Educaţia religios – morală şi factorii acesteia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi (I)

Preot dr. Florin Carebia

Educaţia este o condiţie a înălţării omului, a asimilării de valori spirituale fundamentale şi de continuă perfecţionare. Părintele profesor Dumitru Stăniloae definea educaţia astfel: «Este o lucrare din dragoste spre tot mai multă dragoste. Ea porneşte din dragostea învăţătorului, ca apoi, clipă de clipă, pe măsură ce se descoperă dragostea lui, să facă să se nască şi a învăţăcelului, legând printr-o dragoste tot mai adâncă cele două suflete şi înfiinţând un raport de totală înţelegere şi negrăită comuniune între ele»[1].

La rândul său, Părintele profesor Dumitru Călugăr  vorbea despre educație ca fiind o acţiune specific umană, care se desfăşoară conştient de către un educator, conform unui plan şi unei metode bine precizate. Ea este susţinută de iubire, de încredere, de libertate şi de harul lui Dumnezeu şi are drept scop realizarea caracterului religios-moral, cu desăvârşirea lui în personalitatea creştină[2].

În fine, un mare pedagog român, Părintele profesor Mihail Bulacu vedea educaţia intelectuală, religioasă şi morală creştină ca pe cele trei laturi esenţiale de activitate. Ele ţin de formarea sufletului, raportat la intelect, sentiment şi voinţă. Creştinismul a emanat cel mai reuşit sistem de educaţie a sufletului omenesc, cu idealul său de perfecţiune[3].

Sufletul, ca parte esenţială a fiinţei umane, este motorul acţiunilor şi singura comoară ce ne rămâne, continuându-ne existenţa. Creştinismul îşi concentrează activitatea asupra sufletului. Chiar şi progresul social se identifică cu idealul moral creştin, căci creştinismul este creatorul adevăratelor elemente de cultură şi civilizaţie, fără de care societatea nu poate să existe. Pentru creştinism, sufletul nu este un corp chimic, nu este supus transformărilor, ci este viu şi activ permanent[4].

Îndemnul Sfinţilor Trei Ierarhi este de a acţiona asupra omului din interior spre exteriorul lui, iar nu invers, fiindcă nicio cale externă nu ne poate da o viaţă perfectă.  De aceea, ei văd educaţia ca pe un concept mult mai larg, vizând pregătirea sufletelor, pentru ca ele să devină vrednice de primirea Sfintelor Taine. Vrednicia cere deci mult mai mult decât o iniţiere didactică despre acele Taine[5].

Există o corelaţie directă între educaţia religioasă şi cea morală. Educaţia creştină, ce îşi propune să formeze caractere, urmăreşte aplicarea în practică a principiilor ei. În acest fel, omul nu se mai opreşte la simpla învăţare a elementelor de doctrină, trecând la lucrare, la punerea lor în practică. Aceasta este educaţia creştină integrală, ce trece dincolo de cea intelectuală şi de cea religioasă, devenind educaţie morală. Se spune că educaţia religioasă, dacă nu este însoţită de cea morală, lasă religia fără propriile ei fructe. Căci ideile creştine, dacă nu sunt întărite cu sentimente creştine şi cu lucrarea lor practică, rămân nelucrătoare. Şcoala creştină a Sfinţilor Trei Ierarhi urmăreşte tocmai această acţiune morală creştină[6].

Tâlcuind epistolele pauline, se observă că Sfântul Ioan Gură de Aur împarte de obicei omiliile sale în două părţi, din care partea întâi o destinează dogmelor, iar partea a doua o afieroseşte vieţii morale. Scopul, după Sfântul Vasile cel Mare, pentru lucrarea de educaţie este acela de a pune în mişcare toate facultăţile sufleteşti ale omului, de a îmbogăţi şi înobila pe omul cel lăuntric, de a-l face capabil să câştige viaţa veşnică. Iar pentru că atunci când cel educat este copilul, care încă nu poate distinge criteriul adevărului, Sfântul Părinte îi îndeamnă pe dascăli să zăbovească mai mult, roadele muncii lor fiind atât de folositoare[7].

La rândul său, Sfântul Grigorie Teologul arată că «instruirea este cel dintâi bun al nostru». Cât despre rolul ştiinţelor profane în formarea tânărului creştin, învaţă că «nu putem nesocoti cerul şi pământul… pentru faptul că unii au avut o concepţie greşită, adorând lucrurile lui Dumnezeu ca pe Dumnezeu. Trebuie să apelăm la ceea ce ne ajută pentru viaţă şi fericire şi să evităm ceea ce este periculos»[8].

Cât despre Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântările sale arată care este ţelul strădaniilor lui, zicând: «Credeţi că mă sârguiesc să vă predic numai pentru a vă încânta auzul, sau pentru că doresc laudele voastre? Dacă n-aţi câştiga nimic din predicile mele, atunci ar fi mai bine să tac… N-aş vrea să vă măresc osânda».[9]

O atenţie deosebită au acordat Sfinţii Trei Ierarhi omului, convinşi de posibilitatea educaţiei sale. Ei o corelează cu condiţia libertăţii şi cu necesitatea harului divin.

