(II)

Diacon drd. IOSIF STANCOVICI

 II. Momentele căsătoriei lui Tobie cu Sara

 În Cartea lui Tobit o mare importanţă este acordată căsătoriei lui Tobie cu Sara, acesteia fiind dedicate cinci capitole (Tobit 5–9). În fapt, de la bun început scopul călătoriei lui Tobie şi a lui Azaria (alias Rafael) în Media s-a supus unei schimbări esenţiale: mai importantă decât recuperarea talanţilor depuşi la Gabael a fost încheierea căsătoriei cu o rudă apropiată. Episodul recuperării banilor ocupă un loc secundar în naraţiune, fiind subordonat scenei nunţii, deoarece nu Tobie realizează această acţiune, ci îngerul Rafael. Toată călătoria dus-întors la Ragheş^[2] se inserează în contextul celebrării căsătoriei. Îngerul Rafael îndeplineşte rolul de mediator între cele două familii.

În capitolul 6 al cărţii, Tobie pare să fie conştient de suferinţa Sarei şi de zvonurile legate de atacurile demonice. Îşi exprimă îngrijorarea în faţa unei iminente confruntări cu demonul care de la bun început i se pare sortită eşecului. Încercarea nereuşită a celor şapte bărbaţi dinaintea lui nu face decât să-i sporească neîncrederea şi neliniştea sufletească^[3]. Îşi face griji justificate pentru viitorul părinţilor săi: moartea unicului lor fiu le va produce cu siguranţă o durere prea mare şi nu va mai fi nimeni care să-i îngrijească la adânci bătrâneţe oferindu-le după moarte o îngropare corespunzătoare stării lor (Tobit 6, 14–15).

Vorbind cu autoritatea unui trimis divin şi invocând legea lui Moise, îngerul o descrie pe Sara în culori favorabile. Insistă asupra faptului că, fiind unica fiică la părinţii ei, Sara nu are o rudă mai apropiată decât pe Tobie. Aşadar, Tobie este cel mai îndreptăţit în a o primi de soţie şi astfel să moştenească proprietatea tatălui ei (Tobit 6, 12a). De asemenea, îngerul laudă frumuseţea fizică şi morală a fetei: „[Sara] este înţeleaptă, curajoasă şi foarte frumoasă, iar tatăl ei este un om bun“ (Tobit 6, 12b). Rafael îi aminteşte şi de sfaturile părinteşti făcând referire la practica căsătoriei endogame. Îl asigură de reuşita încercării folosind un semn: pescuirea minunată a unui peşte mare în apele fluviului Tigru. Prinderea animalului feroce, care mai întâi ameninţă viaţa lui Tobie^[4], devine semn al prezenţei divine. Prin îngerul său Dumnezeu îl va acompania pe Tobie de-a lungul întregii călătorii, îl va ajuta să se căsătorească cu Sara şi îl va readuce sănătos la părinţii săi (Tobit 6, 1–2). Instrucţiunile îngerului sunt probabil inspirate din folclorul oriental încărcat cu practici medicinale şi simboluri gestuale ale căror semnificaţii contemporanii autorului le cunoşteau. Eroul îl va exorciza pe demon prin intermediul fumigaţiei produse din arderea ficatului şi a inimii peştelui capturat (Tobit 6, 17–18). Prin ungerea cu fiere va reda tatălui său vederea (Tobit 6, 1–5). Desigur, autorul a văzut în toate acestea doar nişte motive literare pe care le-a preluat din legendele răspândite în epocă^[5].

Tobie este încurajat de către înger: el va supravieţui pentru că, potrivit planului divin, Sara a fost menită să-i devină mireasă (Tobit 6, 14-18). Textul grec σοὶ γάρ ἐστιν μεμερισμένη πρὸ τοῦ αἰῶνος (Tobit 6, 18) într-o traduce literală poate fi redat astfel: „căci ea ţi-a fost menită dinainte de veci“. Între rabini domnea următoarea convingere: „Fiecărui soţ îi este aleasă (în ceruri) o soţie potrivită meritelor sale“ (cf. B’rešit Raba, 68, 4)^[6]. Prin aceasta nu se exprimă ideea despre destin, configurată la vechii greci prin simbolul filosofic de μοῖρα, ci credinţa în planul providenţial al lui Dumnezeu privitor la viaţa de familie: alegerea unei soţii corespunzătoare soţului ei. Odată învins cel rău, căsătoria celor doi tineri va fi binecuvântată cu naşterea de copii. În acest loc Vulgata are un text diferit şi un adaos care continuă cu instrucţiuni referitoare la „căsătoria perfectă“ descrisă prin expresii elevate. Îngerul pretinde din partea lui Tobie o înaltă ţinută morală spre a fi admis în societatea sfinţilor patriarhi (in copulatione sanctorum patriarcharum admitteris, Vg Tobit 6, 18–20). Nunta devine un legământ care pregăteşte şi anunţă împărăţia lui Dumnezeu, pentru că prin ea se împlineşte promisiunea făcută lui Avraam referitoare la o descendenţă numeroasă (Vg Tobit 6, 21–22)^[7]. Cuvintele lui Rafael au avut un efect imediat. Tobie trece de la frica de moarte la iubirea gingaşă. Cu simplitate autorul descrie modul în care Tobie se îndrăgosteşte de Sara. El se supune complet voinţei divine încurajat de către înger: „Când Tobie a auzit cuvintele lui Rafael, că ea este sora lui, din seminţia casei tatălui său, a iubit-o mult şi inima i s-a alipit de ea“ (Tobit 6, 18). Acest dialog dintre înger şi Tobie poate fi paralelizat cu scena conversaţiei dintre trimisul lui Avraam şi familia Rebecăi. Cuvintele lui Eliezer au avut acelaşi efect ca şi cele ale lui Rafael: a reuşit să o facă pe Rebeca să tânjească după Isaac (Facerea 24, 58), bărbat pe care nu-l văzuse şi nici nu auzise de el vreodată, şi care, pe deasupra, locuia departe, împreună cu tatăl său.

