Comuniunea Bisericii la Sfântul Vasile cel Mare (I)

 Arhim. dr. Teofan Mada

 Temelia gândirii ecumenice a Sfântului Vasile este ecleziologia lui. În acest demers punctul de plecare îl reprezintă învăţătura paulină, după care Biserica este „trupul lui Hristos”[1]. Toţi suntem adunaţi într-un trup „având cap pe Hristos”, el fiind desigur „cap al Bisericii şi noi mădulare unii altuia”[2]. Din acest motiv toţi constituim o frăţietate şi, prin urmare, nu numai că nu putem fi separaţi şi divizaţi, ci avem datoria să fim uniţi, să compătimim pe celălalt şi să ne vindecăm unul altuia necazurile şi rănile în Biserică[3]. Hristos face loc Duhului de-viaţă-făcător în trupul Său eclezial. Acest semn trinitar se înscrie în istorie ca „taină a lui Hristos”. Dumnezeu Tatăl împlineşte revelaţia în Hristos întrucât El înseamnă „Unsul” şi „acest nume arată pe Tatăl ca pe Cel ce unge, pe Fiul ca pe Cel ce primeşte ungerea şi pe Duhul Sfânt ca ungerea însăşi”[4].

Termenul pe care Sfântul Vasile îl foloseşte cel mai adesea pentru a desemna comunităţile de creştini este „Biserica”, „Bisericile lui Dumnezeu”. În mod cert nu se referă numai la simplele sinaxe liturgice, ci şi la grupul de creştini care locuieşte într-o localitate[5]. Ar fi nepotrivit să ne întrebăm dacă autorul nostru foloseşte termenul έκκλησία cu trimitere la Βiserica universală sau la cea locală. În lucrările sale, Sfântul Vasile nu manifestă nicio conştientizare a unei astfel de distincţii, căci pentru el fiecare grup local nu este decât manifestarea unei realităţi universale – realitatea de a fi atins şi smuls la un moment dat de lucrarea salvatoare, mântuitoare şi proniatoare a lui Dumnezeu Tatăl, de dragul omului, prin Fiul şi în Duhul Sfânt[6]. Biserica este trupul lui Hristos şi comuniunea Duhului Sfânt. „Unde este prezent Sfântul Duh, acolo se află şi Hristos şi unde este Hristos, acolo este evident că e de faţă şi Tatăl.”[7]

Biserica e prezentată ca „cetate a lui Dumnezeu”, care cuprinde „toată creaţia raţională, de la puterile suprafireşti până la sufletele omeneşti, aparţinând celor ce se găsesc în ceruri, dar şi credincioşilor de pe pământ, fiind ea însufleţită prin Duhul Sfânt”[8]. Ca lucrare a lui Dumnezeu Atotţiitorul, Biserica nu poate fi limitată la o singură etnie, o singură cultură sau o singură clasă socială. Nu poate fi nici circumscrisă spaţial[9]. Prin esenţa sa, Biserica asigură locul, posibilitatea şi oportunitatea pentru oameni de a-şi redescoperi natura şi vocaţia comună[10], astfel încât cei care erau străini, înainte de chemare, unul faţă de celălalt din cauza diferenţelor sociale, culturale şi naţionale să poată deveni „prin lucrarea Bisericii obişnuiţi unul cu celălalt în iubire”[11]. Prin urmare, scopul Bisericii creştine şi scopul general al existenţei umane converg: amândouă constau în a fi povăţuit în totalitate de Dumnezeu[12]. Vom avea în vedere doar acele lucrări în care se fac trimiteri la Biserică şi la structura ei slujitoare. Din lipsa unei cronologii exacte a scrierilor lui Vasile, le putem revizui doar într-o ordine aproximativă.

 

Contra lui Eunomie 1-3

Una dintre cele mai timpurii scrieri – care trebuie luate în vedere şi în care apare cuvântul „Biserică” – este Contra lui Eunomie, Cărţile 1-3, scrise circa în 364. Planul general al lucrării este să combată încercarea lui Eunomie de a-i învăţa pe creştini adevărurile din categoriile aristoteliene şi de a expune creştinilor pericolul care poate urma din încălcarea ideilor filosofice asupra „simplităţii” exprimării credinţei ecleziale[13].

Înainte de a-şi scrie apologiile, Sfântul Vasile a luat parte la dezbaterea publică împreună cu semi-arienii la Sinodul de la Constantinopol, în ianuarie 360, dar aparent fără a atrage prea multă atenţie. Astfel, tratatele împotriva lui Eunomie constituie prima sa contribuţie majoră la apărarea creştinătăţii ortodoxe. Raţiunea de a scrie această lucrare apologetică a fost de a proteja credinţa membrilor comunităţiilor ortodoxe de sofisticările ariene eretice.

