezareea, supranumit „părintele istoriei bisericești”, care arată că „fericitul Constantin a hotărât, prin Lege, ca ziua închinată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetățenilor imperiului… și întreaga sa oaste a fost învățată de el să cinstească această zi a Mântuitorului – chemată și „zi a duminicii” sau „a soarelui”; soldaților care împărtășeau și ei dumnezeiasca credință le era îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestingheriți”[17].

În altă ordine de idei, vom evidenția faptul că precum Sfântul Iustin și Tertulian, tot astfel și Constantin identifică denumirea duminicii cu „Ziua Soarelui”, fiindcă așa era cunoscută în lumea păgână majoritară în acea vreme, fără însă a-i denatura întru nimic sensul specific creștin.

În legătură cu Sol invictus considerăm  că nu este inoportun să precizăm că acesta era un fel de „singur Dumnezeu”, cu rolul de intermediar benefic între zeul suprem și oameni. Se crede că în secolul III Aurelian adusese din Siria „idealul oriental al unei monarhii sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al imperiului” (Chr. Dawson)[18]. Constantin a cinstit pe Sol invictus în detrimentul celorlalte zeități, fiindcă acesta era zeul tatălui său, dar odată cu cinstirea lui Hristos se face trecerea de la Sol invictus la Suprema Divinitas, poate și sub influența apropiatului său colaborator, episcopul Hosius din Cordoba, încât cu prilejul edictului de la Milan, împăratul se referă la Hristos-Dumnezeu, ca fiind „Divinitatea Supremă a cărei cinstire o respectăm cu inimi eliberate” („Summa divinitas, cuins religioni liber mentibus obsequimur”)[19].

Trecând peste acest amănunt, nu lipsit însă de importanță, vom arăta că circulația printre păgâni a numelui duminicii, ca Dies Solis, ușor a primit o interpretare duhovnicească, specifică Evangheliei, prin identificarea Mântuitorului cu Soarele luminii spirituale, după însăși mărturia Sa: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-mi urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12; 9, 5). Iată, de pildă, cum este evidențiată această realitate duhovnicească în una din predicile Sfântului Ambrozie: „Ziua Domnului (Domina Dies) pentru aceea ne este cinstită și solemnă, pentru că într-însa Mântuitorul, ca un soare răsărind, a strălucit în lumina învierii, împrăștiind întunerecul iadului; și de aceea această zi e numită de păgâni Ziua Soarelui (Dies Solis), pentru că o luminează Hristos, Soarele Dreptății, Cel ce a răsărit”[20].

Faptul că împăratul Constantin, consfințind la 3 martie 321 duminica pentru tot imperiul, nu doar a generalizat formal o sărbătoare păgână, cum greșit spun unii, o dovedește și protecția pe care bazileul o acordă modului de sărbătorire a duminicii, imprimându-i, adică, valențele duhovnicești specifice sfințeniei Evangheliei lui Hristos, conforme propovăduirii și tradiției apostolice. Astfel, pe lângă repausul duminical garantat de legile statului, în zi de duminică „se suspendau exercițiile militare, activitatea tribunalelor și a oricăror instanțe de judecată, precum și lucrul neguțătorilor și al meseriașilor, etc. Vechii creștini se fereau de petrecerile, jocurile și luptele din circuri și arene, de spectacolele profane din teatru, obișnuite lumii păgâne, pe care le combat cu atâta înverșunare unii din Sfinții Părinți pentru imoralitatea lor, și pe care de altfel le-a interzis nu numai Biserica prin dispoziții canonice, ci chiar și unii dintre împărații creștini, prin legi speciale. În schimb, duminica creștinii se îndeletniceau cu acte de pietate și milostenie și cu tot ce putea contribui la înălțarea sufletului”[21].

3. Cei care refuză să cinstească lemnul de viață făcător al crucii, obiectează, printre altele, că acesta, neavând obârșie apostolică, reprezintă o inovație impusă mai ales de împăratul Constantin, la început în scopuri militare.

Sfânta Scriptură ne arată însă cu totul altceva. Și anume, ne descoperă că însăși noțiunea are o relevanță mult mai adâncă, fiind raportată de Sfântul Apostol Pavel la însăși jertfa mântuirii noastre adusă de Hristos cel răstignit, „pentru unii sminteală, iar pentru alții nebunie” (I Corinteni 1, 23). Astfel, „cuvântul crucii este nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). În felul acesta, crucea devine semnul distinctiv al  creștinismului, ca stema sau steagul de biruință a vieții lui Hristos asupra păcatului și a morții, precum și „semnul venirii Fiului Omului” (Matei 24, 30), adică a parusiei Sale. (În acest context putem nota că poetul nostru național, Mihai Eminescu, imortalizează înțelesul crucii ca steag sau emblemă a creștinismului, când se referă sugestiv și plastic la „cei ce stau sub umbra crucii…” (Scrisoarea a III-a).

Mergând însă mai departe, vom arăta că asemenea cinstirii duminicii, venerarea crucii a fost mereu prezentă în evlavia Bisericii primare din primele trei secole.