II.1. Logodna

De observat că, potrivit capitolului 7, intervalul dintre momentul în care Tobie se îndrăgosteşte de Sara şi actul încheierii căsătoriei este foarte scurt. Imediat după sosirea sa în casa rudelor din Ecbatana, Tobie cere neîntârziat mâna Sarei, refuzând să mănânce până nu se oficiază căsătoria^[8]. După un moment de ezitare, Raguel acceptă să-i onoreze cererea invocând legea lui Moise şi recunoscând faptul că tot ce s-a întâmplat anterior cu fiica lui a corespuns cu planul providenţial al lui Dumnezeu^[9]. Ceremonia de căsătorie se desfăşoară între dialoguri, binecuvântări şi declaraţii solemne. Actanții ceremoniei, afară de Tobie şi Sara, sunt doar câteva persoane, printre care se număra şi părinţii fetei. Patru din participanţi se implică în dialoguri exprimând urări de pace şi fericire. La prima vedere, formula „Ea îţi este dată prin porunca din cartea lui Moise“ (αὐτὴ δίδοταί σοι κατὰ τὴν κρίσιν τῆς βίβλου Μωυσέως, Tobit 7, 11) poate să fi servit ca o formulă de încheiere a logodnei, deşi nu coincide cu formula din textul masoretic, I Samuel 18, 21: „De azi îmi vei fi ginere“ (תִּתְחַתֵּן בִּי הַיּוֹם)^[10]. Însă versetul imediat următor indică faptul că Raguel o va căsători pe Sara, nu şi logodi în prealabil: „Luând-o de mână [pe Sara], [Raguel] a încredinţat-o [lui Tobie]“ (Tobit 7, 12). Predarea miresei este un act juridic care se referă la încheierea căsătoriei şi presupune transferul de autoritate către mire deţinut mai întâi de părintele custode^[11]. Raguel întocmeşte un contract de căsătorie pentru a decreta unirea mirilor. Logodna durează, de obicei, o perioadă mai lungă de timp, începând cu plata mōhar-ului (cf. Facerea 34, 12; I Regi 18, 15)^[12] şi se termină prin încheierea căsătoriei. Dar în cazul de faţă nu se scurge decât foarte puţin timp între cererea în căsătorie rostită de către Tobie şi predarea fiicei de către Raguel. Prin urmare, suntem aproape îndreptăţiţi să credem că Tobie şi Sara se căsătoresc „fără nici un semn de logodnă“^[13].

Omisiunea logodnei nu se conformează practicilor matrimoniale israelite. Cu toate acestea, autorul Cărţii lui Tobit nu îşi încurajează cititorii să renunţe la respectarea obiceiului instituit^[14]. Circumstanţele căsătoriei lui Tobie cu Sara sunt unice. Motivul urgentării căsătoriei trebuie căutat în text. Probabil că Tobie nu şi-a putut permite să aştepte trecerea perioadei de timp necesare înaintea căsătoriei. El insistă să se căsătorească cât mai repede cu Sara din dorinţa de a se revedea în curând cu părinţii săi îngrijoraţi (Tobit 7, 11; 10, 7). Deşi acceptă să-i îndeplinească cererea, Raguel nu pare interesat de plecarea grabnică a ginerelui său. Dimpotrivă, îi temperează urgenţa şi îl convinge să stea mai mult (cf. Tobit 9, 3–4; 10, 7–8); în loc de o săptămână, conform obiceiului (cf. Facerea 29, 27–28), serbarea nunţii va dura încă o dată atât, adică 14 zile în total (Tobit 8, 20). Totuşi, potrivit unor comentatori, motivul grăbirii nunţii mai degrabă ar trebui căutat la Raguel, decât la Tobie. În Tobit 8, 9–10, Raguel se teme pentru supravieţuirea ginerelui său crezând că va împărtăşi soarta soţilor Sarei din căsătoriile anterioare. Astfel că sapă un mormânt „ca nu cumva să moară şi să [ajungă] de râs şi de ocară“. Raguel nu vrea ca vecinii săi să afle că a periclitat viaţa încă unui om oferindu-i fiica în căsătorie. În cel mai favorabil caz, lumea va râde de el din cauza inutilităţii unui asemenea efort, sau, în cazul cel mai rău, îl vor acuza deoarece pune vieţile altora în pericol de moarte.

II.2. Oficierea căsătoriei

Oficierea căsătoriei include mai multe momente importante: formula de încheiere a căsătoriei (verba solemnia), încredinţarea miresei mirelui, unirea mâinilor celor doi tineri, binecuvântarea tatălui şi semnarea contractului de căsătorie (Tobit 7, 13–14). După ce mai întâi şi-a exprimat consimţământul cu privire la căsătoria fiicei sale, Raguel face câteva declaraţii care în fapt puteau fi formule specifice recitate de oficiant către miri în ziua nunţii lor. Raguel îi spune lui Tobie: „Ea îţi este dată după hotărârea din Cartea lui Moise. Din cer a fost hotărât să-ţi fie dată. Primeşte-o pe sora ta! De acum tu eşti fratele ei, ea este sora ta. Ea îţi este dată începând de astăzi şi până în veci! Domnul cerului să vă călăuzească bine, fiule, în această noapte dăruindu-vă milă şi pace“ (Tobit 7, 11).