Ceea ce derivă din primele paragrafe ale primei apologii împotriva lui Eunomie este conştiinţa Sfântului Vasile a unei Biserici clădite pe „simplitatea” şi unitatea mărturiei evanghelice şi a tradiţiei apostolice[14]. Autorul nostru nu consideră reflecţia teologică un scop în sine, ci un „mijloc de cunoaştere a adevărului[15]. Sinodul I ecumenic şi Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă Tradiţia Bisericii. Eunomiu, fără a adopta sau accepta Tradiţia Bisericii, a purces de unul singur la crearea unei alte concepţii teologice eronate. Prin sublinierea importanţei simplităţii, Vasile îşi arată opoziţia faţă de orice reelaborare sau rescriere „subiectivă” a formulelor ecleziale primite de la generaţiile anterioare de sfinţi. El a arătat că nenaşterea nu este firea lui Dumnezeu-Tatăl, ci modul de a exista, raportul Lui la altcineva, adică la Fiul şi la Duhul. Natura sau fiinţa este inaccesibilă, n-o putem caracteriza sau defini. Cu alte cuvinte, însuşirile de nenăscut şi născut nu arată ce există (natura), ci cum există. Tatăl există ca nenăscut, Fiul ca născut. Aşa înaintează, treptat, Vasile în cunoscuta sa teologie cu care explică existenţa celor trei ipostasuri (persoane) ale Unuia Dumnezeu. El nu se opune atât de mult cunoaşterii, cât aroganţei şi înfumurării pe care un om ca Eunomie le afişează prin punerea sub semnul întrebării a viabilităţii formulelor anterioare ale tradiţiei sfinte şi prin încercarea de a le înlocui cu altele care îi aparţin.[16] Un alt lucru care iese în evidenţă în tratatul marelui ierarh este conştiinţa lui puternică asupra centralităţii persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos în Iconomia mântuirii. Numai prin Hristos poate exista acces la adevărata cunoaştere[17]. Oamenii care nu cred în dumnezeirea lui Hristos sunt, aşa cum au fost, morţi şi fără fiinţă[18].

În lucrarea Împotriva lui Eunomiu a fost nevoit să înfrunte şi o altă problemă, creată de Eunomiu însuşi. Argumentul său de bază cu care voia să arate că Fiul este posterior Tatălui – şi nu deofiinţă cu El – duce şi la o altă concluzie. De vreme ce însuşirea „nenăscut” a lui Dumnezeu-Tatăl înseamnă fiinţa Lui şi de vreme ce noi, cu mintea noastră, ajungem la conceptele de „născut” şi „nenaştere”, aceasta înseamnă că noi cunoaştem în chip deplin însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Nimic mai grav pentru spiritualitatea şi ethosul Bisericii.[19]

Scopul principal al antropologiei creştine este dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu, proces prin care omul înţelege cât mai deplin sensul vieţii şi al destinului lui şi întreprinde întru Hristos un demers veşnic spre asemănare. Noi experiem din Dumnezeu numai lucrările Lui variate, referitoare la lume, la relaţia cu noi. Acestea sunt lucrări active ale lui Dumnezeu, lucrări vii din jurul fiinţei Lui[20], cu ajutorul cărora Dumnezeirea se manifestă dinamic, lucrător şi însufleţitor în afară şi prin care se împărtăşeşte oamenilor viaţa dumnezeiască[21]. Cunoaşterea lui Dumnezeu pe care o dobândeşte cineva prin natură e calitativ inferioară faţă de aceea ce provine din cunoaşterea de sine luminată de har, fiindcă cine a învăţat despre sine în Hristos, vede înlăuntrul său şi e învăţat el însuşi de înţelepciunea necuprinsă a lui Dumnezeu. Astfel nu mai are nevoie de o altă cunoaştere naturală revelată[22].

Omul cunoaşte strălucirea firii dumnezeieşti, adică lucrările sau energiile lui Dumnezeu. Se împărtăşeşte de ele, dar rămâne într-o desăvârşită necunoaştere a fiinţei dumnezeieşti. Astfel se mântuieşte şi se îndumnezeieşte după lucrare (participă la har, la lucrările sau energiile dumnezeieşti), şi nu după fiinţă sau fire (nu participă la fiinţa dumnezeiască), căci atunci ar ajunge dumnezeu după sau prin fire, ar fi întocmai ceea ce este Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul. Energiile alcătuiesc relaţiile lui Dumnezeu cu lumea creată, relaţii care se manifestă prin atribute sau nume. Eunomie concepe numele ca forme vide, iar interdependenţele lor, drept sinonime; Sfântul Vasile opune acestui esenţialism al nominalului un realism moderat, în care numele exprimă relaţii reale ale lui Dumnezeu cu lumea[23].

Progresul în cunoaştere al minţii nu este altceva decât o înaintare spre o înţelegere suficientă a lui Dumnezeu[24]. „Noi susţinem că-L cunoaştem pe Dumnezeul nostru prin energii; de esenţa însăşi nu confirmăm că ne-am apropiat. Fiindcă energiile Lui ni se adresează nouă, pe când esenţa Lui rămâne inaccesibilă.”[25].  Potrivit lui Grigorie de Nyssa, teologia negativă ne obişnuieşte cu distanţa mântuitoare pe care n-o putem trece: „Conceptele cugetării plăsmuiesc idolii lui Dumnezeu, dar numai uimirea înţelege ceva.”[26]

Cunoaşterea, credinţa şi adorarea în Biserică sunt trei funcţii nedespărţite ce se influenţează reciproc. De la credinţă suntem conduşi la cunoaşterea lui Dumnezeu, iar de la aceasta, la credinţă[27]. Cunoaşterea şi credinţa sunt două laturi ale aceleiaşi unităţi; ele provin din prezenţa Lui atotputernică, providenţială în creaţie[28]. Un al treilea stadiu îl constituie adorarea lui Dumnezeu, pe care Sfântul ierarh o caracterizează prin termenii „închinare”, „laudă”, „slavă”, prin care credinţa şi cunoaşterea îşi găsesc scopul lor teologic şi sensul lor cel mai adânc[29].

O caracteristică a înţelegerii de către Vasile a rolului Bisericii în stabilirea adevărului este includerea vechilor autorităţi în apologii[30]. Folosirea autorităţilor este izbitoare mai ales în a treia carte, în care afirmaţia principală că Duhul nu este o creatură este extrasă în întregime dintr-o dovadă liturgică[31]. „Învăţătura despre Treime este «experiabilă» pentru creştinul ortodox înainte de toate prin textele liturgice”[32]. Liturghia este pentru Sfântul ierarh o învăţătură a adevărului. Întreaga tradiţie dă liturghiei un loc de referinţă considerând-o drept o teologie esenţială, exprimă o credinţă primită sau precede propunerea unei dogme. „O strânsă legătură uneşte dogma şi cultul, inseparabile în conştiinţa Bisericii”[33].