În primul rând, descoperirile arheologice au scos la lumină semnul crucii incizat pe peretele unei case din Herculanum, datând înainte de anul 79; iar pe un altar din Palmira inscripția crucii datează din anul 134. La fel, semnul crucii poate fi văzut în picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii); în timpul persecuțiilor îl găsim în inscripțiile și epitafele din picturile catacombelor, iar sub formă simbolică și deghizată: ancora, tridentul, litera grecească „T”, sau monograme pe monumentele funerare[22].

În al doilea rând, scriitorii bisericești din secolele II și III au evidențiat faptul că încă atunci creștinii se numeau „crucis religiosi”[23], iar crucea era considerată „semnul Domnului”[24].

Pe de altă parte, datorită faptului că păgânii nu puteau înțelege sensul adevărat al cinstirii crucii lui Hristos, îi batjocoreau pe creștini, reproșându-le că devin idolatri prin venerarea crucii, cu toate că în realitate se manifestau împotriva cinstirii zeilor. Numai că acuzatorii nu puteau înțelege acest paradox, deoarece, deși ei asociază crucea cu jertfa lui Hristos, pe care însă luându-L în derâdere, nu reușeau să perceapă nici sensul adevărat al cinstirii crucii, fiindcă însăși răstignirea lui Hristos-Dumnezeu pe cruce era considerată de ei „nebunie” (I Corinteni 1, 23)[25].

În secolul IV, ca unul care a aprticipat direct la imortalizarea de viață făcătorului lemn al crucii, Sfântul Chiril al Ierusalimului, raportând crucea la Cel răstignit pe ea, insistă asupra necesității cinstirii ei, arătând că „Acesta a fost răstignit cu adevărat pentru păcatele noastre. Chiar dacă ai vrea să tăgăduiești, te combate locul pe care-l vezi, această fericită Golgotă, unde acum ne-am adunat pentru Cel răstignit pe ea. Cu lemnul crucii s-a umplut în parte toată lumea. N-a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci ca noi să ne izbăvim de propriile noastre păcate…”[26].

Pentru acest motiv, crucea reprezintă o mărturie despre Hristos, despre opera Sa mântuitoare; de aceea, este răspândită în toată lumea: „… Într-adevăr, iubiților, multe sunt mărturiile despre Hristos! Tatăl din cer mărturisește despre Fiul. Mărturisește Duhul Sfânt, care s-a pogorât trupește în chip de porumbel. Mărturisește arhanghelul Gavriil care a binevestit Sfintei Fecioare Maria… Mărturisește sfântul lemn al crucii, văzut de noi până azi, care de aici a umplut aproape întreaga lume, prin cei care au luat cu credință câte o bucățică din el…”[27].

În al treilea rând, în provinciile periferice imperiului bizantin, încreștinate cu mai bine de un secol înaintea lui Constantin, regii acelor ținuturi au incizat semnul crucii pe monedele lor[28].

Din cele până aici tratate putem conchide că, așa cum am văzut din mărturia lui Eusebiu de Cezareea, Constantin s-a declarat cinstitor al crucii numai după ce a văzut pe cer acest „semn al Domnului”, și câștigând lupta împotriva lui Maxențiu (312), semnul crucii va lua locul vechilor embleme păgâne pe steagurile ostașilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademe și sceptrul împăraților, pe monezi, pe diptice, pe actele oficiale. În continuare, această cinstire a crucii va avea și efect moral-social, în sensul că începând cu Constantin a luat sfârșit pentru totdeauna inumana pedeapsă a răstignirii pe cruce[29].

Pe de altă parte, Sfânta Elena, dovedindu-se, la rândul ei, totdeauna evla­vioasă, a trăit o viaţă de sfinţenie, încât chiar ,,atunci când va ajunge mamă de împărat… va păstra aceeaşi curăţie sufletească şi aceeaşi inteligenţă echilibrată”[30]. „Dornică de a vizita Locurile Sfinte, pioasa împărăteasă, deşi octogenară, a întreprins în anul 326 lungi călă­torii în Orient şi a cutreierat Palestina pe urmele lui Hristos. Călătoriile acestea au fost descrise cu mult entuziasm de către scriitorii bisericeşti, amintirea lor fiind marcată de numeroasele daruri făcute Bisericii din tezaurul statului. Cu această ocazie, din dorinţa ei s-au făcut săpături pe Golgota”[31], ca să descopere crucea Mântuitorului.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Epistola către împăratul Constanţiu – despre semnul luminos al crucii arătat pe cer care a fost în Ierusalim în luna mai, ziua a șaptea, precizează urmă­toarele: „Pe timpul domniei prea iubitului de Dumnezeu şi de fericită pomenire Constantin, tatăl tău, a fost găsit în Ierusalim mântuitorul lemn al crucii … Aşadar, pentru că noi locuitorii Ierusalimului am văzut ne­obişnuita minune cu ochii noştri, am dat şi vom da lui Dumnezeu, îm­păratul tuturor, cu mulţumire închinăciunea cea după cuviinţă şi am făcut şi vom face rugăciuni la Sfintele Locuri” [32]. Nu cu mai puţină „închi­năciune” Biserica noastră cinsteşte după cuviinţă şi pe Sfânta Elena, prin cântări de laudă: „Cât este de luminat… obiceiul dumnezeesc, mărită Elena, lauda femeilor, că ajungând la locurile unde a primit cinstitele patimi, Stăpânul tuturor, cu biserici prea frumoase le-ai împodobit, strigând: „Noroade, prea înălţaţi pe Hristos în veci” (Peasna a VIII-a a Canonului de la Utrenie).