Din moment ce Sara nu a fost prezentă la rostirea tuturor celor spuse de Raguel, se poate presupune că numai ultima parte a declaraţiei reprezintă formula de oficiere a căsătoriei. Hotărârea privind încheierea căsătoriei s-a statornicit doar între mire şi tatăl miresei. Consimţământul miresei nu a fost căutat^[15], nici prezenţa ei nu era necesară în toate momentele oficierii căsătoriei. Parte din cuvintele rostite de Raguel par să respecte un şablon^[16] ştiut şi întrebuinţat pentru asemenea ocazii. Unele afirmaţii similare apar în contractele de căsătorie din colecţia de papirusuri elefantine, descoperite în sudul Egiptului^[17]. Însă nu toate afirmaţiile lui Raguel au paralele în afara Cărţii lui Tobit. Raguel declară că Tobie şi Sara prin căsătorie devin „frate şi soră“ şi că mariajul lor este în conformitate cu legea mozaică. Termenii „frate“ (ἀδελφός / אָח) şi „soră“ (ἀδελφή / אָחוֹת) evidenţiază natura endogamă a uniunii lor, – aşa cum am arătat deja – o temă importantă a cărţii. Endogamia şi respectarea Legii mozaice sunt atât de importante pentru autorul Cărţii lui Tobit, încât le încorporează în formula de oficiere a căsătoriei (verba solemnia), dorind prin aceasta să arate cititorilor ceea ce este cel mai valoros în cadrul căsătoriei^[18].

Menţionarea lui Dumnezeu în binecuvântările rostite de către Raguel face ca formula de oficiere a căsătoriei să primească un caracter religios, nu doar civil^[19], Raguel afirmă că Dumnezeu se face prezent în căsătoria celor doi tineri. Înainte de toate, mariajul lor „din cer a fost hotărât“ (ἐκ τοῦ οὐρανοῦ κέκριταί). Potrivit autorului cărţii tot ceea ce se petrece în naraţiune stă în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu (cf. Tobit 3, 16–17). Excepţie nu face nici căsătoria dintre Tobie şi Sara (cf. Tobit 12, 14). Autorul a ţinut să evoce voinţa lui Dumnezeu considerându-o drept o temă importantă pentru cititorii cărţi. Când tinerii se căsătoresc, nu este suficient să ţină cont doar de propriile lor dorinţe, ci mai presus de toate trebuie sa aibă în vedere şi ceea ce Dumnezeu voieşte. Raguel Îl invocă pe Dumnezeu şi atunci când binecuvântează pe miri. El se roagă ca Dumnezeu să le acorde prosperitate, milă şi pace. Binecuvântări cu prilejul oficierii căsătoriei apar în mai multe locuri din Vechiul Testament. Laban şi Betuel o binecuvântează pe Rebeca, după ce şi-au oferit consimţământul privind căsătoria ei cu Isaac (Facerea 24, 60). Bătrânii din Betleem spun o binecuvântare pentru Boaz care îşi exprimă decizia de a se căsători cu Rut (Rut 4, 11–12)^[20]. Într-un mod similar se roagă şi Raguel. El doreşte ca Tobie şi Sara în cadrul căsniciei lor să beneficieze de protecţia lui Dumnezeu, mai ales deoarece căsătoriile anterioare ale fiicei sale s-au încheiat într-un mod nefast marcat de tragicele morţi ale tuturor soţilor ei^[21].

De remarcat este faptul că Tobie şi Sara nu spun nimic în timpul oficierii nunţii lor. Numai o singură persoană vorbeşte: Raguel. Motivul tăcerii lor nu este clar. Probabil exista obiceiul ca mirii să nu vorbească în timpul ceremoniei. Simpla declaraţie rostită în prealabil, care privea intenţia mirelui de a se căsători cu mireasa, pare să fi fost suficientă. Tobie a cerut deja mâna Sarei (Tobit 7, 11), de aceea în timpul oficierii căsătoriei rămâne tăcut nefiind nevoie să repete aceleiaşi cuvinte. În schimb, lui Raguel îi revine datoria de a declara şi valida căsătoria lor, deşi iniţial a ezitat în a-şi oferi acordul (Tobit 7, 10). Tobie nu se poate căsători cu Sara împotriva voinţei tatălui ei (cf. Ieşirea 21, 7; 22, 16–17). Prin urmare Raguel trebuie să declare că ea este soţia lui Tobie, transferând ginerelui său autoritatea asupra Sarei^[22].

Acest transfer coincide cu al doilea moment important menţionat de către autor: „predarea miresei“. În timpul oficierii căsătoriei Raguel o ia de mână pe Sara şi o încredinţează lui Tobie. Acest gest reprezintă un act cu sens juridic: tatăl fetei prin căsătorie transferă autoritatea către mire. Nici un alt pasaj din Vechiul Testament nu face referire la această practică. Poate că a existat un asemenea obicei în vechiul Israel, dar nici un scriitor biblic nu l-a remarcat sau nu l-a consemnat considerându-l insuficient de important în economia naraţiunii^[23]. În orice caz, autorul Cărţii lui Tobit include acest ritual pentru a sublinia importanţa familiei. Tobie şi Sara nu se sustrag acestor practici, dimpotrivă le respectă din pietate filială, supunându-se dorinţei părinteşti. În ciuda neatestării sale sau a uzului relativ, autorul acreditează această practică tot aşa cum a făcut în cazul endogamiei şi cel al respectării legii mozaice.