 

2. Biserica şi structura sa harismatică în Omilii

Vasile era dascăl prin fire şi prin educaţie.[34] Învăţătura se făcea în Biserică, în catedrală. Învăţăceii erau foarte mulţi şi de tot felul: clerici, bărbaţi şi femei din toate păturile sociale, cu carte sau fără. Ascultătorii omiliilor Sfântului Vasile aparţineau unor clase şi meserii diferite, clasa săracă fiind predominantă. Printre oamenii care asistau la predica lui erau arhitecţi, constructori, negustori, fermieri, soldaţi, probabil membri ai Bisericii şi de asemenea asceţi de tipul familial şi chinovial.[35] Adesea îl ascultau şi ereticii, bănuitori, gata să-i pună întrebări înşelătoare, gata să iasă şi să-l critice, neînţelegând adâncul spuselor lui. Catehumenii par să fi constituit majoritatea membrilor Bisericii care aparţineau la acel moment tuturor acelor cărări ale vieţii menţionate înainte cu excepţia clerului şi asceţilor. Astfel, majoritatea omiliilor Sfântului Vasile pot fi interpretate ca îndemnuri spre Botez şi, prin urmare, spre acceptarea vieţii ascetice.

Într-adevăr, Omilia 11, cronologic vorbind, prima dintre cele care vor fi revăzute aici, tratează subiectul invidiei. Probabil că răspunzând practic unei asemenea teme, Sfântul Vasile a făcut o digresiune despre structura harismatică a Bisericii.[36] Unii dintre slujitorii săi – obiceiul fiind atunci cel în care mai multe predici erau adresate credincioşilor cu o singură ocazie – sau chiar unii dintre membrii comunităţii ecleziale l-au invidiat pentru harul minunatei sale elocvenţe. În orice caz, ceea ce autorul nostru spune este că nici înzestrările naturale, nici bogăţiile, nici slava, nici puterea nu sunt scopuri în sine, ci instrumente ale virtuţii[37].

Ele asigură doar binecuvântarea dacă sunt folosite cu scopul de a-i sluji şi folosi pe cei apropiaţi. Darurile lui Dumnezeu au scopul să-l înalţe pe om de la a fi spre „a fi desăvârşit” (τελειούσθαι), adică spre starea asemănării, această mişcare fiind continuă şi în acord absolut cu nevoile cele mai profunde ale naturii umane. Înţelepciunea practică, în mod deosebit, şi competenţa de a interpreta cuvintele lui Dumnezeu sunt instrumente şi haruri ale Duhului Sfânt date spre binele celorlalţi.„Este binele tău, şi pentru tine fratele tău a fost înzestrat cu darul predării, numai dacă eşti dornic să-l accepţi… De ce refuzi atunci să îţi împrumuţi vesel urechile cuvântului spiritual atât de abundent în Biserică, revărsând înainte ca un râu, din inima evlavioasă plină de haruri ale Duhului?”[38]

Perse, harurile sunt instrumente menite mai mult să-i ajute pe ceilalţi decât să fie doar posedate[39]. Darurile nu s-au dat o singură dată, ci ele se împărtăşesc continuu în cursul istoriei, mai ales în timpurile eshatologice, când se vor arăta cele mai mari daruri ale iubirii dumnezeieşti. Lecţia pentru Biserică transmisă prin această remarcă neînsemnată este că, la fel ca posesiunile materiale, darurile spirituale trebuie să fie şi ele privite nu ca bunuri personale, ci ca proprietate a tuturor. Credinciosul, în sensul propriu al cuvântului, nu poate spune că posedă darurile, ci că şi le familiarizează. Aceasta presupune transfigurarea analoagă a omului duhovnicesc, astfel încât să armonizeze ajutorul primit de Sus cu acceptarea lui liberă[40]. „Nici lui Dumnezeu nu-I place ceea ce se face din obligaţie, ci ceea ce se împlineşte pentru virtute. Virtutea se realizează prin voinţa liberă şi nu prin constrângere.”[41]

Omilia 3 ţine de instrumentalitatea logosului ca mijloc de comunicare a oamenilor.[42] Fiecare creştin care este chemat la slujire poate vedea lucrarea pe care o săvârşeşte ca o chemare dumnezeiască. Sfântul Vasile aprobă exercitarea multor meşteşuguri în Biserică. El recunoaşte în meşteşuguri „capacităţi creative”[43], iar Sfântul Grigorie Teologul, ca unul ce a fost preocupat de orientările profesionale, observă: „ceea ce-i potrivit firii conduce la succes, iar ceea ce-i opus naturii aduce insuccesul”[44].