4. Dacă Sfinţii Apostoli au întemeiat biserici ca locaşuri de închinare, Sfinţii Constantin şi Elena scoțându-le din catacombe, le-au înfrumuseţat şi înmulțindu-le numărul, au creat adevărate cetăţi ale pietăţii creştine. Vrednic de evidențiat este interesul pe care împăratul îl arăta zidirii locașurilor de cult din Țara Sfântă, imortalizând cele mai importante vestigii intrate în istoria mântuirii. Atenția s-a concentrat în primul rând și în mod deosebit asupra Sfântului Mormânt, izvorul mântuirii noastre, împăratul apreciind că „se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din întreaga lume să strălucească pe măsura însemnătății lui”[33]. „În primul rând – spune Eusebiu – și ca lucru de căpetenie a întregii lucrări, Constantin s-a îngrijit de punerea în valoare a (întregului) sfintei peșteri, unde însuși mormântul era purtător al unor nemuritoare aduceri-aminte, fiind însăși dovada biruinței marelui nostru Mântuitor asupra morții; era chiar acel venerat mormânt în dreptul căruia îngerul, străfulgerând de lumină, dăduse tuturor de știre buna veste a învierii («nașterii din nou»), adeverită chiar de Mântuitorul”[34].

5. O altă apropiere de duhul apostolic o dovedește și interesul arătat de împăratul Constantin față de Sfintele Scripturi, care reprezintă cuvântul lui Dumnezeu „viu și lucrător” în viața Bisericii și a credincioșilor, transmis inițial prin misiunea Sfinților Apostoli. Eusebiu de Cezareea se referă în mod deosebit la scrisoarea primită din partea împăratului, prin care i se cerea să intreprindă lucrarea de „copiere a de Dumnezeu inspiratelor Scripturi”[35], adică „să poruncească scrierea – de mâna unor meșteri caligrafi care-și cunosc bine meseria – a cincizeci de tomuri din Sfintele Scripturi pe care, anume, le vei socoti a fi mai prețioase avându-le, și mai de folos unei biserici, pe foaie de pergament de cea mai bună calitate, cu caractere ușor de citit și într-o formă ușor de mânuit… În temeiul scrisorii de față, vei avea de azi înainte dreptul la două care oficiale de transport; fiindcă numai așa vor putea ajunge cât mai repede frumos-așternutele… Cuvântul (împăratului) a fost trecut numaidecât în faptă. În tomuri minunat lucrate, noi am trimis câte trei sau câte patru”[36] la cele mai importante biserici creștine din Constantinopol și mai departe în restul imperiului.

Faptul că această acțiune a împăratului a rămas în memoria vie a Bisericii, o confirmă Teodoret, episcopul Cirului, într-un pasaj al istoriei sale cu referire expresă la scrisoarea lui Constantin către Eusebiu, privind codificarea Sfintei Scripturi, cu specială mențiune asupra celor „50 de volume pe pergament care să se poată citi ușor și să poată fi mutate ușor, când sunt folosite: adică să cuprindă dumnezeieștile Scripturi , a căror bună păstrare tu știi că este necesară adunării Bisericii…”[37].

6. Pe lângă aceasta, urmând pilda comunităţilor apostolice de într-ajutorare reciprocă şi slujire, „împărăteasa-mamă a distribuit importante ajutoare comunităţilor creştine, celor nevoiaşi şi soldaţilor”[38]. Sfânta Elena „a întemeiat azile de săraci, case de străini şi azile de bătrâni şi a dat aşezămintelor acestora înzestrarea necesară bunei lor funcţionări. După cum mărturisesc unii istorici bisericeşti, ea a dat mulţime multă de ajutoare săracilor şi celor goi… Iar pe aceia care îi găsea în primejdia de a deveni victimile lăcomiei şi cruzimii celor lacomi, Sfânta Elena i-a luat sub ocrotirea ei… Aşa cum scrie Teofilact, Sfânta Elena… considera filantropia tot atât de necesară ca şi respiraţia pentru trupul omului”[39]. O imagine caracteristică a dragostei ei active ne-o oferă și vechii scriitori creștini. Ei spun că, atunci când a venit la Ierusalim, „a adunat pe toate cele ce și-au păstrat fecioria în tot timpul vieții lor și, după ce le-a așezat la masă, ea însăși îndeplinea serviciul de slujitoare, aducând și servind mâncărurile, dând pahare și turnând vin, apoi aducând lighean pe tavă și turnându-le și apă ca să se spele pe mâini”[40]. Din punctul acesta de vedere, „Sfânta împărăteasă a imitat exemplul Domnului, care, încins cu un ştergar, a spălat picioarele ucenicilor Săi”[41].