Un moment unic îl reprezintă şi confirmarea căsătoriei printr-un document scris. Legea mozaică nu prevede pregătirea unui astfel de contract semnat prin care căsătoria să devină validă^[24]. Însă această practică s-a impus în mediile Diasporei. În Mesopotamia practica scrierii contractelor matrimoniale data din timpul regelui babilonian Hammurabi (cca. 1700 î.d.Hr.: Codul lui Hammurabi, nr. 28). În Egipt, contractele de căsătorie erau scrise pe papirus, în timp ce în Asiria erau stilate pe tăbliţe de argilă. Evreii din diaspora se adaptau obiceiurilor întâlnite în ţările gazde^[25]. În cazul Sarei semnarea documentului era necesară deoarece ei îi revenea dreptul de a moşteni proprietatea familiei fiind unica fiică la părinţii ei. Contractul de căsătorie dintre Tobie şi Sara conţinea clauzele prevăzute de Raguel, aproximativ jumătate din bunurile sale reveneau noii familii (Tobit 8, 21; 10, 10). Documentul putea fi sigilat prin inelele-sigiliu aparţinând părţilor contractante^[26]. Încheiată căsătoria, se continuă cu masa festivă începută de la sosirea lui Rafael şi a lui Tobie în casa lui Raguel. Edna, mama miresei, pregăteşte camera nupţială, diferită de cea folosită în căsătoriile anterioare. Temându-se de o posibilă repetare a scenariilor tragice, izbucneşte în lacrimi (Tobit 7, 15–17).

II.3. Rugăciunea mirilor

Potrivit versiunilor greceşti, după terminarea cinei mirele şi mireasa intră în camera nupţială şi, urmând instrucţiunile date de înger, Tobie prin intermediul fumigaţiei pune pe fugă duhul cel rău. Asmodeu^[27] îşi caută refugiul „pe sus, înspre părţile Egiptului“ (ἄνω εἰς τὰ μέρη Αἰγύπτου, G^II) sau „în părţile cele mai de sus ale Egiptului“ (εἰς τὰ ἀνώτατα Αἰγύπτου, G^I), într-o regiune geografică diferită şi foarte îndepărtată, dar este prins şi încatenat de către Rafael (Tobit 8, 1–3). Versiunea Vulgatei este mai concisă: „îngerul Rafael a prins demonul şi l-a legat în deşertul din Egiptul de Sus“ (Rafehel angelus adprehendit daemonium et religavit eum in deserto superioris Aegypti). Prin această intervenţie Ieronim a urmărit să reducă din asocierile semi-magice atribuite fumigaţiei. Traducătorul latin a dorit să arate că influenţa fumigaţiei asupra demonului nu se datorează unei forţe magice, ci acţiunii divine echivalente cu o exorcizare.

Despre Egipt, în mod special Egiptul Superior, oamenii în vechime au avut impresii vagi considerându-l un târâm al misterelor, al magiei sau al ocultismului în general^[28]. Imaginaţia oamenilor l-a populat cu demoni^[29]. Pe de altă parte această ţară era îndepărtată în raport cu diaspora evreiască din Mesopotamia, locul probabil al scrierii cărţii. În comparaţie cu Media, „ţara piramidelor“ se afla la marginea frontierelor celor trei mari imperii gazde ale Diasporei care s-au succedat pe rând (asirian, babilonian şi persan), adică la o foarte mare distanţă, aproape de extremitatea occidentală a lumii cunoscute şi, probabil, explorate până atunci^[30]. Rafael, prin care Dumnezeu o vindecă pe Sara, îl imobilizează pe Asmodeu, agentul aducător de moarte.^[31] Din punctul de vedere al dogmelor bisericeşti părerea lui Ieronim nu este lipsită de temei. Mai degrabă graţie minunatei intervenţii angelice Tobie a rămas în viaţă, sau, mai precis, prin puterea lui Dumnezeu şi a îngerului, nu neapărat datorită eficacităţii fumigaţiei, Tobie duce la bun sfârşit planul propus. Imobilizat într-o regiune îndepărtată, demonul gelos nu mai are nici o putere asupra Sarei, şi nici asupra soţului ei. Împrumutând motive literare din variate surse folclorice, autorul necunoscut al cărţii a dorit să-şi convingă conaţionalii că Yahwe poate vindeca chiar şi prin „mijloacele“ de care dispuneau zeii din legendele populaţilor în mijlocul cărora Israel fusese deportat. În Cartea Ieşirii, Dumnezeu a arătat deja evreilor prin Moise şi Aaron că poate face minunile cu care se mândreau preoţii egipteni (cf. Ieşirea 7, 10–12; 20–22), şi nu doar atât. Un alt scop urmărit de către autorul Cărţii lui Tobit este şi acela de a elimina teama excesivă a cititorilor faţă de spiritele rele. Ele nu sunt mai puternice decât îngerii lui Dumnezeu şi nu pot avea o influenţă absolută asupra oamenilor. De asemenea, demonii nu pot suporta mirosul plăcut obţinut prin arderea de tămâie atunci când oamenii acceptă planul lui Dumnezeu şi îşi pun credinţa în atotputernicia Lui, înălţând rugăciuni şi laude (cf. Tobit 8, 2–4)^[32].