Nu are importanţă ce profesăm, importanţă are ca ceea ce facem să fie făcut pentru slava dumnezeiască[45]. Aceste meşteşuguri, a căror introducere este în altă parte atribuită perioadei de după Cădere, sunt bine privite ca fiind realizări nemaipomenite ale minţii umane[46]. Produsele materiale şi bogăţia în general ţintesc folosirea individuală şi egoistă[47]. În ciuda caracteristicii lor de a nu fi „noi” sau „ale noastre”, ci lucruri „din jurul nostru”, ele sunt folosite de Vasile ca stimulente pentru a-i înveseli pe săraci şi nevoiaşi[48]. Totuşi, ele ar trebui să fie puse în perspectiva cerinţelor Scripturii. Tot ce există bun şi folositor în lume provine de la Dumnezeu, Lui Îi aparţine şi bogăţia, care se dă anumitor oameni, aşa încât prin intermediul unei administrări drepte a ei să-i ajute şi pe cei nevoiaşi[49]. Sfântul Vasile simte că fiecare ucenic al Logosului este un slujitor responsabil de una dintre activităţile cerute de Scriptură[50]. „În marea casă, care este Biserica, nu există doar vasele fiecărui rege – din aur, argint, lemn sau pământ – ci şi nenumărate meşteşuguri. Într-adevăr, casa lui Dumnezeu, adică Biserica lui Dumnezeu, adăposteşte vânători, călători, arhitecţi, constructori, fermieri, păstori, atleţi şi soldaţi.”[51]Sfântul Vasile atribuie apoi un înţeles mai profund fiecărei ocupaţii în parte, interpretându-le simbolic, ca semnificând mari taine[52]. Cel bogat, în casa lui Dumnezeu, este iconom al bogăţiei Lui: „dacă face uz de cele prezente într-un mod bun şi conform cu raţiunea dreaptă şi e iconomul celor pe care Dumnezeu le dăruieşte şi adună pentru desfătarea individuală, [el] e îndreptăţit să fie lăudat şi iubit pentru comportamentul lui comunitar şi iubitor de frate.”[53]; iar în acest mod „devine slujitor bunului Dumnezeu, iconom al celor împreună-robi”[54].

Sfântul Vasile pune ca temelie a relaţiilor sociale ale persoanelor filantropia[55], iubirea faţă de semeni, care inspiră realizarea lucrurilor, al căror scop este îmbunătăţirea morală şi îngrijirea materială a celor în nevoinţă[56]. În Epistola 18 autorul nostru arată că satisfacerea cerinţelor materiale este binecuvântată de Dumnezeu în măsura în care producţia materială creează prin muncă sentimente de împlinire[57].

Tema Bisericii drept casă este dezvoltată şi în Omilia la Psalmul 29. Biserica este noua casă a lui David, construită de Hristos. „Reînnoirea Bisericii trebuie înţeleasă ca o reînnoire a minţii, care are loc prin Duhul Sfânt în fiecare, individual, dintre cei care alcătuiesc trupul Bisericii lui Hristos.”[58] Din nou, Omilia la Psalmul 48 reprezintă Biserica adăpostind oameni de pe toate cărările şi cu diferite scopuri în viaţă, „astfel încât nimeni să nu fie lăsat fără ajutor.”[59] Prin harul Duhului Sfânt oameni de toate rasele şi culturile sunt chemaţi să-i umple treptele. Printre funcţiile Bisericii în istorie este descrisă ca fiind cea de a nivela diferenţele rasiale, culturale sau de origine. Tuturor ni s-a desemnat un scop comun: să ne străduim să fim îndrumaţi de Dumnezeu.

În Omilia la Psalmul 44, Biserica este tratată dintr-o perspectivă hristologică.[60] Omilia relaţionează cuvintele psalmului cu diferite aspecte ale divinităţii şi umanităţii lui Hristos: Hristos Cuvântul Tatălui (393 A), Hristos Omul uns de Duhul Sfânt (405 A), Hristos Omul şi Biserica, trupul său (397 C), cuvintele şi propovăduitorii Bibliei (396 C, 401 A). Potrivit acestei omilii, fiecare credincios este un membru al trupului lui Hristos[61]. Biserica este singurul porumbel perfect al lui Hristos „care permite intrarea de-a dreapta lui Hristos acelora care se remarcă prin fapte bune, discernând între bine şi rău, aşa cum un păstor discerne oaia de capră.”[62] Apoi autorul nostru vorbeşte despre sufletul care nu este supus păcatului, pe care el îl numeşte împărăteasa şi mireasa ce stă de-a dreapta „Cuvântului nupţial”.[63] „Aşa cum învăţăturile nu sunt toate de acelaşi fel, ci sunt diverse şi multicolore, compromiţând zicerile morale, naturale şi mistice, Scriptura spune că şi mireasa este multicoloră.”[64]

Întorcându-se la Biserică, Sfântul Vasile se referă la ea ca mireasa lui Hristos şi fiica Împăratului înfiată din iubire[65]. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu cheamă Biserica să se lepede de învăţăturile demonilor şi să se dedice în schimb studiului, observării şi împlinirii poruncilor. Din iubire pentru Dumnezeu, Biserica devine fiica Lui[66]. Numai după ce mintea Bisericii a fost purificată de învăţăturile rele şi mândria sa a fost învinsă prin supunerea la mărturisirea smerită a Evangheliei, atunci dobândeşte o minte capabilă să se ridice de la contemplarea lumii văzute la recunoaşterea Creatorului său.[67] Deşi el pune pe seama Bisericii multe dintre atribuţiile lui Hristos-Omul, Vasile susţine că nu Biserica, ci Hristos drept cap al Bisericii este obiectul venerării creştine[68]. Biserica nu este doar înzestrată cu cuvinte, ci şi cu multe fapte, prin urmare este capabilă să aducă fecioare la Împărat, dar numai fecioare care se ţin aproape de mireasa Împăratului şi „nu se abat de la rânduiala eclezială.”[69]

În contextul Bisericii generate de proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Vasile îi vede pe Patriarhii Vechiului Testament ca Părinţi ai Bisericii „deoarece pentru ei, întru Hristos, au fost născuţi copii ce făceau lucrarea lui Avraam.”[70] La sfârşitul acestei lungi expoziţii, Sfântul ierarh îi invită pe ascultătorii lui să cugete asupra măreţiei autorităţii Bisericii în formarea şi chemarea prinţilor de peste tot din lume, adică a sfinţilor[71]. Pentru ei, întreaga Biserică – mireasa lui Hristos – este o mamă, de care toţi oamenii îşi aduc aminte prin mărturisirea lor a mulţumirii şi a faptelor bune.[72] Sfinţii se împărtăşesc de pe acum de o pregustare a eternităţii lui Dumnezeu, devin îndumnezeiţi, „fără început” şi „fără sfârşit”. Sfântul Vasile spune că „cel ce se împărtăşeşte de harul lui Hristos se împărtăşeşte de slava Lui veşnică”[73].

