O ARHIVĂ BISERICEASCĂ Bănățeană –IZVOR INEDIT PRIVIND ISTORIA DREPTULUI (1780-1886)

(continuare din numărul trecut)

Preot prof. dr. Alexandru Stănciulescu Bârda

Capitolul al VII-lea

ELEMENTE DE DREPT PROCESUAL

 

7.1.Petiţionările. Oricare cetăţean avea dreptul să  facă petiţie către organele statului în vederea obţinerii unor drepturi, ori  rezolvării unor probleme personale. În circulara din 28 august 1791 se reglementa că pricine este nemulţumit de ceva să se adreseze mai întâi forurilor inferioare şi abia dacă acestea nu-i dau satisfacţie, să apeleze, în ordine ierarhică, până la împărat. Această măsură era necesară, deoarece se obişnuia ca toate petiţiile să se adreseze împăratului, deşi nu împăratul era cel mai îndreptăţit destinatar al lor[1]. Au fost situaţii, când s-au făcut jalbe până la Curtea de la Viena cu privire la abuzurile unor preoţi. În acest sens avem circulara episcopului Petru Vidac din 1 august 1818, din care aflăm că  ,,pâra cu jalbe, ce nişte sate milităreşti din protoprezviteratul Bisericii Albe (au făcut) asupra parohiilor lor, care însuşi la a lor împărătească mărire au dat şi după acestea în faţa locurilor acelora ispitire (cercetare, anchetă – n.n.) sau comisie ţiindu-să întru adevăr s-au vădit şi s-au descoperit că uni(i) preoţi la cererea şi luarea ştolarnicelor lor venituri de la încredinţata lor turmă cu adevărat nu puţină asupreală şi dosadă cu încărcare fac, nevrând făr(ă)  de mari dări şi plate (plăţi), care ei însuşi  după însăş(i) vo(i)e- le rându(i)esc (a)supra cei ce să însoară (s)au cunună  (s)au pre cei morţ(i) au îngropa“[2]. De felul cum percep taxele preoţii se interesau şi comandanţii militari ai grănicerilor din zonă. Unele reclamaţii se făceau direct către ei de către locuitori. Ei aveau dreptul de a face cercetări în acest sens şi de a aplica sancţiuni. Unele cercetări le făceau în prezenţa protopopului locului şi era posibil ca pedepsele să le aplice consistoriul eparhial, după ce era sesizat de către protopop. Această situaţie era motivată prin faptul că din aproape fiecare familie din satele de pe graniţă exista câte un grănicer, iar satele de graniţă aveau statut special încă de pe vremea împărătesei Maria Tereza[3]. Protopopul Petru Stoica de Haţeg considera că asemenea situaţii  ,,aduc micşorare şi batjocură cinului şi chiemării preoţăşti“ şi ameninţa pe toţi preoţii din subordinea sa că,  dacă vor îndrăzni cumva să  pretindă de la enoriaşii lor venituri mai mari decât cele ce erau rânduite prin lege vor fi aspru pedepsiţi, sancţiunile mergând până la caterisire. Rânduiala ,,drepturilor epitrahilului“ era de la 177o  valabilă şi în 1818!

7.2. Judecarea preoţilor. Conform  poruncii date de împăratul Leopold al II-lea, se abroga legea potrivit căreia, preoţii care s-ar fi făcut vinovaţi de infracţiuni grave şi chiar de crime erau judecaţi mai întâi de către organele civile sub stare de arest şi după aceea li se comunica eparhiilor din care aceştia făceau parte sentinţele. Leopold hotărăşte ca astfel de preoţi să fie  mai întâi judecaţi de către instanţele consistoriale bisericeşti, iar după ce sunt caterisiţi de ierarhii lor să fie judecaţi de instanţele civile[4]. Asupra acestei probleme se revine în 1794, făcându-se precizarea că în cazul când un preot este implicat într-o crimă şi dovezile împotriva sa sunt clare, atunci el  va fi judecat mai întâi de instanţa civilă; dacă probele sunt neclare, el este reţinut la episcopie până la clarificarea situaţiei[5].

Tot împăratul Leopold al II-lea scutea preoţii de obligativitatea de a depune jurământul în faţa instanţelor civile la judecăţi[6] şi de obligaţia de a prezenta ei înşişi lotrii(hoţii,dar şi haiducii) şi răufăcătorii  organelor de stat[7].