Rămaşi singuri, tinerii miri înalţă o rugăciune lui Dumnezeu (Tobit 8, 4–8) pentru ca unirea lor în căsătorie să devină sfântă în sensul atribuit de Creator. Chemând-o să i se alăture în rugăciune, Tobie se adresează afectuos soţiei sale cu „sora [mea]“, tot aşa cum se adresează şi mirele către mireasa sa în Cântarea Cântărilor^[33]. Rugăciunea lui Tobie este plină de formule psalmice, iar ca specie literară se înrudeşte cu celelalte rugăciuni din cuprinsul Vechiului Testament^[34]. Ea începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu, una dintre expresiile cele mai specifice ale rugăciunii evreieşti^[35]. Tobie nu face altceva decât să urmeze exemplul tatălui său, care l-a îndemnat să binecuvânteze pe Dumnezeu în orice prilej (Tobit 4, 19). Înainte de a muri Tobit va repeta aceeaşi recomandare pentru ca toţi nepoţii săi „să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi în toată vremea să-I binecuvinteze numele, întru adevăr şi cu toată puterea lor“ (Tobit 14, 8; cf. Sirah 39, 41). Binecuvântarea este o exclamaţie de bucurie prin care evreul pios recunoaşte binefacerile lui Dumnezeu şi dependenţa faţă de El. Cuvintele εὐλογητὸς εἶ, Κύριε (cf. LXX Psalmul 118, 12) traduc formula psalmică  יְהוָה  התָּאַ  בָּרוּךְ  / bārûk ᾽attā^h YHWH [᾽ādōnāy] (cf. MT Psalmul 119, 12). Verbul  ברך  are două înţelesuri distincte, dar oarecum înrudite: „a îngenunchea“ şi „a lăuda“ sau „a slăvi“.^[36] Totuşi, în contextul de faţă se potriveşte mai bine varianta: „a binecuvânta“. Rugătorul se adresează Celui Veşnic numindu-L „Dumnezeul părinţilor noştri“ (ὁ Θεὸς τῶν πατέρων ἡμῶν). Prin această adresare Tobie se adaugă pe sine şi pe Sara în rând cu poporul lui Israel, în faţa căruia stau patriarhii închinători şi prieteni ai lui Dumnezeu. Binecuvântarea arată faptul că promisiunea lui Dumnezeu se împlineşte în istorie: tinerii căsătoriţi sunt cuprinşi între numeroşii urmaşi ai patriarhului Avraam. Pluralul οἱ οὐρανοὶ („cerurile“) îl traduce pe הַשָּׁמַיִם , un defectiv de singular. Autorul cărţii, deşi scrie în limba greacă, nu uită să ţină cont şi de cultura poporului său.

În timpul rugăciunii Tobie face aluzie la poemul biblic despre creaţie (Tobit 8, 6; cf. Facerea 2, 18):

„Tu l-ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe Eva, femeia lui,

pentru a-i fi ajutor şi sprijin;

şi din amândoi s-a născut neamul omenesc.

Tu ai zis: «Nu este bine să fie omul singur;

să-i facem ajutor asemenea lui»“.

În rugăciunea lui Tobie este exprimată o înţelegere profundă a căsătoriei^[37]. Ea este voită de Dumnezeu pentru susţinerea reciprocă a ambilor soţi şi, totodată, necesară în vederea transmiterii vieţii prin naşterea de copii. Întâlnim un caz singular, absent în alte cărţi ale Vechiului Testament, fie ele proto-canonice sau deutero-canonice, în care pasajul biblic expus mai sus este prezent şi pus în relaţie directă cu instituţia divină a căsătoriei^[38]. Eva (Εὕα)^[39] a fost menită a deveni „ajutor“ (βοηθὸν, cf. Facerea 2, 18, 70) şi „sprijin“ (στήριγμα) pentru soţul ei. Dumnezeu decide să facă un ajutor pentru Adam (Ἀδάμ), deoarece „Nu este bine ca omul să fie singur“ (Facerea 2, 18). Prin căsătoria lui Tobie cu Sara, autorul a ţinut să arate că fiecare căsătorie repetă misterul primei perechi care a fost creată de Dumnezeu pentru procreare şi ajutor reciproc. Sara a fost aleasă pentru Tobie care a fost singur la fel ca şi Adam^[40]. Ambii miri sunt singurii copii la părinţii lor. În rugăciunea lui Tobie textul grecesc este aproape identic cu varianta Septuagintei:

Există o diferenţă mică, dar foarte importantă, între cele două citate: autorul Cărţii lui Tobit înlocuieşte sintagma „potrivit lui“ (κατ᾿ αὐτόν; în ebraică:  כְּנֶגְדּוֹ) cu „asemenea lui“ (ὅμοιον αὐτῷ)^[41]. Tobie vede în Sara un dar venit din partea lui Dumnezeu şi oferit spre a-i deveni ajutor şi sprijin. El o recunoaşte pe Sara drept partener egal în cadrul vieţii de familie, nu doar corespunzător sau potrivit, ci şi asemenea sieşi, chemată deopotrivă cu soţul ei la „asemănarea cu Dumnezeu“ (cf. Facerea 1, 26). Există şi alte câteva diferenţe notabile între cele două perechi. Sara, nu Tobie, va lăsa pe părinţi şi se va uni cu bărbatul ei (cf. Facerea 2, 24)… Există şi asemănări. Ambele perechi întâmpină dificultăţi similare: Tobie şi Sara se confruntă cu un demon gelos (Tobit 8, 1–3), în timp ce Adam şi Eva se confruntă cu provocarea venită din partea şarpelui invidios (Facerea 3, 1–7). Menţiunea că de la Adam şi Eva a descins umanitatea sugerează speranţa lui Tobie că va avea copii (cf. Tobit 10, 11, 13). Într-adevăr, Tobie şi Sara vor fi rodnici, având mulţi copii („şapte fii“, Tobit 14, 3), asemenea proto-părinţilor Adam şi Eva, despre care ştim că „au născut fii şi fiice“ (Facerea 5, 4).

