Daniel Alic, Eparhia Caransebeşului în perioada păstoririi episcopului Miron Cristea (1910-1919). Biserică şi societate

În cuvântul de binecuvântare, întâistătătorul actual al Eparhiei Caransebeşului, P.S. Lucian, subliniază meritele lucrării de faţă – teza de doctorat a părintelui consilier Daniel Alic, ea constituindu-se într-o frescă cuprinzătoare a răstimpului de arhipăstorire la Caransebeş a celui ce va deveni întâiul patriarh al României, cu toate implicaţiile sale eclesiale şi cetăţeneşti. Prefaţa, semnată de profesorul îndrumător Ioan Munteanu, relevă – la rândul său – faptul că disertaţia actuală echivalează cu „o reală şi originală contribuţie ştiinţifică” ce face cinste autorului.

Volumul ce-l recenzăm este structurat în 8 capitole mari, primul fiind dedicat Episcopiei Caransebeşului la începutul veacului trecut, ca al doilea capitol şi al treilea să prezinte activitatea lui Miron Cristea la Sibiu, apoi alegerea şi confirmarea sa ca episcop caransebeşean. Capitolele următoare – prevăzute cu mai multe subdiviziuni – relatează despre structurarea Episcopiei Caransebeşului sub noul vlădică, nu mai puţin despre rolul aceleaşi eparhii în susţinerea învăţământului confesional, ca şi aportul său la dezvoltarea socio-economică şi culturală a unităţilor din subordine, în genere a „oamenilor pământului” (N. Iorga) aflaţi sub oblăduirea demnului şi luminatului episcop Miron Cristea. Ultimele două capitole decelează militantismul în favoarea românismului, luptă naţional-politică încununată cu Unirea cea Mare.

Urmează cumpănitele Concluzii, rezumatele în engleză şi franceză, şi o foarte bogată bibliografie (arhivistică etc.), plus anexele indicate ab initio.

De dragul acribiei, aş avea de făcut doar câteva remarci. Episcopul Grigorie de la 1246, menţionat în p.29, nu a fost ortodox. Nici afirmaţia episcopului (român de origine) Emilian Chenghelaţ, cuprinsă în aceeaşi pagină, anume „cetatea Caransebeşului a fost reşedinţă episcopală ortodoxă încă din secolul al XIII-lea”, nu se confirmă, neexistând deocamdată dovezi irefutabile în această privinţă. Iar „episcopul sârb” Spiridon Ştirbiţa (ibidem) a fost de facto aromân de obârşie. La o reeditare, aş sugera ca lucrarea prezentă să fie înzestrată cu indici. Evident, aceste infime observaţii nu scad valoarea  remarcabilei teze doctorale a părintelui consilier cultural de la Caransebeş. Aşteptăm de la dânsul şi alte lucrări de acelaşi nivel.

Recenzie: Pr. prof. dr. Vasile Muntean