Sfântul Vasile cel Mare aşează pe Dumnezeu ca pe Izvorul vieţii noastre, plecând de la cartea Facerii şi de la convingerea că omul, această creatură a lui Dumnezeu, a fost făcut de El în virtutea iubirii.[10].

El îndeamnă neostenit pe oameni să se elibereze de grijile lumeşti ce însoţesc viaţa aceasta, nelăsându-se afundaţi în ispitele trupului, ci contemplând la lucrurile mai mari. Căci trebuie «să ne eliberăm de sârguinţa de a aduna averi, de pofta după slava lumii acesteia, de plăcerile pe care le aduce desfătarea, de invidie şi de orice gând rău asupra semenului nostru, pentru ca, fiind liniştit sufletul nostru şi netulburat de nici o patimă, strălucirea lui Dumnezeu să fie curată şi neîntunecată ca într-o oglindă»[11].

Omul a primit trupul spre a-l «lucra» aşa cum se cuvine, făcându-l roditor şi vrednic de Dumnezeu, «lăcaş» al Acestuia, «precum Dumnezeu a locuit întru sfinţi». De aceea, omul trebuie să aibă conştiinţa că locuieşte vremelnic în lumea aceasta, ca un străin în trup, mergând spre «ţara cea mai presus de cer, ţara aceasta cea strălucită şi luminoasă»[12].

Sfântul Vasile cel Mare relevă demnitatea unică a omului şi locul lui privilegiat, dovedit chiar prin felul cum el a fost creat de Dumnezeu. De aici, omul să înveţe cinstea ce îi este proprie. Şi tot de această demnitate ţine faptul că omul conduce vieţuitoarele cu mult mai puternice decât el[13]. Şi Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre această cinste aparte a omului, pe care Dumnezeu l-a aşezat în rai, cinstindu-l cu voinţa liberă şi punându-i legea prin acea poruncă. Cât despre pomul oprit, pomul cunoştinţei, nu fusese sădit cu vreun gând rău de la început, ci el era bun, dacă se împărtăşeau din el la vremea potrivită[14]. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre om ca despre cea mai iubită dintre făpturile lui Dumnezeu, care manifestă o grijă aparte faţă de noi. Adam este centrul creaţiei. Omul, prin menirea şi calităţile sale, este pe pământ ceea ce este Dumnezeu în cer[15].

Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre armonia întregii fiinţe, despre armonia dintre suflet şi trup, zicând: «Construcţia trupului omenesc este un fel de psaltire şi un fel de instrument muzical adaptat după toate regulile muzicale, pentru a aduce imne de laudă Dumnezeului nostru».[16]. Sfântul Părinte compară sufletele cu nişte fântâni, din care apa izvorăşte bună. Tot astfel, «când sunt date la o parte cele rele care le acoperă, atunci străluceşte lumină şi iese la iveală izvor de apă bună de băut, în cuvânt şi în dogme». Rolul sufletului omenesc este precizat cu exactitate. Sufletul inteligent pe care omul l-a primit îl ajută pe el să Îl poată cunoaşte pe Dumnezeu, să raţioneze asupra naturii fiinţelor, să culeagă roadele ştiinţelor. Cu sufletul său, omul a inventat artele şi a zidit cetăţile, a imaginat cele necesare vieţii, ba încă a făcut şi din mare un drum lesne de trecut[17].

Sfântul Grigorie Teologul, într-unul dintre poemele dogmatice, dă o definiţie a sufletului, despre care spune: «Sufletul este o suflare a lui Dumnezeu şi cerescul a suferit amestecare cu pământescul»[18].

Sufletul omenesc, prin felul cum a fost creat, nu este nici bun, dar nici rău, «ci devine bun sau rău numai din intenţie, sau mai bine zis din propria noastră voinţă». Este precum pânza unei corăbii care, din orice parte ar bate vântul, duce corabia în acea direcţie. Tot astfel este cugetul omului. Dacă cuvintele pe care le aude au în ele ceea ce este bun, atunci va călători pe «marea acestei vieţi» fără primejdii, altfel putând să se scufunde atât cugetul, cât şi sufletul. Despre diferenţele dintre suflete, Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că ele nu sunt de natură, ci ţin de buna intenţie a fiecăruia[19].

Legea naturală, întipărită în om, este o formă a conştiinţei sale, dovadă deopotrivă a providenţei divine. Această lege dă fundament şi direcţie vieţii. Sfântul Apostol Pavel o numeşte lege a minţii.[20].

Pentru Sfântul Vasile cel Mare, virtutea provine de pe urma alegerii voluntare, iar nu de pe urma vreunei necesităţi. Cât despre voinţă, aceasta depinde numai de noi, de libertatea noastră. Este greşită şi învăţătura că răul este veşnic şi necreat. De fapt, răul vine «din a voi şi a nu voi», vine de la noi, însemnând neascultarea de Dumnezeu. Omul poate fi uneori rău, iar alteori bun, când îşi biruie poftele, silindu-se, renunţând să trândăvească. De aceea, Sfântul Părinte ne îndeamnă: «Vă rog să vă daţi toată silinţa şi să fiţi virtuoşi»[21].

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte pe larg despre lucrarea harului dumnezeiesc, ce reînnoieşte inimile noastre, mântuindu-ne de păcat. El identifică harul cu lumina, ce luminează pe cei ce stau în umbra morţii şi-i atrage la lumina dumnezeiască, prin bogăţia darurilor primite de ei. Căci mântuirea nu ţine doar de faptele omului. Şi totuşi, cei ce nu vor să primească harul, nu se vor învrednici de el[22].