În 1842 li se interzicea preoţilor din zona grănicerească să apară în faţa organelor militare de judecată ca reclamanţi sau ca pârâţi. În astfel de cazuri, ei trebuiau să-şi trimită depoziţia scrisă, fără a se înfăţişa personal[8]. În 1843 preoţii erau opriţi a se prezenta în faţa instanţelor civile pentru judecăţi. Se judecau de către instanţele bisericeşti şi numai cu aprobarea episcopului puteau să se prezinte şi în faţa  celor civile[9].

În circulara  din 12 iulie 1790, aflăm că românii, preoţi şi credincioşi, refuzau să depună jurământ în faţa instanţelor de judecată în zilele de post. Episcopul îi sfătuieşte pe preoţi să elimine acest obicei şi să convingă şi poporul să facă acelaşi lucru. Episcopul îi slobozea pe toţi că, dacă susţin adevărul, pot să depună jurământ în orice zi din săptămână şi-i asigură că nu vor avea păcat pentru aceasta[10]. În 1818 se puteau prezenta în instanţă să depună mărturie, fără  jurământ, chiar fără a mai cere în prealabil aprobarea consistoriului eparhial[11].

7.2. Declararea morţii. În circulara din 14 martie 1792, urmare ordinului cancelariei imperiale, episcopul Iosif Şacabent anunţa preoţii  că, potrivit legii, în situaţia în care unul dintre soţi dispare sau fuge de acasă, părăsindu-şi soţul şi domiciliul, celălalt să aştepte şase luni întoarcerea. Dacă întoarcerea nu are loc, soţul părăsit să se adreseze consistoriului eparhial şi acela să dea circulară către toate bisericile din eparhie, ca să fie căutat şi anunţat soţul fugit şi să fie prezentat la judecată, fixându-i-se locul şi termenul de judecată. Dacă la termenul fixat soţul fugit nu se prezenta, atunci soţul părăsit era liber să se recăsătorească. Erau excluşi de la această dispoziţie bărbaţii şi femeile dispăruţi în ,,răzmiriţa cea de curând trecută turcească, fiindcă poate au căzut în robie“. Într-un asemenea caz, soţul rămas era dator să-l aştepte pe cel dispărut până la întoarcere, afară doar de cazul când doi martori ar fi depus jurământ că soţul dispărut a murit[12].

Capitolul al VIII-lea

CANOANELE ŞI TRADUCEREA LOR ÎN VIAŢĂ

           

8.1.Introducere

Acest  capitol este cel mai bogat reprezentat în documentele analizate. Ni se pare firesc să fie aşa, dacă avem în vedere că destinatarii acestor documente sunt protopopii, preoţii şi enoriaşii lor, iar organele emitente sunt, în cea mai mare parte tot din mediul eclesial. Atât emitenţii documentelor, cât şi destinatarii lor  concep şi receptează documentele şi conţinutul lor prin prisma prevederilor canoanelor Bisericii Ortodoxe şi legislaţiei de la vremea respectivă a imperiului. Având în vedere, pe de o parte, ineditul  izvoarelor analizate, iar pe de altă parte  bogăţia copleşitoare a conţinutului acestora, punem în prim plan prezentarea acestui conţinut în mod aproape exhaustiv, lăsând pe loc secund sau diminuând cât mai mult posibil interpretarea lor în iconomia lucrării  de faţă. Socotim că această lucrare este doar începutul unor cercetări viitoare mai profunde.

8.2.Codici sau colecţii de legi bisericeşti de bază.