Modul în care autorul Cărţii lui Tobit a înţeles căsătoria se bazează pe teologia naraţiunii geneziace. Diferenţele dintre cele două cărţi scot la iveală aspecte semnificative. În rugăciunea lui Tobie nu există nici o menţiune referitoare la păcat sau neascultare (cf. Facerea 3). Nu există îndepărtare de Dumnezeu, nu se aminteşte nimic despre „blestem“ şi lipsesc cu desăvârşire acuzaţiile reciproce între soţi^[42]. Evocarea primilor oameni se face într-un climat marcat exclusiv de „binecuvântare“. Autorul Cărţii lui Tobit idealizează viaţa primilor oameni. Redactorii sacerdotali care au editat Pentateuhul în perioada exilică şi post-exilică au vrut să răspundă la întrebările legate de originea răului în lume şi din această cauză au pus accent pe teme precum cele legate de păcat şi blestem^[43]. În povestea despre Tobie şi Sara binecuvântarea eclipsează blestemul făcându-l aproape invizibil. Dumnezeu, binecuvântând căsătoria mirilor, i-a eliberat de blestemul păcatului, tot aşa cum Asmodeu a fost alungat prin fum, rugăciune şi intervenţia taumaturgică a îngerului, manifestare evidentă a puterii lui Dumnezeu.

Rugăciunea soţilor se încheie cu un important şi sugestiv adaos (Tobit 8, 7):

„Şi acum [Doamne], nu pentru satisfacerea poftei

o iau pe sora mea [de soţie],

ci cu intenţia cea dreaptă.

Binevoieşte a avea milă de mine şi de ea

şi a ne conduce până la bătrâneţe!“

Versiunile „nu pentru satisfacerea poftei“, „nu din pornirea simţurilor“ sau „nu pentru satisfacerea concupiscenţei“ (οὐ διά πορνείαν) într-o traducere mai literală a cuvintelor originalului ar suna astfel: „nu pentru adulter [mă căsătoresc]“. Termenul πορνεία nu exclude posibilitatea unui contract conjugal ilegal împotriva prescripţiilor legii mozaice (cf. Tobit 4, 12)^[44]. Tobie mărturiseşte că se uneşte cu soţia lui „cu intenţia cea dreaptă“^[45], literal „întru adevăr“ (ἐπ᾿ ἀληθείας)^[46], care poate avea două sensuri: cei doi împlinesc actul conjugal (1.) cu intenţia de a rămâne fideli unul celuilalt pe durata întregii vieţi, evitându-se unirile nepermise, ilegale, sau (2.) cu intenţia de a acţiona întotdeauna cu iubire dăruitoare de sine şi cu loialitate faţă de cealaltă parte^[47]. Vulgata citeşte fraza în acest fel: „nu din cauza poftei o iau pe sora mea, ci numai din dragostea pentru urmaşi“ (non luxuriae causa accipio sororem meam sed sola posteritatis dilectione). Tobie doreşte ca unirea sa în căsătorie cu Sara să poarte pecetea divină. Adevărul despre care vorbeşte este cuvântul lui Dumnezeu transmis în poporul lui Israel prin Tora care cuprinde dispoziţiile privind căsătoria şi viaţa de familie.

Ultima cerere a lui Tobie este ca Dumnezeu să binecuvânteze căsnicia sa cu Sara favorizându-i cu o viaţă lungă trăită împreună. Fraza versiunii mai scurte ἐπίταξον ἐλεῆσαί με καὶ αὔτῃ συγκαταγηρᾶσαι (G^I Tobit 8, 7b) se traduce literalmente „porunceşte să fiu miluit şi cu ea împreună să îmbătrânesc“. Verbul συγκαταγηράσκω înseamnă „a îmbătrâni împreună“, sau într-o variantă şi mai fidelă originalului: „a co-îmbătrâni“^[48]. Întâlnim astfel încă un caz unic în Biblie, unde soţul îşi exprimă dorinţa de a trăi alături de iubita sa soţie până la adânci bătrâneţe. Rugăciunea lui Tobie are menirea de a servi drept model pentru evreii din Diaspora, cititori ai cărţii^[49]. Ea îi învaţă că pentru a avea o căsnicie reuşită au nevoie, înainte de toate, de asistenţa şi sprijinul lui Dumnezeu şi că asemenea celor doi miri, oferiţi ca exemple demne de urmat, trebuie să depună împreună efortul de a transfigura şi spiritualiza prin unirea sufletească unirea lor trupească. Rugăciunea se încheie cu o dublă aclamaţie liturgică: „Amin, amin!“^[50], prin care se înţelege acordul comun al ambilor rugători.

II.4. Întemeierea noii familii

Naraţiunea continuă cu o scenă originală prin conţinutul sumbru şi umoristic în acelaşi timp (Tobit 8, 9–14). Crezând că Tobie va împărtăşi soarta celorlalţi miri şi de teama de a nu fi ridiculizat de către vecini, Raguel sapă în secret un mormânt pentru noul ginere. Printr-o servitoare află de deznodământul fericit: graţie unui miracol Tobie a supravieţuit atacurilor demonice şi nu a păţit nimic. Ca urmare, Raguel înalţă un imn de laudă şi de mulţumire lui Dumnezeu (Tobit 8, 15–17) şi decide să sărbătorească evenimentul timp de două săptămâni, adică pe durata unei perioade de două ori mai lungi decât în situaţiile obişnuite (Tobit 8, 20). Nunta, care de obicei se desfăşura în casa mirelui, se ţine acum în casa tatălui miresei; ea este sărbătorită asemenea nunţilor de pe vremea patriarhilor (cf. Facerea 18, 7–8)^[51]. Tema nunţii în Cartea lui Tobit (căsătoria miresei) prezintă numeroase elemente comune cu povestirile despre căsătoriile a diferite personaje feminine vechi-testamentare: Rebeca (Facerea 24), Rahela (Facerea 29), Dina (Facerea 34), soţia lui Samson (Judecători 14) şi Micol (I Regi 18)^[52].