Factorii educaţiei religios-morale. Un prim factor, esenţial în educaţia creştinilor, este Dumnezeu, prin pedagogia divină. Căci Dumnezeu a întrebuinţat mereu mijloacele cele mai potrivite pentru îndreptarea neamului omenesc. Mărturie ne stă Sfânta Scriptură. Tâlcuind-o, Sfântul Vasile cel Mare observă felul atât de înţelept folosit de Acesta pentru mântuirea oamenilor. Ne cere să primim sfaturile sale, izvorâte din dragostea de păstor neîntrecut de suflete, precum primeşte ceara pecetea.

Motivul pentru care uneori Dumnezeu abate asupra oamenilor nenorociri şi pedepse, ca mijloace ale pedagogiei divine, este faptul «că ne-am îndepărtat de El şi ne-am lenevit». Prin aceste mijloace, Stăpânul tuturor nu voieşte nicidecum să ne zdrobească, ci să ne îndrepte, «aşa cum fac părinţii, cu copiii lor neascultători: se mânie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la copilăriile şi păcatele tinereţii, spre o purtare bună»[23]. Este emoţionantă descrierea râvnei cu care copiii veneau la biserica în care Sfântul Părinte slujea, în timp ce părinţii lor ocoleau lăcaşul sfânt[24]. Dumnezeu ne cere şi acum, cum le cerea locuitorilor Capadociei lovită de foamete şi secetă, pocăinţă. Şi ninivitenii sunt un neîntrecut exemplu pentru puterea pocăinţei.

Cele mai multe trimiteri la tema metodelor pe care Dumnezeu le foloseşte în virtutea pedagogiei Sale divine pentru mântuirea neamului omenesc, le găsim în Omiliile Sfântului Vasile cel Mare la Hexaimeron[25]. Albinele pot constitui un exemplu pentru oameni. Ele au locuinţa comună, zboară împreună şi toate fac lucrare comună, sub conducerea unei regine. Şi aceasta are ac, dar nu-l foloseşte. Albinele au legi veşnice. De aceea, Sfântul Vasile cel Mare exclamă: «Imită dar, creştine, purtarea albinei!». Rândunica este un exemplu pentru omul nevoiaş. Sărăcia nu trebuie plânsă, iar omul să nu-şi piardă nădejdea, ci să privească dibăcia rândunicii, când îşi face cuib. Dumnezeu a aşezat oamenilor ce vor să vadă ca pe un dascăl rândunica, spre a-i învăţa să nu se apuce de lucruri rele din pricina sărăciei, nici să nu cadă în deznădejde, fără să lucreze. De aceea, omul se cuvine să alerge la Dumnezeu. Femeile pot găsi la pasărea numită turturică un exemplu de castitate. Această pasăre are un singur «soţ» toată viaţa. «Să audă femeile cât de cuviincioasă este văduvia chiar la cele necuvântătoare!»[26].

Tâlcuind cartea Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur găseşte într-însa câteva dintre mijloacele pe care Dumnezeu, în decursul istoriei neamului omenesc, le-a folosit, în virtutea pedagogiei Sale, pentru mântuirea oamenilor. Adam este un exemplu. Aşezarea lui în faţa raiului este dovadă a iubirii de oameni, căci vederea raiului îi pricinuieşte durere, ca să nu mai cadă în păcat. «Aşa obişnuim să facem şi noi oamenii în cele mai multe cazuri. Când ne desfătăm cu multe bunătăţi, nu ştim să ne folosim cum trebuie de ele. Când însă le pierdem, ne cuminţim şi atunci prin experienţă ne dăm seama de trândăvia noastră şi aşa, prin schimbarea lucrurilor, învăţăm ce am pierdut şi în ce rele am căzut»[27].

Cele mai multe mijloace ale pedagogiei divine le descoperă Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind Evanghelia după Matei. Acolo aflăm că Dumnezeu le-a vorbit oamenilor diferit, potrivit cu nivelul şi cu aşteptările lor. Aşa de pildă, elinilor le-a vorbit pornind de la altarul din Areopagul Atenei, cu mărturii din poeţii lor. Iudeilor le-a vorbit despre cele ale legii lui Moise. S-a folosit de ideile şi de faptele cu care oamenii erau obişnuiţi. Pe magi i-a chemat prin stea, înălţându-i cu mintea mai sus decât propria lor gândire, făcându-i «încetul cu încetul mai buni»[28]. Aceeaşi pedagogie divină a folosit Dumnezeu când nu a nimicit Egiptul, cu toate păcatele lui, pentru ca în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur pustiul să fie «mai frumos decât o grădină», datorită monahilor şi mănăstirilor lor, pe care Sfântul Părinte îi numeşte «cete de îngeri în trup omenesc, popoare de mucenici, roiuri de fecioare». Egiptul purta atunci în frunte crucea, ce mergea în faţa «armatei» lui Hristos[29].