În Omiliile la Psalmul 45 şi 59, Sfântul Vasile aplică printre altele Bisericii şi noţiunea stoică de oraş, „o comunitate constituită şi administrată după lege”.[74] Totuşi, Biserica este numai un anumit tip de oraş, adică „fortificat de credinţa care o învăluie” şi un sălaş „înveselit de sălăşluirea Duhului Sfânt”[75]. Noţiunea polisului grecesc este aplicată atât comunităţii istorice cât şi celei eshatologice[76]. Cea din urmă este oarecum identificată cu „Biserica celor care (aici pe pământ) îşi menţin conversaţia cu cerul.”[77] Vorbind de altfel despre îndumnezeire, nu trebuie să uităm că se va întregi, se va împlini la sfârşit, „pentru că vederea faţă-n faţă a lui Dumnezeu şi cunoaşterea desăvârşită vor fi date conform cu făgăduinţa existentă în veacul veşnic celor vrednici să le accepte.”[78]

Omilia la Psalmul 59 aduce şi ideea că tradiţiei Bisericii creştine îi aparţin cărţile Vechiului Testament care au fost de fapt scrise mai mult cu scopul de a le servi creştinilor („cei care au acceptat schimbarea”) decât evreilor[79].

După Omilia la Psalmul 28, deşi există o continuitate dogmatică între cele două Testamente, după venirea lui Hristos, Biserica este singura „curte sfântă” unde Dumnezeu ar trebui să fie adorat şi venerat[80]. În aceeaş omilie, singagoga evreiască este numită „parasinagogă” – adunare ilicită.[81]

Omilia la Psalmul 33 prezintă ideea de creştini asemenea copiilor născuţi din învăţămintele apostolice şi a instruirii ecleziale; vorbeşte şi despre legătura dintre iubire, pace şi armonie care îi aduce împreună pe cei mai puternici membri cu cei mai slabi.[82] Cât de puternică însă este atracţia iubitoare către Dumnezeu şi unde ne trimite? De multe ori are atâta putere, încât apare ca „dorul sufletului adânc şi greu de stăpânit”.[83]

Omiliile la Hexaimeron, ţinute într-un moment de relativ calm, în jurul anului 378, prilejuiesc doar nişte observaţii generale. Omiliile sunt un chip deosebit pentru intrarea în „contemplaţia naturală”. Forma omiliilor arată că Vasile era un şlefuitor al cuvântului şi nu era deloc indiferent faţă de sunetul cuvintelor şi corectitudinea lor lingvistică. Dar nu aceasta reprezintă unica sa preocupare. Cuvântul îi este dens şi plin, are viaţă, putere şi nerv. Vocabularul este bogat şi alcătuirea suplă, potrivit cu ceea ce voieşte să arate; ştie să fie simplu, precis, dar şi maiestuos şi meşteşugit; apropriat, dar şi serios, sobru, elevat şi grandios. Preocuparea lor principală este „edificarea” ascultătorilor (Bisericii), despre a căror fapte bune Sfântul Vasile prezintă o relatare a originilor universului întemeiată în mare pe citirea Genezei în lumina ideilor ştiinţifice contemporane vremii.[84] Mai mult chiar decât să facă cunoscute teoriile filosofice, obiectivul lui Vasile este de a arăta că relatarea lui Moise despre originea vieţii în univers este mai de încredere decât cea a filosofilor greci.[85] Încă din expoziţiile la psalmi, l-am văzut pe Vasile acordând Bisericii autoritatea de a discerne între ceea ce este bine şi viabil şi ceea ce este rău şi inacceptabil. Acelaşi lucru este susţinut şi în privinţa cunoaşterii adevărului. Numai Biserica, şi prin urmare numai creştinul care a fost purificat de patimi şi ignoranţă, are o minte capabilă să cunoască şi să decidă care relatare cosmogonică este adevărată.

S-au făcut multe obiecţii şi poate se mai pot face multe altele în ceea ce priveşte supoziţiile, tratarea ştiinţei şi metodele Sfântului Vasile[86]. Poate că ar trebui să ne amintim că pentru el mai mult decât pentru oricine altcineva, ştiinţa nu a fost un domeniu neutru, nici un grup independent, ci a fost o parte a unei viziuni mai largi despre lume, mai generale, care a implicat acceptarea şi respingerea unei cauze finale[87]. Pentru că, după cum le-a înţeles, speculaţiile filosofice ale intelectualilor greci i-au făcut pe mulţi dintre ei să-L nege pe Dumnezeu; Vasile, în Hexaimeronul său, a încercat să-i discrediteze din acest motiv în ochii auditoriului său[88]. Pentru mulţi istorici din Apus, imaginea Bisericii exprimată de o astfel de polemică nu ar fi una de deschidere şi dialog cu lumea oamenilor de ştiinţă, ci una care este de departe determinată de pretenţiile superiorităţii teologice[89]. În tradiţia patristică ortodoxă cunoştinţele ştiinţifice şi cele ce se referă eventual la Sfânta Scriptură şi la tradiţia Bisericii coexistă într-o relaţie funcţională. Se convinge repede cineva dacă vede Omiliile la Geneză ale Sfântului Vasile cel Mare şi Sfântului Grigorie de Nyssa, precum şi Expunerea exactă a credinţei ortodoxe a Sfântului Ioan Damaschin. Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa, sprijiniţi pe opiniile ştiinţifice contemporane, chiar şi-n teoriile lor ne spun cine a făcut cosmosul (inspiraţie dumnezeiască adevărată), dar şi cum s-a făcut cosmosul (adevăr ştiinţific). Aşa extind naraţiunea din Geneză. Vasile cel Mare spune categoric că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune, ca să cerceteze asemenea adevăruri ce se referă la modul naşterii lumii (cosmosului)[90].