7. În același timp, împăratul Constantin s-a inspirat din înțelepciunea părinților pustiei; chiar dacă nu direct, ci indirect, îndemnându-și colaboratorii apropiați să întrețină legături cu Sfântul Antonie, părintele monahismului. Acest fapt va rămâne pilduitor pentru împărații bizantini ce se vor succede de-a lungul vremii, precum și pentru unii domnitori români, ce se considerau moștenitori legitimi ai tradiției și spiritualității bizantine. Model în acest sens rămâne Sfântul Ștefan cel Mare, care avea ca sfetnic apropiat pe Sfântul Daniil Sihastrul.

8. Am arătat deja că prin edictul de la Milan, din 313, creștinismul devine „religio licita”, egală cu celelalte religii, cu drepturi depline de a se organiza și activa conform propriilor principii, pe măsură să influențeze viața morală și socială din imperiu, cu rezultate deosebit de benefice asupra dezvoltării vieții publice cetățenești. În acest sens vom evidenția faptul că, potrivit propovăduirii şi practicii apostolice, creştinii se socoteau egali în faţa lui Dumnezeu şi fraţi întreolaltă. Această egalitate morală în Hristos aducea un element de mare înnoire socială într-o lume împărţită în stăpâni şi sclavi (consideraţi unelte însufleţite). Sfântul Apostol Pavel spune: ,,… nu mai este rob, nici slobod, nu mai este parte bărbătească și femeiască, pentru că voi toţi unul sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Exemplu concret în acest sens ni-l oferă epistola către Filimon, unde se arată că sclavul Onisim, devenit creștin, este recomandat de Apostolul Pavel și primit de stăpânul său, Filimon, încreștinat și el, ca „un frate prea iubit…”. De aici vedem că deși Onisim rămâne pe mai departe în condiția socială de sclav, sub aspect moral-duhovnicesc el nu mai este considerat, potrivit concepției vremii, „unealtă însuflețită”, ci „frate” demn de toată iubirea și prețuirea, adică un „semen” (cel asemenea) prin același har mântuitor oferit de Hristos tuturor oamenilor, fără nici o deosebire socială.

Urmând învățăturii apostolice, Sfântul Constantin a dezvoltat un adevărat program de reforme pe o cale îndrăzneaţă, nu conservatoare, fiind numit de Iulian Apostatul ,,înnoitorul şi iniţiatorul tuturor revoluţiilor”, iar ,,opera sa ca legislator a avut trăsături umanitare insuflate de creş­tinism”[42].

Scriitorul bisericesc Lactantiu arată că primul pas de dreptate pe care îl aduce edictul de la Milan creștinilor, cărora li s-a acordat „îngăduința deplină de a-și practica religia”, a fost „ca toate proprietățile să le fie înapoiate fără nici o plată și fără nici o revendicare de fonduri. La fel, locașurile de cult unde obișnuiau să se adune, precum și alte posesiuni”[43].

În același timp, Eusebiu arată că „față de Bisericile lui Dumnezeu, Constantin s-a întrecut pe sine însuși în dărnicie: le-a înzestrat cu pământuri și le-a împărțit grâu pentru întreținerea săracilor, a orfanilor și a femeilor năpăstuite de soartă. De altminteri, el se îngrijea și singur îndeaproape de cei goi, cărora le dăruia veșminte cu nemiluita; dar pe toți cei ce-și închinau viața dumnezeieștii înțelepciuni îi socotea vrednici de o atenție cu totul deosebită, iar cinul preasfintelor pururea-fecioare se bucura din partea sa aproape de aceeași venerație ca lui Dumnezeu-Însuși, fiind el încredințat că Acesta – Căruia ele își dăruiau întreaga lor viață – își și făcuse sălaș în sufletele lor”[44].

La fel de generoasă s-a dovedit și augusta împărăteasă Elena, încreștinată. „Străbătând ea întregul Răsărit înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea (puterea) împărătească, Elena împărțea în jurul ei daruri din belșug, atât poporului de prin orașe, cât și oricărui ins care venea la dânsa să-i ceară; și tot din belșug împărțea ea cu darnicu-i braț și unităților armate. Dar cel mai mult își arăta ea dărnicia înaintea săracilor celor goi și neajutorați; față de unii, cu daruri în bani, față de alții, împărțindu-le cu prisosință veșminte, ca să-și acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare sau din pătimirile de care aveau parte în mine; a eliberat de prigoană pe mulți asupriți; în sfârșit, au mai fost și unii cărora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun. Deși strălucind de asemenea fapte de bine, Elena nu dădea uitării nici dovezile de credință în Dumnezeu: în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate și nu dădea uitării nici măcar lăcașurile aflate în cele mai neînsemnate cetăți. Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveșmântată simplu și modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei și cum își arăta evlavia față de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui”[45].

S-a mai arătat apoi că împăratul Constantin „a acordat ajutoare financiare soldaţilor, mutilaţilor de război, văduvelor şi copiilor săraci, a interzis separarea prin vânzare a familiilor de sclavi; a oprit spectacolele sângeroase de gladiatori etc.”[46].