Viaţa Sfântului Ioan Botezătorul este pentru creştini un dascăl, chemându-ne la pocăinţă, precum făcea odinioară marele profet. Desigur, nu ni se cere să trăim ca Ioan, dar ni se cere să ne pocăim, tăind ceea ce este peste măsură, fiind cumpătaţi în toate şi cu luare aminte în rugăciune, cu stăruinţă. Căci Dumnezeu adeseori îngăduie unele necazuri asupra noastră, spre a ne face să alergăm la El[30].

Prin felul cum Hristos răspunde ispitirii diavolului la neputinţele pântecului, El ne învaţă, «arătând că pe omul virtuos tirania pântecelui nu-l poate sili să facă ceva din cele ce nu se cuvin». Ne învaţă aşadar să nu ascultăm nicidecum de diavol, aşa cum a făcut primul om. Victoria asupra diavolului, la care toţi suntem chemaţi să luăm parte, nu se dobândeşte prin minuni, ci «cu blândeţe şi îndelungă răbdare». Învăţăturile Mântuitorului au fost rostite ucenicilor Săi, dar ele sunt la fel de valabile tututor oamenilor, «fără deosebire». Adeseori Domnul îi mustră pe cei care veneau la El cu gânduri rele, dar nu face aceasta cu glas tare, ci aşa încât ei să înţeleagă mustrarea, arătându-le că le cunoaşte cugetul şi îndemnându-i să se îndrepte. Mântuitorul nu respinge pe nimeni şi mustră pe cei cu gânduri viclene. Aşa de pildă, tânărului care Îi zice: «Învaţătorule Bun» şi care voia ca prin linguşeală să se apropie de El, îi răspunde: «Pentru ce-Mi zici bun?…» (Matei 19, 16-17)[31].

Metoda pedagogiei divine este cea a învăţământului gradat. «Dumnezeu, ca şi un pedagog, ne-a învăţat pe noi nu deodată, ci treptat şi câte puţin».   Aşa de pildă, ea îi trimite pe oameni să înveţe nu doar de la slugi, ci şi de la necuvântătoare. Leneşul poate învăţa de la albină, de la furnică[32].

Tot de pedagogia divină ţine felul cum Dumnezeu răspunde cererilor noastre. Astfel, când El ne vede că nu suntem «pironiţi» cu totul de cele pământeşti, atunci ni le dă şi pe acelea. «Când ne vede că preferăm pe cele duhovniceşti, atunci ne dă şi pe cele trupeşti. Mai înainte nu ni le dă, ca nu cumva să smulgem pe cele duhovniceşti»[33].

Pedagogia divină este deopotrivă una a faptelor. Sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, «corăbierul, atunci când îşi ia alături un ucenic, îi arată desigur cum să ţină cârma, dar adaugă şi cuvintele la faptă şi nu vorbeşte doar, nici nu acţionează fără vorbe. La fel şi constructorul. Când ia în preajmă pe cel ce vrea să înveţe cum se ridică zidul, îi arată şi cu fapta, dar şi cu cuvintele»[34].

Un al doilea factor al educaţiei este dascălul – preotul, păstorul de suflete. Sfinţii Trei Ierarhi descriu pe larg personalitatea dascălului.  Exemplul este Însuşi Hristos, Dascălul tuturor şi modelul educatorilor creştini. De aici, nevoia strădaniei preotului, oglindită cu claritate în lucrările Sfinţilor Trei Ierarhi, de a lucra pentru ridicarea sa morală, de a se apropia de modelul desăvârşit, de Mântuitorul, ca astfel să fie vrednic de a îndruma pe creştini pe calea mântuirii sufletelor lor[35].

Sfinţii Trei Ierarhi sunt dascăli prin vocaţie, simţind în sufletul lor îndemnul de a-i învăţa pe semeni cuvântul lui Dumnezeu. Simt că acesta este rostul vieţii lor şi menirea lor în lume şi în această direcţie se angajează cu toate puterile lor. Sunt creatori neîntrecuţi de valori morale şi mai ales religioase. Ei înşişi întruchipează realizarea acestor valori morale, prin curăţenia vieţii, nu în împrejurări limitate în timp. De aici vine şi entuziasmul lor în propovăduirea ideii că binele poate fi realizat de orice creştin. Să mai adăugăm înţelegerea, răbdarea şi îngăduinţa lor, tactul pedagogic şi dragostea pentru păstoriţi, însuşiri ale adevăratului păstor de suflete, însuşiri realizate în practică de Sfinţii Trei Ierarhi[36].

Dascălul este chemat să-i înveţe pe toţi oamenii. Sfântul Ioan Gură de Aur reaminteşte că Hristos a grăit tuturor, fără deosebire. «După cum semănătorul nu face deosebire între pământul pe care îl lucrează, ci aruncă fără alegere seminţele, tot aşa şi El nu face deosebire, ci vorbeşte tuturor». [37].

Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte şi despre tactul pedagogic al dascălului, zicând: «Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, are datoria de a se purta cu dragoste faţă de aceia pe care îi instruieşte şi cu multă înţelepciune şi zel să se îngrijească de fiecare [38].