Scrierea cuprinde un material valoros în care sunt expuse aspecte culturale, sociale şi economice ale vieţii de familie tipice îndeosebi perioadei inter-testamentare^[53]. În perioada biblică familia se susţinea prin conservarea unei avuţii de obicei modeste dobândite cu greu prin munca depusă în comun a tuturor membrilor ei^[54]. În asemenea circumstanţe tinerii căsătoriţi nu aveau multe opţiuni, rareori fiind cazurile în care puteau trăi independent şi departe de familia largă. Alături de părinţii înaintaţi în vârstă şi adeseori neputincioşi trăia tânăra familie. De aceea se impunea ca la alegerea viitoarei soţii fiul să ţină cont şi de părerea părinţilor precum şi cea a celorlalţi membri ai casei. Căsătoria fără acordul părinţilor era de neconceput. După oficierea căsătoriei părinţii trebuiau să o accepte pe aleasa fiului lor ca pe propria lor fiică. La rândul ei, nora sau ginerele trebuia să-şi onoreze socrii cu aceiaşi cinste care potrivit Torei se cuvine părinţilor naturali. De asemenea, căsătoria celor doi tineri obliga ambele familii să menţină o legătură strânsă şi durabilă.

Raguel încearcă să-i reţină pe Tobie şi Sara cât mai mult timp în casa sa oferind să trimită un mesager pentru a relata rudelor sale din Ninive că motivul întârzierii prelungite nu este cauzat de vreo boală sau vreun accident, ci de fericitul eveniment al serbării căsătoriei (Tobit 10, 8). Tobie refuză categoric propunerea socrului său, conştient fiind de noile responsabilităţi care îl aşteaptă şi la care trebuie să facă faţă în mod neîntârziat^[55]. De asemenea, nu-şi permite să se lase aşteptat de părinţii îndureraţi şi slăbiţi din cauza vârstei: trebuie să poarte de grijă pentru tatăl orb şi să aline durerea mamei sale cauzată de absenţa sa prelungită. Dăruind jumătate din avuţia sa, Raguel încuviinţează plecarea lui Tobie, nu fără a-şi exprima dorinţa de a se revedea cu proaspeţii căsătoriţi: „Drum bun, fiule, mergi şi fii sănătos! Domnul cerului să vă fie în ajutor, ţie şi Sarei, femeia ta, iar mie, să văd copiii voştri înainte să mor!“ (Tobit 10, 11). Prin aceste cuvinte Raguel vrea să arate că faţă de ambii miri manifestă aceleaşi sentimente de dragoste părintească. Copiii alcătuiesc coroana fiecărei familii cu adevărat împlinite. De aceea Raguel îşi doreşte ca, înainte de a muri, să devină martor al acelei bucurii imense pe care numai naşterea de copii o poate genera.

Raguel o sfătuieşte pe Sara cu privire la datoria ei principală pe care urmează să o îndeplinească în cadrul noii familii. Preferăm textul mai scurt al versiunii codicelui vatican: „Cinsteşte (τίμα) pe socrii tăi! De acum, ei îţi sunt părinţi. Să nu aud decât veşti bune despre tine!“ (Tobit 10, 12). Tatăl cere fiicei să-şi accepte cu dragoste socrii ca pe proprii ei părinţi. Verbul τιμάω („a cinsti“) apare în porunca a cincea din Decalog (Ieşirea 20, 12; Deuteronom 5, 16) unde este folosit pentru reglementarea raporturilor dintre copii şi părinţi^[56]. Autorul cărţii a vrut prin aceasta să arate cititorilor săi că numai o dragoste părintească autentică, ne-egoistă, poate uşura semnificativ integrarea miresei în noua familie şi noua ei casă. Acest „sacrificiu“ poate fi specific doar unei mentalităţi religioase profunde privitoare la căsătorie şi viaţa de familie. Raguel o previne pe Sara ca pe viitor să primească numai cuvinte de laudă la adresa ei. Prin cele rostite îi reaminteşte că ea este o persoană care poate greşi, fapt pentru care în noua familie va trebui să lucreze la formarea şi menţinerea relaţiilor bune nu doar cu soţul, ci şi cu socrii, adică părinţii soţului, şi implicit restul membrilor noii case.