Semnificativ este faptul că legislația primului bazileu creștin, fiind impulsionată de duhul tradiției apostolice, a deschis o largă perspectivă umanizării situației sclavilor. S-a remarcat, în acest sens, că împăratul a interzis marcarea sclavilor cu fierul roșu pe față, precum și răstignirea lor; iar stăpânii care, maltratându-i pe sclavi, le determinau moartea, erau etichetați ca fiind ucigași. Mai mult, s-a recunoscut cetățenia sclavilor pe care îi eliberase Biserica sau clericii[47]. În contextul acestei abordări umanitare, creștinii, fie ei bogați sau mai puțin înstăriți, eliberau pe sclavi nu numai cu prilejul morții lor, sau al aceleia a unui copil, prieten sau cunoscut prețuit, ci și cu prilejul convertirii sau al primirii Sfântului Botez. Reținem în acest sens, spre exemplificare, numele unor protagoniști, precum cel al Sfintei Melania, care a eliberat 8000 de sclavi, Gallicanus, care a eliberat 5000 de sclavi, sau Hermes care a eliberat 1200 de sclavi; și astfel de nume pot continua…

Această eliberare se făcea public în biserică, în fața clerului și a poporului, iar Constantin nu numai că le-a aprobat prin lege, ci a acordat sclavilor cetățenia romană[48], fapt de neimaginat până la el.

În baza acestei ambianțe de umanism creștin promovat și adâncit de Biserică în mod liber datorită noii legislații constantiniene, putea împăratul Teodosie, la sfârșitul secolului IV, să se declare împotriva sclaviei, în numele lui Hristos[49].

Aceasta demonstrează, încă odată, că ceea ce Evanghelia a proclamat pe plan moral, Sfântul Constantin a legiferat pe plan social, încât continuându-se pe mai departe această tradiție umanitară, se poate constata că „pentru toți dezrădăcinații imperiului, pentru mulțimile suferinde de singurătate, pentru victimele alienării culturale și sociale, Biserica era singura speranță de a dobândi o identitate, de a găsi sau regăsi o semnificație a existenței. Deoarece nu existau bariere – sociale, rasiale, intelectuale –, oricine putea să devină membru al acestei societăți optimiste, în care un cetățean influent, demnitar al Imperiului, se prosterna înaintea unui episcop, fostul său sclav. Este foarte probabil că nici o altă societate istorică nu a cunoscut – nici înainte, nici după – un echivalent al acestei egalități, al carității și iubirii fraterne pe care le-au trăit comunitățile creștine din primele patru secole”[50].

9. Este cunoscută importanța pe care  Sfânta Scriptură o acordă familiei, ca celula de bază a societății omenești; și pentru a cărei consolidare este combătut cu multă hotărâre și energie duhovnicească păcatul desfrâului. Dând viață principiilor Evangheliei mântuirii, Sfântul Apostol Pavel a luat totdeauna atitudine fermă față de acest păcat atât de dăunător vieții comunitare. Putem vedea în acest sens cât de categoric scrie el în una din epistolele sale: „Desfrâu și orice necurăție nici să nu se pomenească între voi, așa cum se cuvine sfinților” (Efeseni 5, 3). Cuvinte ca acestea rămân normative în comunitățile creștine întemeiate de Sfinții Apostoli, pe măsură să schimbe chipul moral al lumii păgâne, unde desfrâul era ridicat la rang de cult, iar familia devenise muribundă.

Urmând acestor înnoitoare reforme morale stabilizate deja în Biserica primelor veacuri, Constantin, devenit bazileu creștin, va avea imperios în atenție consolidarea familiei ca garant al unității și ordinei sociale în întreg imperiul său. El a legiferat condamnarea adulterului, îngreuind prin lege desfacerea căsătoriei. Și nu ne va mira să constatăm că, devenind bazileu, încă dintru început, din ordinul lui s-au demolat trei temple păgâne în care se practica prostituția sacră[51]; în schimb a promovat ridicarea lăcașurilor de cult creștin unde se cultiva viața duhovnicească specifică poruncilor lui Dumnezeu, a spiritului evanghelic și a tradiției apostolice.

Cu mai multă hotărâre a condamnat Constantin adulterul în contextul diferențierilor sociale existente în acel timp. Astfel, în caz de adulter, s-a dispus condamnarea la moarte, în caz de desfrâu, deopotrivă a sclavului și a matroanei, indiferent dacă sclavul era străin sau aparținea respectivei matroane[52]. Într-un astfel de climat favorabil duhului Evangheliei lui Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur putea stabili, sub aspect moral, că „dacă seduci o regină, sau pe sclava sa căsătorită, e aceiași crimă… Și într-un caz și în altul e adulter, pentru că în ambele e căsătorie”[53].

În felul acesta, pornind de la legislația primului bazileu creștin, s-a creat posibilitatea unei vieți familiale decente, stăpânii fiind obligați să-și căsătorească sclavii, iar Biserica să le sfințească, fără nici o opreliște, căsătoria acestora. În cadrul acestei egalități creștine, episcopul Calist al Romei autorizează pe nobilele romane – clarissime – să se căsătorească cu liberați și cu sclavi[54].