Însuşirea de căpătâi a dascălului creştin este iubirea sa pentru credincioşii pe care este silit să îi certe. De aceea, Sfântul Părinte spunea: «Când vreunul dintre voi cade în păcat, atunci şi în somn acesta îmi apare în faţa ochilor… Dimpotrivă, ce mângâiere îmi umple sufletul, când sunteţi plăcuţi Domnului». Ideea de durere, pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o simte când îi mustră pe alţii, este o însuşire importantă a dascălului, ce pune suflet în lucrarea sa. Şi totuşi, soluţiile adeseori aspre, pe care el le aplică, ce aduc cu ele frica de pedeapsă, dau roade, fiind precum focul ce topeşte păcatele. Alte calităţi ale preotului, ca învăţător, sunt: dispreţul laudelor şi puterea lui în cuvânt, puterea de a trece peste critici şi invidie, purtându-se cu credincioşii cum se poartă un părinte cu copiii lui mici[39].

Sfinţii Trei Ierarhi au pus un accent deosebit pe rolul şi pilda dascălului, pe virtutea celui care învaţă, care trebuie să fie, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, «model de viaţă, lege însufleţită şi regulă de virtute». Sau, cum îndeamnă Sfântul Grigorie Teologul pe unul dintre dascălii creştini: «Să devii tu însuţi lumina şi aşa să luminezi». Desigur, ca în orice domeniu, dar mai ales în cel al formării duhovniceşti a creştinilor, exemplul viu al celui ce învaţă are o importanţă aparte. Sfinţii Trei Ierarhi au fost educatori de primă mână pentru oamenii de toate vârstele şi în toate situaţiile. Viaţa lor, atât de bogată în experienţe şi realizări, a constituit un model şi un drum luminos pentru ucenici şi pentru generaţiile tinere, nu numai de creştini, ci şi de păgâni, ce le-au urmat pilda. Arta vorbirii de care Sfântul Ioan Gură de Aur s-a învrednicit, sau strălucirea lucrărilor Sfântului Vasile cel Mare au fost împletite cu evlavia lor caldă şi cu nemăsurata iubire de semeni[40].

Sfinţii Trei Ierarhi s-au dat pe ei ca pilde de trăire a vieţii creştine autentice. Sfântul Vasile cel Mare cere dascălului să se facă pe sine psaltire duhovnicească, ce face, dar şi învaţă, adăugând propria sa pildă. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte mult mai pe larg despre exemplul pe care dascălul creştin trebuie să îl dea. Căci «ceilalţi oameni, de-ar păcătui de mii de ori, pot dobândi iertare. Dar dascălul, dacă păcătuieşte, este lipsit de orice apărare şi va primi cea mai mare pedeapsă»[41].

Dascălul creştin are o muncă cu un rol bine precizat, o muncă deloc mică şi neînsemnată, deşi ea se face cu cuvântul. Munca dascălului presupune multe osteneli şi de aceea, vrednic este lucrătorul de plata sa[42]. Pedeapsa celui care calcă legea este cu atât mai mare, cu cât călcătorul este pus el însuşi să-i înveţe pe alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur caracterizează pe «un adevărat conducător de oameni» ca fiind «neiertător cu el însuşi şi aspru judecător al faptelor lui, iar cu cei de sub conducerea lui, iertător şi blând.»[43].

Sfântul Părinte cere dascălului să se caracterizeze prin vrednicia credinţei sale şi dragoste faţă de ucenici[44]. Dincolo de acestea, reuşita sa ţine de metodă şi de alţi factori, uneori externi, cum au fost greutăţile pe care Sfinţii Apostoli le-au întâmpinat în lucrarea lor învăţătorească[45]. El trebuie să facă totul pentru mântuirea semenilor, lăsând la o parte pe toate ale sale. Sfântul Apostol Pavel însuşi se numeşte pe sine «servul» tuturor. Fiindcă «nimic nu poate stimula atât de mult pe discipol, ca aceea de a fi convins că dascălul său se îngrijeşte de el, că este neliniştit de el, ceea ce este un semn de dragoste neţărmurită»[46].

Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra rolului preotului ca păstor de suflete, a însemnătăţii slujirii preoţeşti, pe care o aseamănă cu slujirea îngerească, îndemnând pe preoţi să arate frică de Dumnezeu.»[47].

Ca şi ceilalţi doi Sfinţi Ierarhi, Sfântul Grigorie Teologul a meditat îndelung asupra Tainei preoţiei, considerând-o ca fiind o taină atât de sublimă şi care implică o răspundere atât de mare şi de sfântă, încât s-a considerat la început nevrednic de a o primi. În discursul «Despre fuga sa în Pont», el expune idealul preoţiei şi obligaţiile ce decurg de aici, după regulile retoricii clasice, în 52 de capitole, de la anul 362[48]. Despre curăţenia morală a preotului, Sfântul Părinte învaţă că el trebuie, întocmai ca argintul sau aurul, «să nu sune fals», să nu aibă sunet de aramă, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea «[49].

Definind preoţia, spune despre ea că este «arta de a conduce pe om, fiinţa cea mai complexă şi cea mai felurită în gând şi în faptă, este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor». Este comparată preoţia cu medicina, «ştiinţa vindecării trupurilor». Medicina este grea, dar preoţia este şi mai grea, căci se ocupă cu sufletul, «care este din Dumnezeu şi dumnezeiesc». Preotul are menirea de a observa şi a vindeca purtările oamenilor, patimile, viaţa, voinţa lor. «Medicina se ocupă… mai mult cu cele ce se văd. Preoţia însă se străduieşte să vindece pe omul cel ascuns al inimii»[50].