Dar Vasile a arătat că frumuseţea naturii este totuna cu rosturile puse de Dumnezeu în fiecare lucru din natură sau, altfel spus, cu raţiunile dumnezeieşti ale acestora. Orice lucru zidit de Dumnezeu este foarte bun deoarece Dumnezeu ne vorbeşte prin el. Dacă privim lucrurile ca pe expresii ale cuvântului lui Dumnezeu, atunci nu doar că nu-L vom confunda pe Dumnezeu cu natura, dar vom şi spori în dragostea noastră către Dumnezeu. Vasile a încercat să arate legătura care există între frumuseţe şi Dumnezeu, o frumuseţe ce naşte admiraţia şi uimirea. Aceasta este lecţia naturii create de Dumnezeu, pe care nu ne-o dă nicio filosofie şi niciun mit. Dumnezeul revelaţiei nu a zidit nimic fără rost şi fără frumuseţe. Aceasta este descoperirea dumnezeiască cuprinsă în Scriptură, descoperire pe care Dumnezeu Însuşi ne-a dăruit-o.[91] De aceea filosofia este nebunie, cum spune Apostolul Pavel. Însă şi filosofia ştie multe taine minunate ale naturii şi ale omului. De aceea o vom folosi cu măsură şi discernere.

Teologia şi organizarea celor nouă omilii la cele şase zile ale facerii sunt creaţia sa proprie. Fireşte, folosind tot felul de cunoştinţe pertinente la acea dată, de la filosofie şi fizică până la astrologie şi psihologie, a izbutit să-i întărească spiritual pe auditori. Profesorul Stelianos Papadopoulos spune că această omilie „le-a arătat că poziţia credinciosului faţă de lume nu este străină de ordinea lumii şi de logica omului. Altfel spus, le-a dat argumentele cu care puteau înfrunta atacurile păgânilor. Nu le dădea credinţă. Le-o spunea limpede: argumentele logice sunt foarte mici în comparaţie cu credinţa, neînsemnate faţă de aceasta”.[92] Fără îndoială, cunoştinţele ştiinţifice folosite de Vasile în explicarea creaţiei lumii sunt astăzi mai puţin valabile.[93] Ştiinţa este ea însăşi într-o neîntreruptă depăşire de sine, în căutarea de noi frontiere. Însă adevărul, pe care atunci dascălul nostru îl înveşmânta în ea, rămâne mereu acelaşi. Credincioşii care l-au audiat s-au întărit în credinţă, s-au îmbunătăţit lăuntric, s-a aprins în ei dragostea de Dumnezeu. Toţi erau cuprinşi de dorinţa de a trăi zi de zi viaţa Bisericii, care îi transformase. Aceasta are importanţă, ceea ce rămâne, ceea ce ajută la mântuire. Mântuirea este memoria noastră sfântă. Celelalte se pierd în curgerea istoriei, sunt date uitării.

(va urma)



[1]1      Ιωάννης Καρμίρης, Η Εκκλησιολογία των Τριών Ιεραρχών, Αθήνα, 1961, p. 7.

 

[2]2      Sf. Vasile cel Mare, Extensiunea termenilor, 7, 2, PG 31, 929 c.

 

[3]3      Γεράσιμος Κονιδάρης, Ο Μέγας Βασίλειος πρότυπον οικουμενικού εκκλησιαστικού ηγέτου, Αθήνα, 1966, p. 170-171.

 

[4]4      Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh 12, 28.

 

[5]5      A se vedea de exemplu La psalmul 45 şi 59. În cel de-al patrulea secol, despre Biserică drept organizare (societate) care rivalizează cu statul, a se vedea A. Momigliano, The Conflict between Paganism and Christianity in the Fourth Century (Oxford, 1963), pp. 9 şi urm.

 

[6]6      A se vedea La psalmul 48.1; Epistola 161.1; Despre dreptatea lui Dumnezeu 1:653 A-B; Epistola 243:1 şi capitolele 8 şi 9 ale cărţii Despre Sfântul Duh.

 

[7]7      Contra Sabelienilor, Arie şi Anomie 5, PG 31, 609 C.

 

[8]8      La Psalmul 45, 4, PG 29, 421 c.

 

[9]9      A se vedea Epistola 161:1; La  psalmul 59.2:464 B-C.

 

[10]10    A se vedea Asceticon, Regula mare 2,1:908 B şi urm; La  psalmul 44.2:392 Af.

 

[11]11    La psalmul 48.1:433 C-D.

 

[12]12    La psalmul 48.1, a se vedea Despre dreptate 2:656 Af.

 

[13]13    Contra lui Eunomiu 1.1: 497A şi urm; 5:516B şi urm.; 9:532. Cf. Kelly, Early Christian Doctrines, p. 249.

 

[15]15    Contra lui Eunomiu, 1, 1, PG 29, 500 ab.

 

[16]16    A se vedea Contra lui Eunomiu 1.3:505-508; 2.30:641A; 7:584B. Cf. Epistola 52.1a.

 

[17]17      A se vedea Contra lui Eunomiu 1.26:569C. Cf. Despre Sfântul Duh 17-19. La psalmul 28.3:288-B.

 

[18]18    A se vedea Contra lui Eunomiu 2.19: 612B-C.

