Preot Vasile Petrica, Fructul oprit, Editura Banatul Montan, Reşiţa, 2013

Titlul de mai sus nu este unul întâmplător, ci reprezintă chiar gândul ce mi-a trecut prin minte ajunsă la sfârşitul lecturii volumului semnat de părintele Vasile Petrica, Fructul oprit, apărut recent la Editura Banatul Montan. O carte densă, cu largă deschidere, reunind teme din teologie, filosofie, literatură ce converg spre acelaşi centru: omul, cel al urcuşurilor şi al căderilor, caracterizat de autor cu un deosebit simţ al detaliului sufletesc, omul înălţându-se spre Dumnezeu prin credinţă, dar şi prin cultură ori prin capacitatea de creaţie ce decurge din asemănarea cu ziditorul său.
Scrisă într-o tonalitate molcomă, având parcă ceva din sfătoşenia personajelor vechilor istorisiri cu înţelepţi pe care cei dornici de iniţiere îi caută să afle o povaţă ori să desluşească vreo taină, cartea părintelui Vasile Petrica este în acelaşi timp un breviar de învăţătură creştină, dar şi o mică enciclopedie de cultură. Genul eseistic îmbrăţişat de autor răspunde foarte bine strădaniei de abordare într-o manieră concisă şi clară a unei palete largi de întrebări ce ne frământă pe toţi, de la începuturile „aventurii terestre „ a omului, până azi. Grupate tematic, eseurile ne poartă printre mendrele veşnicelor întrebări legate de om ca fiinţă bipolară, trup şi suflet, înclinat spre dobândirea celor ce ţin de materie, însă totodată avid căutător al celor cereşti, tânjind după locul pierdut prin neascultare şi iminenta cădere datorată păcatului. Eterna problemă: omul; Frumosul va salva lumea; Supremaţia iubirii; Înţeleapta răbdare: „ Şi ne izbăveşte de cel rău”; Pacostea mândriei; Miopia sufletească sunt câteva dintre titlurile eseurilor a căror înşiruire am considerat-o necesară pentru o mai bună introducere în atmosfera cărţii.
Observaţiile psihologice, inerente unui demers vizând natura umană, sunt permanent susţinute cu citate din Sfânta Scriptură, ori din scrierile unor bine-cunoscuţi autori creştini precum Maxim Mărturisitorul, Pascal, Nichifor Crainic, Nicolae Steinhardt etc. Nu lipsesc însă nici argumentele desprinse  din paginile unora dintre cei mai populari gânditori aparţinând marilor epoci din cultura omenirii. Operele literare sunt de asemenea întrebuinţate pentru o mai clară susţinere a afirmaţiilor. Nu voi stărui asupra citatelor din autorii români şi străini, fragmente alese cu foarte atentă aplecare asupra detaliului spiritual, ci voi adăsta în preajma caracterizărilor memorabile, demne de un dicţionar al înţelepciunii creştine pe care părintele Petrica însuşi le face. Vorbind, de pildă, despre fire, concluzionează: Deci, firea, cu toate derivatele sale, asemeni adjectivului firesc sau adverbului fireşte, scot în evidenţă normalitatea fiinţei omeneşti, a lucrurilor şi situaţiilor, care se menţin prin stăruinţă în bine şi frumos, graţie consecinţelor acţiunilor noastre de sorginte spirituală. (p. 22)  Glosând despre frumos într-un alt eseu, autorul încearcă să ne consoleze pentru limitele înţelegerii noastre, în mod fatal limitate: … nu avem posibilitatea de a explica misterul supranatural, decât numai prin credinţă, căci în lumina vieţii terestre doar astfel putem trece dincolo de simţuri. (p. 25)  Iubirea, cea mai înaltă dintre virtuţile creştine, iubirea creştină a cărei dominantă este spiritualizarea, îşi află şi ea locul într-un eseu ce scoate în evidenţă diferenţa de interpretare a sentimentului respectiv, aşa cum este înfăţişat la Emerson şi Dostoievski, cu aplecare evidentă spre marele romancier rus, binecunoscut prin tenta creştină ce-o dă operelor sale. „… cel de al doilea scoate în evidenţă dragostea creştină, spiritualizată, pioasă, care cuprinde omul într-un sinergism total, devenind un Alter Christus.” (p. 29-30)  Copilăria este pentru fiecare dintre noi începutul traseului terestru în plan personal, un spaţiu al purităţii la care ne raportăm apoi cu nostalgie întreaga viaţă. Comentând această etapă e existenţei noastre, autorul ne atrage atenţia că : Mântuitorul face din prunc măsura omului desăvârşit. (p. 48)  La antipod, bătrâneţea, cu perspectiva apropiatei despărţiri de cei dragi, de agoniseala pentru care am cheltuit energia unei întregi vieţi. Senectutea, aşezându-se dinainte, în mod iremediabil tot felul de oprelişti, devine şi ea sursa de meditaţie a unuia dintre eseuri. Nemilos cu cei ce încearcă să-i forţeze zăgazurile, părintele Petrica exclamă, parcă extrăgându-şi cuvintele dintr-o bucoavnă uitată de vreme, cu scrieri sapienţiale: Fiecare să-şi cunoască limitele, pentru că ceea ce este frumos la tinereţe, este urât la bătrâneţe.” (p. 68)
Sunt nenumărate zicerile memorabile ale părintelui Vasile Petrica, fraze ce ne aduc în minte vorbele unui mare filosof al antichităţii, Protagoras: Omul este măsura tuturor lucrurilor.
Se cuvine să amintim şi prefaţa semnată de Claudiu T. Arieşan care, sub titlul Lecţia umanismului peren, face o foarte subtilă analiză a textelor, poposind asupra dominantei lor religioase şi culturale. Cu un deosebit simţ al caracterizărilor ce ţintesc miezul problematicii cărţii, Claudiu T. Arieşan o defineşte ca fiind: O plăsmuire cărturărească precum în vremurile de demult, făcută să edifice suflete şi să dăinuiască, firesc, peste timp şi vremuri. (p. 7)

Aquilina Birăescu