Preotul pune în valoare pentru credincioşi tezaurul învăţăturilor Bisericii noastre, motiv pentru care este chemat mai întâi el să le cunoască[51] şi să le aplice în împrejurările vieţii. Prin aceasta, preotul nu adaugă nimic la acele învăţături, ci face o muncă de transmitere pe înţelesul credincioşilor. Mântuitorul s-a îngrijit de pregătirea Sfinţilor Apostoli care, la rândul lor, au lăsat urmaşi care să le continue peste veacuri această activitate de propovăduire a cuvântului şi de îndrumare a creştinilor[52]. Sfântul Ioan Gură de Aur este conştient că responsabilitatea aceasta revine în sens strict ierahiei bisericeşti. Când tâlcuieşte cuvintele: «Luaţi aminte la voi şi la turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi», arată că de aici vine datoria clericilor de a se îmbunătăţi neîncetat pe ei înşişi[53].

Sfântul Ioan Gură de Aur nu ignoră nevoia pregătirii profesionale a preotului. Fiindcă, spre a-i putea învăţa pe alţii, trebuie să fie mai întâi el pregătit. Spre a se face mai bine înţeles, dă ca exemplu pe conducătorul de oaste care, pentru a fi un bun general, trebuie să fi fost mai înainte un soldat bun[54].

Una dintre condiţiile pe care păstorul de suflete trebuie să o îndeplinească este cea a curăţiei sale morale, fără de care sfaturile sale nu au tărie şi nu determină voinţa creştinilor la acţiune. Pentru a-şi împlini misiunea, se cere ca preotul să fie caracterizat prin cele mai alese însuşiri morale, prin înţelepciune, blândeţe, dragoste, răbdare, înfrânare etc. Nevoia curăţeniei sufleteşti a preotului este exprimată cu limpezime de Sfântul Ioan Gură de Aur[55].

(va urma)



[1]  Preot prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu 1943, p. 201

 

[2]  Preot Dumitru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin, Sibiu 1955, p. 163

 

[3]  Preot Mihail Bulacu, Pedagogia creştină ortodoxă, Bucureşti 1935, p. 2

 

[4]Ibidem, p. 3-4

 

[5]Ibidem, p. 9, 10

 

[6]Ibidem, p. 493-496

 

[7]  Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Actualitatea mesajului Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. M.B., an XXV, 1975, nr. 1-3, p. 39

 

[8]  Asist. Sebastian Şebu, Sfinţii Trei Ierarhi, modele alese de înţelegere şi trăire actuală a creştinismului, în rev. M.A., an XXI, 1976, nr. 1-3, p. 147

 

[9]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, VI, Patrologia Graeca (prescurtat P.G., vol.) 53, col. 55; Ibidem, XIX, P.G. 53, col. 165; Ibidem, XX, P.G. 53, col. 173

 

[10]  Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 7, P.G. 29, col. 17; Drd. Ioan Mircea Ielciu, Viaţa şi valoarea ei după Sfinţii Părinţi Capadocieni, în rev. M.M.S., an LXII, 1986, nr. 1-2, p. 73-79

 

[11]  Idem, Omilii la Psalmi, IX, P.G. 29, col. 388; Ibidem, XIV, P.G. 29, col. 493; Ibidem, X, P.G. 29, col. 428-429

 

[12]Ibidem, III, P.G. 29, col. 252-253

 

[13]  Ieromonah drd. Vichentie Punguţă, Antropologia ortodoxă în viziunea Omiliilor “Despre crearea omului”, ale Sfântului Vasile cel Mare, în R.T., seria nouă, an I (73), 1991, nr. 3, p. 25

 

[14]  Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântare la Sfintele Paşti (1), P.G. 36, col. 632; Idem, Cuvântare la Arătarea lui Dumnezeu, sau la Naşterea Mântuitorului, P.G. 36, col. 324

 

[15]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Către Stagir, 2, P.G. 47, col. 427; Idem, Omilii la statui, VII, P.G. 49, col. 93; Idem, Comentariu la Epistola către Evrei, II, P.G. 63, col. 22; Pr. Asist. Constantin Corniţescu, Credinciosul în preocupările Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. O., an XXVI, 1974, nr. 4, p. 681. Unii îl întrebau pe Sfântul Părinte de ce omul, creat pentru a fi regele vieţuitoarelor, este inferior atâtora dintre ele în capacităţile lui fizice. Lor le răspunde că «orice altă formă ar fi strâmtorat mult operaţiunile spiritului» (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, XI, P.G. 49, col. 125).