 

[19]19    Această concluzie amintea de Clement al Alexandriei, care credea că gnosticul creştin cunoaşte adevărul precum îl cunoaşte Hristos Însuşi. Clement însă era înfluenţat de gnosticism. Ceva asemănător se petrecea şi cu Eunomiu, care astfel dovedea că este tributar filosofiei religioase sau chiar gnosticismului. Iar în această chestiune Vasile este foarte clar şi precis. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie trăiau necuprinderea lui Dumnezeu, incomprehensibilitatea Lui.

 

[20]20    Pr. D. Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Bucureşti, 1993, p. 225.

 

[21]21    Energiile necreate există înainte de creaţie: „cum vom înţelege, spune Sf. Vasile cel Mare, cele de dincolo de veacuri? Care erau lucrările Lui înainte de creaţia inteligibilă? Câte haruri s-au coborât din El asupra creaţiei? Care este puterea Lui revărsată peste veacurile ce aveau să vină? Căci ea există şi preexistă şi coexistă cu Tatăl şi Fiul înainte de veacuri.”: Epistola 234, 1, PG 32, 869 a.

 

[22]22    Δημήτριος Τσάμης, Η πρωτολογία του Μ. Βασιλείου, Θεσσαλονίκη, 1970, p. 112.

 

[23]23    Argument, 1, 5-7, PG 29, 513c- 525a.

 

[24]24    Cf. Epistola 233, 1, PG 32, 864cd-865a.

 

[25]25    Epistola 234, Către Amfilohie de Iconium 1, PG 32, 869 AB.

 

[26]26    Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa lui Moise, PG 44, 377 B. La Cântarea Cântărilor, PG 44, 1028 D.

 

[27]27    Cf. Epistola 235, 1, PG 32, 872 a.

 

[28]28    Cf. Epistola 233, 1, PG 32, 865 a.

 

[29]29    Γεώργιος Μαρτζέλος, Ουσία και ενέργειαι του Θεού κατά τον Μέγα Βασίλειον, Θεσσαλονίκη, 1993, p. 140.

 

[30]30    A se vedea Contra lui Eunomiu 2.5:585B-C; 19:612C; 1.3:508A („mulţi creştini… înzestraţi cu tot felul de haruri spirituale”).

 

[31]31    A se vedea în mod deosebit Contra lui Eunomiu  3.2-3:657C şi urm.

 

[32]32    K.C. Felmy, Dogmtica experienţei ecleziale, Sibiu, 1999, Ed. Deisis, trad. Pr. Ioan Ică, p. 94.

 

[33]33    V. Lossky, À l’image et à la ressemblance de Dieu, Paris, 1967, p. 193. Despre adunarea creştină şi liturghie, a se vedea I.H. Dalmais, Les liturgies d’Orient. Rites et Symboles, Paris, 1980 etc.

 

[34]34    P.J. Fedwick (ed.), Basil of Caesarea: Christian, Humanist, Ascetic (2 vol., Toronto, 1981), vol. 1, p. 414-417.

 

[35]35    Prezenţa clerului pare să apară în Omilia 3.5. A se vedea şi remarca despre Omilia 11.5.

 

[36]36    P.J. Fedwick, The Church and the charisma of leadership în Basil of Cezareea, Toronto, 1979, p. 7.

 

[37]37    Omilia 11.5:381 C-D.

 

[38]38    Ibidem, 384D.

 

[39]39    Un gând similar este exprimat în Interogaţia 3:495A.

 

[40]40    Δ. Τσάμης, Εισαγωγή στη σκέπψη των Πατέρων της Ορθόδοξης, (Θεσσαλονίκη, 1972), p. 183-185.

 

[41]41    Sf. Vasile cel Mare, Omilia că Dumnezeu nu este cauza relelor 7, PG 31, 345 A.

 

[42]42    Omilia 3.1.

 

[43]43    PG 29, 17.

 

[44]44    PG 37, 289.

 

[45]45    Αθανάσιος Γερομίχαλος, Η κοινωνική σκέψις του Μεγάλου Βασιλείου, Conferinţă în 30 ian. 1981 la Universitatea Aristotelis din Tesalonic, p. 20.

 

[46]46    Cf. Omilia 9.9:394 A-B.

 

[47]47    Către cei bogaţi, 3, PG 31, 285 c.

 

[48]48    Omilia 3.3. Cf. Regula mare 55:1044B.

 

[49]49    Către cei bogaţi, 2, PG 31, 285 ab.

 

[50]50    P.J. Fedwick, The Church and the charisma of leadership în Basil of Cezareea, p. 8.

 

[51]51    Omilia 3.4; a se vedea şi Omilia 8.8:328B.

 

[52]52    Omilia 3.4. Pentru o procedură similară, a se vedea La psalmul 28.1:281 A-B; 29.1:308; 48.1:433B.

 

[53]53    Despre invidie, 5, PG 31, 384 a.

 

[54]54    Εις το Καθελώ μου τας αποθήκας 2.

 

[55]55    Δ. Λουκάτου, Οι τρεις Ιεράρχες και ο Λαϊκός Βυζαντινός Βίος, Ιωάννινα, 1967, p. 5.

 

[56]56    Cuvânt ascetic, 1, PG 31, 649 b.

 

[57]57    Epistola 18, PG 32, 281 c.

 

[58]58    La psalmul 29.1:308 A.

 

[59]59    La psalmul 48.1:433B.

 

[60]60    P.J. Fedwick, The Church and the charisma of leadership în Basil of Cezareea, p. 8.

 

[61]61    La psalmul 44.5:397 D.

 

[62]62    Ibidem, 9:408C. Autoritatea de a discerne binele de rău este atribuită în Moralia 80:15:865 unui membru al Bisericii, conducătorul cuvântului, care în trup execută funcţia ochiului.

 

[63]63    La psalmul 44.9:408 A-C.

 

[64]64    Ibidem.

 

[65]65    La psalmul 44.10:409 A; 11:412C..