10. Cunoaștem din epistolele Sfinților Apostoli cât de mult au stăruit ei ca „taina credinței” să fie „ținută în cuget curat” (I Timotei 3, 8), adică „să urmeze dreptatea, credința, iubirea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată” (II Timotei 2, 22), „exersându-se zilnic în credința cea bună” (II Timotei 4, 7). Iar pentru a „păstra taina credinței în cuget curat”, credincioșii au fost avertizați să ia aminte la faptul că între ei vor apărea „lupi răi, care nu vor cruța turma. Și dintre voi înșivă se vor ridica bărbați grăind lucruri sucite, ca să tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20, 29-30). Într-adevăr, au apărut „apostolii mincinoși, lucrătorii vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos” (II Corinteni 11, 13); au apărut „duhuri înșelătoare și învățături de demoni” răspândite „prin fățărnicia unor mincinoși însemnați cu fierul roșu în propriile lor cugete” (II Timotei 4, 1-2).

Eusebiu de Cezareea ne spune, cu privire la neînțelegerile ivite în lumea creștină, că împăratul „era în nu mai mică măsură tulburat de dezbinarea ivită din pizmă și care ajunsese să clatine îngrozitor viața Bisericii lui Dumnezeu din Alexandria, cum și de ponoasele schismei celor de la Thebaida și din Egipt. Oraș după oraș, un episcop se ridica împotriva altuia; mulțimile ajunseseră să se învrăjbească și ele unele cu altele. Puțin a lipsit ca ele să nu se confrunte în luptă deschisă; aduse până în pragul nebuniei, ele nu se mai dădeau înapoi de la niciun fel de fărădelege, ajungând chiar până la a îndrăzni să batjocorească imaginea împăratului. Atât doar că prin asemenea fapte ele nu izbuteau să-i trezească împăratului mânia, ci mai curând îi umpleau inima de compătimire, chiar dacă nebunia acelor smintiți îl durea pe Constantin peste fire”[55].

Atitudinea hotărâtă a împăratului pentru unitatea de credință a Bisericii reiese după relatarea în duh creștin a lui Eusebiu și din îndemnurile pline de vibrație referitoare, bunăoară, la unitatea de cinstire a „sărbătorii mântuirii” (Paștilor). Fiind una din temele aflate în dezbaterea sinodului, împăratul exprimă la început bucuria cordială de a fi împreună cu toți reprezentanții Bisericii pentru a putea acționa sub călăuzirea aceluiași duh de unitate. „Era dorința mea cea mai arzătoare – spune bazileul – să mă pot bucura cândva de prezența voastră aici, dragi prieteni! Acum, că lucrul acesta s-a împlinit, îmi voi mărturisi fățiș recunoștința înaintea Împăratului întregii lumi, căruia-I voi adăuga mulțumirea de a vă vedea călăuziți de un singur cuget și de a vă înțelege stăpâniți de un același duh. Să nu îngăduim atunci pizmașului nostru vrăjmaș să-și bată joc de tot ce ne este mai scump; și – după ce, prin puterea Mântuitorului și Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul stârnit de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorul de rele, să se năpustească cu noi calomnii îndreptate asupra dumnezeieștii legi. Fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât de cumplită s-ar dovedi ea; îmi pare mult mai de temut decât o primejdie amenințând de undeva din afară”… „Totuși numai atunci am să pot socoti că mi s-a împlinit cu adevărat dorința, când vă voi vedea călăuziți de aceeași bunăvoință unii față de ceilalți și când, deasupra tuturor, va stăpâni – singură aducătoare de armonie – pacea; acea pace pe care voi, ca unii care v-ați afierosit lui Dumnezeu, s-ar fi și cuvenit să o binevestiți în jurul vostru”[56]… „Cu același prilej s-a făcut sfat și pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paștelui. Și au considerat toți că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeași dată. Fiindcă ce poate fi mai frumos pentru noi, ce ar putea fi mai demn de noi decât ca toți să ținem mai departe neștirbită, după o singură rânduială și după criteriul cel mai vădit, o sărbătoare ca aceasta, datorită căreia ne este azi îngăduit să purtăm în noi nădejdea nemuririi?”… „O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea izbăvirii noastre: ziua preasfintelor Sale patimi; iar după voia Lui, și Biserica Lui cea universală tot una cuvine-se să fie; fiindcă, deși mădularele ei se află răspândite în ținuturi deosebite și despărțite între ele, pe toate le încălzește totuși Unul și Același Duh – adică voia lui Dumnezeu. Judecați, dar, cu iscusința potrivită sfinției voastre, cât de crunt și cât de nepotrivit ar fi ca în cuprinsul acelorași zile unii să șadă și să postească, iar alții să petreacă în ospețe; iar după trecerea zilelor Paștelui, să se lase ceilalți în voia petrecerilor și a feluritelor îngăduințe, în vreme ce întâi ar urma să se dedice la loc postirilor celor după canon!”… „După ce au cercetat ei întreolaltă pricina, tuturor de acolo le-a plăcut ca preasfântul praznic al Paștelui să fie ținut pretutindeni în una și aceeași zi. Fiindcă deosebirile de opinii nu-și au locul în treburi atât de încărcate cu sfințenie; și e bine să urmăm unui asemenea gând, străin rătăcirii celor de altă credință, cât și oricărei posibilități de a cădea în păcat…”[57].