 

[16]  Sfântul Vasile cel Mare, La Psalmul XXIX, P.G. 29, col. 305; P.S. Dr. Timotei Lugojanul, Spiritualitatea Sfântului Vasile cel Mare, în volumul: Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, E.I.B.M.B.O.R., Buc. 1980, p. 115; Pr. Magistr. Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în rev. S.T., seria a II-a, an X, 1958, nr. 7-8, p. 465

 

[17]  Idem, Omilii la Psalmi, II, P.G. 29, col. 249; Pr. Prof. Al. Moisiu, Sfântul Vasile cel Mare îndrumător şi păstor de suflete, în rev. M.M.S., an LXIV, 1988, nr. 1, p. 21

 

[18]  Sfântul Grigorie Teologul, Despre suflet. Poem dogmatic, P.G. 37, col. 446 şi 453

 

[19]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola II către Tesaloniceni, II, P.G. 62, col. 478; Idem, Omilii la Epistola I către Corinteni, XIII, P.G. 61, col. 110

 

[20]  Drd. Nicolae Stoleru, Învăţătura despre Legea morală naturală în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. S.T., seria a II-a, an XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 266-268, 271, 273; Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, XII, P.G. 49, col. 132-133

 

[21]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIX, P.G. 58, col. 576-577

 

[22]  Pr. magistr. Mircea Nişcoveanu, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în Comentariul său la «Predica de pe munte» (Matei V-VIII), în rev. S.T., seria a II-a, an XVII, 1965, nr. 9-10, p. 544-545; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Raportul dintre justificare şi dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele către Romani, în rev. O., an XVIII, 1966, nr. 2, p. 204. Despre rolul mântuitor al harului – Pr. Marin Neamţu, O Omilie inedită a Sfântului Ioan Gură de Aur, prezentare şi trad. parţială, în rev. M.O., an XXIV, 1972, nr. 5-6, p. 336

 

[23]  Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VIII, P.G. 31, col. 305, 308

 

[24]  Sfântul Vasile cel Mare zice: „Vino în biserică, tu, bărbat în puterea vârstei, tu, care eşti plin de păcate! Cazi tu cu faţa la pământ! Plângi şi suspină şi lasă pe copii să facă cele potrivite vârstei lor“ – Idem, Omilia VIII, P.G. 31, col. 309-312

 

[25]  Idem, Omilii la Hexaimeron, V, P.G. 29, col. 104; Ibidem, V, P.G. 29, col. 112

 

[26]Ibidem, VIII, P.G. 29, col.172-173; Ibidem, VIII, P.G. 29, col. 177; Ibidem, VIII, P.G. 29, col. 177

 

[27]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVIII, P.G. 53, col. 151, 152; Idem, Despre mărginita putere a diavolului, P.G. 49, col. 247-257

 

[28]  Idem, Omilii la Matei, VI, P.G. 57, col. 66. Despre magi – şi la: Ibidem, VIII, P.G. 57, col. 83-84

 

[29]Ibidem, VIII, P.G. 57, col. 87

 

[30]  „Dumnezeu, trimite de multe ori ameninţări, nu ca să aducă ameninţarea, ci ca să ne atragă la El. Iar când ne întoarcem la El, Dumnezeu stinge îndată ameninţarea“ – Ibidem, X, P.G. 57, col. 191-192

 

[31]Ibidem, XIII, P.G. 57, col. 209-211; Ibidem, XV, P.G. 57, col. 223

 

[32]  Idem, Comentariu la Epistola către Coloseni, V, P.G. 62, col. 336; Idem, Comentariu la Epistola I către Timotei, XVI, P.G. 62, col. 589

 

[33]  Idem, Comentariu la Epistola către Evrei, P.G. 63, col. 148; Ibidem, XXV, P.G. 63, col. 174

 

[34]  Idem, Omilii morale haghiografice, trad. de Pr. Petru Sidoreac, în rev. Teologie şi Viaţă, an VII (LXXIII), 1997, nr. 1-6, p. 171

 

[35]  Preot D-tru Călugăr, Caracterul religios-moral creştin, Sibiu 1955, p. 198

 

[36]Ibidem, p. 199-201, 202, 204, 205, 208, 209

 

[37]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLIV, P.G. 57, col. 467; Idem, Despre nemărginita putere a diavolului, I, P.G. 49, col. 246; Idem, Despre Sfântul Vavila şi împotriva păgânilor, P.G. 50, col. 543-544

 

[38]  Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 295, P.G. 32, col. 1036; Pr. Prof. Constantin Rus, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. M.B., an XXXVII, 1987, nr. 2, p. 35-36; Pr. Prof. D-tru Belu, Cu privire la predică în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. M.A., an III, 1958, nr. 3-4, p. 282

 

[39]  Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, III, P.G. 60, col 312; Diac. Prof. N. Balca, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în rev. S.T., seria a II-a, an XX, 1978, nr. 7-8, p. 502-503; Sfântul Ioan Gură de Aur, Primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultători este ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor…, P.G. 50, col. 65; Idem, Despre preoţie, P.G. 48, col. 673. 674

 

[40]  Arhidiacon prof. dr. Constantin Voicu, Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. M.A., an XXII, 1977, nr. 7-9, p. 504; Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sfinţii Părinţi ca îndrumători ai duhovniciei, în rev. M.B., an XVI, 1966, nr. 4-6, p. 192

 

[41]  Asist. Sebastian Şebu, Sfinţii Trei Ierarhi, modele alese de înţelegere şi trăire actuală a creştinismului, în rev. M.A., an XXI, 1976, nr. 1-3, p. 144; Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, P.G. 29, col. 433; Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, P.G. 57, col. 231. Unul dintre păcatele ce îl pot atinge mai ales pe omul care se bucură de multă cinste din partea semenilor este slava deşartă, prin care devine robul oamenilor (Idem, Comentariu la Epistola către Tit, II, P.G. 62, col. 675)