 

[66]66    La psalmul  44.10: 409 A-B.

 

[67]67    Ibid. 10:409 A.

 

[68]68    Ibid. 10:409 C.

 

[69]69    Ibid. 11:411 C-D.

 

[70]70    Ibid. 12:413 B.

 

[71]71    Ibid. 12:413 C.

 

[72]72    Ibid. 12:413 D.

 

[73]73    Despre Sfântul Duh, 15 PG 32, 132b.

 

[74]74    La psalmul 45.4:421 C-D; 59.4:468B. Despre sursele acestei definiţii, a se vedea A. Harnack, History of Dogma (New York, 1961), 2:81-82 (ideea platonică din Republica găsită la Origen); şi E. Hatch, The Influence of Greek Ideas on Christianity (New York, 1956), p. 211, nr. 5: „Definiţia stoică a polisului a fost sistemul şi mulţimea oamenilor guvernaţi de lege”, cf. P. Scazzo, Reminiscenze della Polis platonica nel cenobio di s. Basilio (Milano, 1970).

 

[75]75    La psalmul 59.4:468 B; 45.4:421 C.

 

[76]76    La psalmul 45.4:421 B-C.

 

[77]77    Ibid., 4:421 C; 8:428C-429A. Ca paralelă la aceste pasaje, a se vedea Regula mare 5:920B şi urm., şi 8:933D.

 

[78]78    Despre credinţă 2, PG 31, 681 A.

 

[79]79    La psalmul 59.2:461B; a se vedea La psalmul 1.2:213A. Despre ideea „schimbării” în sensul progresului de la imperfecţiune la desăvârşire, a se vedea La psalmul 44.1-2; 388; Despre credinţă 2:681B.

 

[80]80    La psalmul 28.3:288 A-C, cf. şi Contra lui Eunomiu 1.26:569 C.

 

[81]81    Despre înţelesul parasinagogii, a se vedea Epistola 188.

 

[82]82    La psalmul 33.8:369A-B.

 

[83]83    Extensiunea termenilor, întreb. 2, 1, PG 31, 909 C.

 

[84]84    A se vedea G. Florovsky, „The idea of Creation in Christian Philosophy” în Studia Patristica 6 (1952), p. 53-77.

 

[85]85    Cf. J. Callahan, „Greek Philosophy and the Cappadocian Cosmology” în Dumbarton Oaks Papers 12 (1958), pp. 31-57.

 

[86]86    A se vedea studiul lui Y. Courtonne, Saint Basile et l’hellénisme (Paris, 1934), şi introducerea lui S. Giet la ediţia lui despre Vasile Hexaimeron (Paris, 1968), p. 32 şi urm., în spec. 43 şi urm.

 

[87]87    A se vedea Spidlik, Sophiologie, p. 143 şi urm.

 

[88]88    A se vedea Hexaimeron 1.3.

 

[89]89    Totuşi, aceasta este doar o judecată istorică. Obiectivul lui Vasile era de natură religioasă mai degrabă decât sociologică. Despre atitudinea lui Vasile faţă de ştiinţa greacă, a se vedea Παν. Χρήστου, Ο Μ. Βασίλειος και η Ελληνική παιδεία, ΒΑΣΙΛΕΙΑΣ, Θεσσαλονίκη, 1979; Νικόλαος Ματσούκας, Ιστορία της Βυζαντινής Φιλοσοφία με παράρτημα στο σχολαστικισμό του Δυτικού Μεσαίωνα, Θεσσαλονίκη, 1994; Ι. Ζηζιούλα, Ελληνισμός και Χριστιανισμός κατά τους τρεις πρώτους αιώνες στην ιστορία του Ελληνικού Έθνους, Αθήνα, 1995; Courtonne, S. Basile et l’hellenisme, şi E. Amand de Mendieta, „The Official Attitude of Basil of Caesarea as a Christian Bishop towards Greek Philosophy and Science”, în D. Baker, ed., The Orthodox Churches and the West (Oxford, 1976), pp. 25-49. Vasile trebuie judecat în contextul vremii lui şi al culturii de atunci, de care nu era străin. Libaniu îl aseamănă pe Vasile cu Platon şi Demostene, iar în una dintre epistolele sale mărturiseşte măreţia şi superioritatea lui Vasile. Fotie, un alt mare ierarh luminat şi vizionar al Bisericii, observă: „Marele Vasile este desăvârşit în toate cele scrise de el… Este primul în claritate şi în redarea sensurilor… Este iubitorul poeziei, al melodiei şi al strălucirii… şi cred că nu este inferior niciunui scriitor clasic, nici lui Platon şi nici lui Demostene” (PG 103, 420-421).

 

[90]90    La Exaimeron, PG 29, 5-29.

 

[91]91    Lucrarea aceasta era sfântă şi dumnezeiască, pentru că reprezenta expresia autentică a adevărului. Aşadar, nu e de mirare că Sfântul Grigorie Teologul consideră cuvintele teologiei lui Vasile deopotrivă cu cuvintele pe care Moise le-a săpat în piatră, cu călăuzirea lui Dumnezeu. Şi aici şi acolo călăuzeşte şi luminează acelaşi Dumnezeu.

 

[92]92    Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare (Bucureşti, 2003), Ed. Bizantină, p. 179.

 

[93]93    Să nu se nedumerească cel care va lectura Hexaimeronul dacă în paginile acestor omilii va găsi concepţii filosofice ori cosmologice învechite. Aceste concepţii reprezentau pentru filosofii acelei vremi adevărul, iar Vasile, din preocuparea de a fi contemporan cu problemele culturale ale secolului al IV-lea, le folosea doar ca un veşmânt al adevărului. Şi, prin firea lor, limbajul ori haina de exprimare se învecheşte.