Asemenea stăruitorului efort al Sfinților Apostoli de a „păstra unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4, 3), Sfântul Constantin, pentru a avea pace și liniște în imperiu, a convocat la 325 primul mare sinod ecumenic, întrunind 318 episcopi din toată lumea creştină pentru a stabili adevărul de credinţă faţă de erezia lui Arie. Împăratul convoacă sinodul prin scrisori adresate episcopilor. Ei au călătorit la Niceea gratuit cu vehicolele serviciului de poştă imperială.

Cât de mult prețuia împăratul unitatea de credință o vedem din caracterul misionar pe care i-l imprimă acesteia: „Iată, dar, de ce – mai zicea împăratul – trebuie să ne trecem unul altuia cu vederea micile noastre scăderi, să ne arătăm înțelegători și să iertăm omului tot ce nu e decât omenesc. Fiindcă nu există lucru mai de preț ca armonia și bunaînțelegere, iar așa nici potrivnicii noștri, oricând dispuși să batjocorească dumnezeiasca lege, nu vor mai găsi în vrajbele dintre noi un subiect bun de luat în râs; îndeosebi dacă ne gândim că față de cei – care încă n-au cunoscut calea mântuirii – noi trebuie să ne purtăm tot timpul și în toate cu cea mai mare grijă; fiindcă numai când vor vedea ei totul, la noi, merită prețuire, numai atunci vor vrea și ei să se lase mântuiți”[58].

11. Aşa cum Sfinţii Apostoli au propovăduit Evanghelia întemeind biserici pe meleagurile ţării noastre, Sfântul Constantin a consolidat creştinismul aici, după ce, stabilindu-se la Sirmium, învinge pe goţi anexând imperiului Câmpia Olteană şi Munteană până la cunoscutul val de pământ denumită azi „Brazda lui Novac”. Noi cetăţi au fost ridicate la Drobeta, Sucidava, Dierna (Orşova), iar vechiul drum roman de pe Valea Oltului a fost restaurat[59]. Dovadă elocventă că Biserica creştină ortodoxă era bine consolidată pe aceste meleaguri este și faptul că la sinodul din Niceea (325), pe timpul împăratului Constantin cel Mare, participă şi episcopul de la Tomis.

Fără a epuiza subiectul, chiar şi numai aceste câteva consideraţii cu temeluire istorică, moral duhovnicească și socială, le considerăm potrivite mărturii spre a dovedi că, nu fără justeţe, numele Sfinţilor Împărați Constantin şi Elena împodobesc calendarul Bisericii noastre dreptmăritoare ală­turi de cel al Sfinţilor Apostoli sau de ale celorlalţi Sfinţi care au urmat pilda vieţii de sfințenie a Mântuitorului.

De aceea, în tradiţia cultului Bisericii noastre au intrat cântări de laudă cu care credincioşii noştri îşi îmbogăţesc zestrea duhovnicească atunci când cinstesc după cuvinţă pe Sfinţii Constantin şi Elena, „cei întocmai cu Apostolii”, preamărind pe Mântuitorul Hristos cu cuvinte ca acestea: „Dat-ai iubitorule de oameni binecredincioasei slugii Tale înţelepciunea lui Solo­mon, blândeţele lui David şi dreapta credinţă a Apostolilor… Pentru aceasta mărim rânduiala Ta cea iubitoare de oameni, Iisuse atotputernice, Mântuitorule al sufletelor noastre”.

În încheiere considerăm potrivit să arătăm, cu privire la corelarea Sfântului Constantin cu Sfinții Apostoli, intrată în tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe, că aceasta, nu numai că nu este întâmplătoare, ci era concretizată în însăși evlavia primului bazileu creștin; fapt dovedit prin ctitoria sa închinată Sfinților Apostoli, ca locaș al odihnei sale veșnice, socotit ca un „privilegiu de a putea fi pomenit cu Apostolii în locul acela atât de mult râvnit de el”[60]… „… Pe toate le-a consacrat împăratul spre dăinuirea pomenirii Apostolilor Mântuitorului nostru. Totuși, prin această construcție, Constantin urmărise și o a doua țintă… și anume că-și alesese singur, din timp, acest loc pentru clipa de neocolit când avea să se săvârșească din viață, prevăzând în nemăsurata lui credință că, după moarte, trupul lui, ajuns vrednic de împreună ședere cu Apostolii, va avea parte și dincolo de moarte de rugăciunile ce aveau să se aducă spre cinstirea acelora. Motiv pentru care și poruncise el să se slujească acolo și ridicase în mijloc un altar înconjurat de douăsprezece sarcofage și de coloane sfințite, pentru cinstirea și pomenirea Apostolilor. În centrul lor pusese să-i fie așezat propriul sarcofag, străjuit de o parte și de alta de către șase Apostoli”[61].