 

[42]  Din datoriile care revin dascălului, reies şi obligaţiile păstoriţilor faţă de el. Între cele mai importante este cea de a fi respectat. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe creştini: „Să nu alergăm cu grabă la acuzaţii, ci mai cu seamă la binefaceri către dânşii. Să nu cernem relele altora, ci să ne gândim la ale noastre“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Filipeni, X, P.G. 62, col. 255)

 

[43]  Idem, Omilii la Matei, XXXII, P.G. 57, col. 383; Ibidem, LXXII, P.G. 58, col. 668, 670

 

[44]  Idem, Omilii la Romani, XXIX, P.G. 60, col. 658-663

 

[45]  Idem, Omilii la Matei, LXXV, P.G. 58, col. 690. Dascălul trebuie să facă mai întâi singur ce învaţă – Idem, Omilii la Epistola I către Corinteni, XX, P.G. 61, col. 168; Ibidem, XXXII, P.G. 61, col. 265. Sfântul Apostol Pavel ca exemplu de dascăl – Ibidem, XXIII, P.G. 61, col. 189. Alte calităţi trebuie să caracterizeze pe dascălul creştin: «Se cade… a fi neprihănit, şi iconomic, şi fără grijă de primejdii, şi didactic». Sfântul Apostol Pavel era un astfel de model (Idem, Comentariu la Epistola către Efeseni, VI, P.G. 62, col. 46)

 

[46]  Idem, Comentariu la Epistola către Efeseni, VIII, P.G. 62, col. 55; Idem, Comentariu la Epistola către Filipeni, X, P.G. 62, col. 248

 

[47]  Pr. lector dr. N. Chifăr, Preoţia în concepţia Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. Teologie şi Viaţă, an IV (LXX), 1994, nr. 8-10, p. 10; Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt pentru instalarea preoţilor, trad. de Preot Prof. N. Petrescu, în rev. M.B., an XXIX, 1979, nr. 4-6, p. 327; Constantin Cucoş, Istoria pedagogiei. Idei şi doctrine pedagogice fundamentale, Editura Polirom, Iaşi 2001, p. 77

 

[48]  Preot prof. Ştefan Alexe, Actualitatea gândirii Sfinţilor Trei Ierarhi despre preoţie, în rev. S.T., seria a II-a, an XXXVI, nr. 1-2/1984, p. 94; Prof. N. Petrescu, Învăţătura despre preoţie după Sfântul Grigorie de Nazianz şi chipul de preot al lui însuşi, în rev. M.O., an XVIII, 1966, nr. 5-6, p. 391

 

[49]  Sfântul Grigorie Teologul, Despre preoţie (Cuvântul II teologic), P.G. 35, col. 420, 424

 

[50]Ibidem, P.G. 35, col. 425, 428-429. Despre diversitatea problemelor cu care se confruntă preotul: «Nu toţi oamenii au aceleaşi gânduri, nici aceleaşi porniri. Bărbaţii unele, femeile altele… De asta nu-i uşoară îndrumarea lor» (Ibidem, P.G. 35, col. 437). Despre dificultatea slujirii preoţeşti la Sfântul Grigorie Teologul şi la: Diac. Conf. Petre I. David, Responsabilitatea misionară după Sfinţii Trei Ierarhi, în rev. S.T., an XXXVI, 1984, nr. 5-6, p. 309

 

[51]  Necesitatea pregătirii intelectuale a preotului – Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în rev. S.T., seria a II-a, an I, 1949, nr. 9-10, p. 747. Despre nevoia vocaţiei şi a culturii preotului – Drd. Simion S. Caplat, Profilul predicatorului creştin după Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Dialogul şi Fericitul Augustin, în rev. S.T., seria a II-a, an XVIII, 1966, nr. 7-8, p. 493, 494, 496, 497. Pastoraţia «pretinde din partea preotului, pe lângă talent oratoric şi elocvenţă aleasă, o adâncă şi temeinică cunoaştere atât a învăţăturii de credinţă a Bisericii şi a culturii vremii sale, cât şi a problemelor fundamentale care frământă sufletul creştinului în fiecare zi» (Sebastian Şebu, Principii pastorale patristice şi permanenţa lor, în rev. M.A., an XVII, 1972, nr. 3-4, p. 252-261; Pr. Drd. N. Voicu, Principii pastorale în tratatele despre preoţie din literatura patristică şi postpatristică, în rev. B.O.R., an CVII, 1989, nr. 3-4, p. 90)

 

[52]  Originea dumnezeiască a preoţiei – Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, P.G. 48, col. 642-643

 

[53] Pr. prof. D-tru Belu, Predicatorul în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. B.O.R., an LXXVII, 1959, nr. 3-4, p. 357-360

 

[54] Preotul să fie un bun psiholog – Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, P.G. 48, col. 635

 

[55] „Preotul trebuie să se deosebească atât de mult în toate de toţi cei pentru care se roagă, cât se deosebeşte un conducător de supuşii săi“ – Pr. Prof. N. Petrescu, Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre preoţie şi chipul lui însuşi de păstor sufletesc, în rev. M.B., an XVIII, 1968, nr. 4-6, p. 252; Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţii, în rev. S.T., anul II, 1950, nr. 5-6, p. 194; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, P.G. 48, col. 680-681