Potrivit codicelui sinaitic, în cuvântul ei de rămas bun, Edna se adresează lui Tobie în felul următor: „Copile şi frate iubit, Domnul să te aducă înapoi! şi aş să-i văd, cât mai trăiesc, pe copiii tăi şi ai Sarei, înainte să mor. În faţa Domnului o încredinţez pe fiica mea în grija ta. Să nu o întristezi în toate zilele vieţii tale. Fiule, mergi în pace! De acum, eu sunt mama ta, iar Sara este sora ta. Fie ca să ne meargă bine tuturor, deopotrivă, în toate zilele vieţii noastre!“ (Tobit 10, 12). Urmând exemplul lui Raguel, Edna se auto-declară „mamă“ (μήτηρ) şi îl numeşte pe Tobie „copil“ (τέκνον) şi „fiu“ (παιδίον)^[57], arătând la rândul ei că nutreşte aceleaşi sentimente de dragoste maternă atât faţă de fiică cât şi faţă de ginere. Termenul „frate“ (ἀδελφός) este un ebraism (אָח), în acest context se foloseşte cu sensul de apartenenţă la acelaşi neam ( = o persoană conaţională), adică aparţinând marii familii reprezentată de poporul ales al lui Dumnezeu:  בְּנֵי יִשְׂרָאֵל  / B^enê Yiśrā’ēl („copiii lui Israel“). Cunoscând sensibilitatea Sarei şi rănile care i-au fost pricinuite în urma experienţelor triste prin care a trecut, Edna îl roagă pe Tobie să nu fie aspru cu Sara. În cadrul căsniciei cei doi miri vor fi mai apropiaţi unul de celălalt în raport cu celelalte rude, relaţia lor fiind comparată cu raportul familial „frate – soră” (ἀδελφός – ἀδελφή). De acum înainte ambii soţi se vor strădui împreună să depăşească obstacolele iminente ale vieţii de familie.

Luându-şi rămas bun de la socrii, Tobie şi soţia sa, însoţiţi de un convoi numeros, alcătuit din robii, cirezile şi turmele moştenite ca zestre, precum şi banii pe care i-a recuperat Azaria (Rafael) de la Gabael^[58], lasă în urma lor Ecbatana şi se îndreaptă spre Ninive. Apropiindu-se de cetate, la propunerea îngerului Rafael, în grabă Tobit ajunge primul acasă şi îşi pregăteşte părinţii înainte de sosirea Sarei. Ana, mama care „în fiecare zi cerceta drumul pe care plecase fiul ei“ (Tobit 10, 7), se bucură prima de revederea cu cel alintat cu numele gingaş: „lumina ochilor mei“ (τὸ φῶς τῶν ὀφθαλμῶν μου, Tobit 10, 5). Tobie redă vederea tatălui prin medicamentul procurat din organele interne ale peştelui, pe care le-a păstrat urmând sfatul lui Rafael.

Scena întâlnirii părinţilor lui Tobie cu Sara este deosebit de emoţionantă. Odată vindecat, Tobit este primul care aleargă la porţile cetăţii pentru a o întâmpina şi saluta pe mireasă: „Fii binevenită, fiică! şi binecuvântat fie Dumnezeul tău, Cel ce te-a călăuzit la noi, fiică; şi tatăl tău fie binecuvântat şi Tobie, fiul meu, fie binecuvântat şi tu, fiică, fii binecuvântată! Intră în casa ta cu sănătate, în binecuvântare şi bucurie! Intră, fiică!“ (Tobit 11, 17). Prin acest salut călduros de bun venit Tobit o egalează pe nora sa cu fiul său, pe care de patru ori în salutul său o numeşte „fiică“ (θυγάτηρ). Sara, pe care Tobie a ales-o de soţie în spiritul educaţiei dobândite de la părinţi, devine membru deplin al familiei. Tobit este convins că Dumnezeu a adus-o pe Sara în casa sa. Aceasta este credinţa în providenţa divină, despre care am amintit mai sus, potrivit căreia Dumnezeu alege perechea cea mai potrivită pentru fiecare om în conformitate cu meritele sale. În căsniciile unde binecuvântarea lui Dumnezeu este absentă niciodată nu poate exista dragoste. Tobit crede în caracterul sfânt al familiei, instituţie pe care însăşi Dumnezeu a creat-o. Părinţii Sarei sunt binecuvântaţi deoarece dintr-o dragoste ne-egoistă au renunţat la fiica lor şi urmărind numai propria ei fericire i-au permis să intre în noua familie.

Atât părinţii lui Tobie cât şi cei ai Sarei au depus eforturi egale în vederea asigurării echilibrului şi a bunăstării căminului conjugal necesar noii familii. Autorul cărţii şi-a propus să vorbească conaţionalilor săi despre căsătoria exemplară şi despre felul în care trăieşte o familie model; probabil a încercat să pună caracterele eroilor săi în contrast cu alte personaje biblice în care a văzut contra-exemple (cazuri celebre fiind familiile lui Iacov, Eli, David etc.). Nu vom mai întâlni între coperţile Bibliei o carte care să ilustreze într-un mod atât de colorat şi pitoresc viaţa casnică a evreilor deportaţi în Exil^[59].

* * *

Pe parcursul prezentului studiu au fost particularizate virtuţile singulare ale membrilor celor trei familii pe care autorul anonim al cărţii a ţinut să le recomande cititorilor săi ca exemple ilustrative. El a lăudat trăsăturile de caracter, atitudinile şi sentimentele sincere care predomină între membrii acestor case înrudite. Toţi, fără excepţie, într-un mod lăudabil se străduiesc în a-şi îndeplini datoriile de taţi, mame, soţi, rude şi copii, fundamentând trainic şi cultivând permanent un spirit de coeziune familială. Iată de ce frumuseţea etică a acestei scrieri a fost apreciată în cugetarea şi operele multora dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Cartea lui Tobit primeşte un caracter nu atât istoric, cât didactic sau parenetic; ea devine un valoros şi ilustrativ manual de morală care vrea să ne înveţe despre viaţa în familie şi în societate, despre fidelitatea conjugală, respectul faţă de părinţi, dragostea faţă de semeni (rude, prieteni) şi, nu în ultimul rând, despre încrederea în planul providenţial al lui Dumnezeu privind fiecare persoană în parte.