Astfel, Sfinții Constantin și Elena se regăseau în aceiași comuniune apostolică, pe măsura nimbului de sfințenie cu care Biserica Ortodoxă le-a împodobit și păstrat numele.

 


[1]  Eusebiu de Cezareea, Viața fericitului împărat Constantin, III, I, 8 – II, 1, trad. Radu Alexandrescu, Studiu introductiv Emilian Popescu, București, 2012, PSB 8/2012 (seria nouă), p. 168.

[2]  Du­mitru Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. III, Bucureşti, 1975, p. 69-70.

[3]Viața…, II, III, 1, p. 126.

[4]Ibidem, I, XII, 2, p. 93.

[5]Ibidem, IV, III, 2, p. 215.

[6]Ibidem, II, X, 4, p. 173.

[7]Ibidem, III, XXI, 3, p. 180.

[8]Ibidem, XXVI, 1-4, p. 224.

[9]Ibidem, I, 28, 1-2; 29, 30; p. 102-103.

[10]De mortibus persecutorum, III, 2, trad. Claudiu T. Arieșan, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000, p. 83.

[11]  Preot prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală, București, 1993, p. 147.

[12]PSB 1/1979, p. 31.

[13]PSB 1/1979, p. 167.

[14]PSB 2/1980, p. 71.

[15]PSB 2/1980, p. 133.

[16]PSB 3/1981, p. 63.

[17]Viața…, IV, 18, 1-3, p. 220-221; IV, XXIII, p. 222-223.

[18]  Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. 2, București, 1987, p. 149.

[19]  Lactantiu, De mortibus… XLVIII, 3, p. 225.

[20]Sermo LXI la Pentecoste, după E. Braniște, op. cit., p. 149.

[21]  Preot prof. dr. Ene Braniște, Liturgica generală, București, 1985, p. 187.

[22]  E. Braniște, op. cit., p. 210.

[23]  Tertulian, De corona militis, III și IV, PL 2, 80.

[24]  vezi Clement Alexandrinul, Stromata XI, 84, 3, PSB 5, p. 434.

[25]  vezi Minucius Felix, Octavius, IX, 4, PSB 3/1981, p. 361.

[26]  Cateheza IV, 10 către cei care au să se lumineze, în vol. Cateheze, trad. Preotul prof. Dumitru Fecioru, București, 2003, p. 54-55.

[27]  Cateheza X, 19, în Cateheze, p. 142-143.

[28]  E. Braniște, op. cit., p. 211.

[29]Ibidem.

[30]Ibidem, p. 69.

[31]Ibidem, p. 81.

[32]  vol. Cateheze, 3-5, trad. cit., p. 380-381.

[33]  Eusebiu, Viața…, III, XXXI,3, p. 186.

[34]Ibidem, III, XXXIII, 3, p. 186-187.

[35]Ibidem, III, XXXIV, p. 228.

[36]Ibidem, IV, XXXVI, 1-4 – XXXVII, p. 229-230.

[37]Istoria bisericească, I, 16, PSB 44/1995, p. 59-60.

[38]  D. Tudor, op. cit., p. 80.

[39]  Arhim. Ilias Mastroghiannopoulos, „Bizanţ, o lume a spiritului şi a dragostei” (VI), trad. Pr. Olimp N. Căciulă, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5-6/1975, p. 387.

[40]  Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, 1, 18, 8, PSB 44/1995, p. 63.

[41]  I. Mastroghiannopoulos, op. cit., p. 387.

[42]  D. Tudor, op. cit., p. 83.

[43]De mortibus…, XLVIII, 5-9, p. 226-228.

[44]Viața…, XXVIII, 1-2, p. 226.

[45]Viața…, III, XLIV-XLV, p. 190.

[46]  D. Tudor, op. cit., p. 83.            

[47]  Preot prof. Ioan G. Coman, „Lupta Sfinților Părinți împotriva sclaviei”, în rev. Studii Teologice, nr. 3-4/1953, p. 185.z

[48]Ibidem, p. 184.

[49]  Preot prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, București, 1998, p. 29.

[50]  Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. Cezar Baltag, București, 1986, p. 398-399.

[51]  Preot prof. dr. Vasile Muntean, Istoria creștină generală, vol. I, București, 2008, p. 137.

[52]  I. G. Coman, op. cit., p. 185.

[53]  Omilia V, 2 la I Tesaloniceni, PG 62, 425.

[54]  I.G. Coman, op. cit., p. 183.

[55]Viața…, III, IV, p. 169.

[56]Viața…, III, XII, 1-5, p. 173-174.

[57]Viața…, III, XVIII, 1-5; XIX, 2, p. 173-179.

[58]Viața…, III, XXI, 2, p. 180.

[59]  Amănunte la Diac. P. I. David, „Coincidenţe şi relaţii generale (indirecte) între Anglia şi Dacoromania (secolul III-XIII)”, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-6/1975, p. 749.

[60]  Eusebiu, Viața…, IV, LXXI, 2, p. 247.

[61]  Eusebiu, Viața…, IV, LX, 1-3, p. 241.