8.2.1. Preliminarii. Lucrarea noastră are în vedere veacul al XVIII-lea şi prima parte a celui de-al XIX-lea. Este o perioadă foarte frământată din istoria Banatului, din viaţa românilor bănăţeni, o perioadă în care stăpânirea austriacă încearcă să acapareze toate sectoarele de activitate, să le stăpânească şi să le ţină sub control strict. Biserica Ortodoxă din Banat este o instituţie cu o personalitate juridică bine conturată, de care autorităţile habsburgice sunt nevoite să ţină cont. În cadrul politicii austriece generale de dezbinare a naţionalităţilor conlocuitoare după principiul cunoscut „divide et impera“, instituţia românească este subordonată arbitrar structurilor eclesiale sârbeşti, care-şi urmăresc sistematic propriile lor interese. Situat la graniţa cu Ţara Românească şi Imperiul Otoman, Banatul reprezintă o zonă vulnerabilă, spre care autorităţile politice şi militare ale imperiului îşi concentrează permanent atenţia. Banatul deţine regimente grănicereşti, care au statut special pentru populaţia din localităţile subordonate acestora. Banatul este locul de interferenţă între culturile, mentalităţile şi interesele slave, româneşti şi austriece, la care se vor adăuga cele maghiare. Banatul este vârful de lance folosit de panslavismul în expansiune; este locul spre care emigrează românii-munteni şi valahii sud-dunăreni; este locul unde prind rădăcini durabile ideile revoluţionare ale Europei Occidentale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. Banatul este un pământ mănos, de unde curge lapte şi miere, cu oameni pricepuţi şi harnici, viteji şi destul de loiali, de care Curtea de la Viena nu se putea lipsi. Faptul că Banatul era subordonat direct Vienei, arăta interesul major pe care-l manifesta împăratul faţă de această regiune. Integrarea în imperiu, în cultura şi spiritualitatea germană, trebuia să se facă osmotic, definitiv. Şi, totuşi, aceasta nu s-a putut realiza tocmai datorită rolului jucat de Biserica Ortodoxă Română din Banat. Ea a fost singura instituţie cu existenţă permanentă la români, instituţia în jurul căreia românii s-au strâns la vreme de primejdie, instituţia care le-a menţinut trează conştiinţa de neam, conştiinţa originii lor daco-romane, conştiinţa de limbă românească şi de credinţă creştină ortodoxă. Chiar subordonată instituţiilor eclesiale sârbeşti, Biserica Ortodoxă Română din Banat a făcut adesea front comun cu Biserica Ortodoxă Sârbă şi astfel au reuşit să supravieţuiască în istorie şi să-şi păstreze nealterată identitatea. Mulţi români au reuşit să pătrundă la vârful piramidelor de la Vârşeţ şi Karloviţ şi din funcţiile respective au putut să-şi slujească interesele lor naţionale. Alături de confraţii sârbi, care trăiau aceeaşi dramă a tuturor popoarelor subjugate din imperiu, românii, indiferent de statul social în care se situau, luptau, cu mijloacele şi posibilităţile lor la salvgardarea fiinţei lor naţionale. Biserica îşi avea rânduielile ei bimilenare şi, în virtutea acestora, creştinii ortodocşi reuşeau să reziste. Dreptul canonic era punctul de sprijin, piatra de rezistenţă. Alături de aspectele dogmatice şi liturgice, el marca deosebirea incontestabilă dintre catolici şi ortodocşi, dintre Apus şi Răsărit. Cormciaia Kniga era colecţia de Drept Canonic cu valabilitate absolută la toate popoarele slave şi ea s-a aplicat, prin structurile eclesiale sârbeşti, şi în Banat, vreme de mai bine de un veac şi jumătate.

8.2.2. Contextul istoric. Războiul austro-turc din 1683-1699 a dus la eliberarea Ungariei, Serbiei de nord, Crişanei şi apoi a Banatului de sub jugul turcesc. Acest fapt a cauzat o emigrare masivă a sârbilor şi macedonenilor din Imperiul Otoman spre cel Austriac. Mulţi dintre aceştia s-au aşezat şi în Banat. La sfârşitul secolului al XVII-lea existau în Ungaria, Croaţia şi Slovenia cinci episcopii sârbeşti sub jurisdicţia patriarhului de la Carloviţ. Ortodocşii din Banat (români şi sârbi) au aparţinut de episcopiile Vârşeţ, Timişoara, Caransebeş, Oradea sau Arad. Acestea au avut existenţe sporadice şi scaunele episcopale s-au mutat după împrejurări de la o localitate la alta. Abia prin pacea de la Passarovitz (1718), Banatul, Oltenia, nordul Serbiei, nordul Bosniei au revenit, oficial, Austriei. Din acel moment, Banatul a fost luat sub administraţie militară, ca domeniu al Coroanei, organizat în 11 districte. Tot din acel an au fost aduşi în Banat numeroşi colonişti europeni (germani, italieni, francezi, spanioli, bulgari etc.), cărora li s-au dat terenuri în folosinţă. Aceştia erau catolici şi, odată cu ei, şi-au făcut apariţia şi călugării şi misionarii iezuiţi. Autorităţile politice au cerut celor religioase ortodoxe din Banat să nu împiedice răspândirea şi activitatea prozelitistă a romano-catolicilor şi uniţilor. Cu toate acestea, în tot veacul al XVIII-lea nu au existat decât două parohii unite în Banat. În tot cursul veacului al XVIII-lea, la patriarhia din Carloviţ sau la episcopia din Vârşeţ nu a existat un vlădică român. Uneori au fost aleşi chiar ierarhi de origine armeană, dar nu românească, deşi românii reprezentau 80% din populaţia Banatului. Lucrul acesta a creat animozităţi între cele două naţionalităţi şi chiar o revoltă românească la episcopia din Vârşeţ. Atenţia Curţii de la Viena faţă de Banat se manifestă şi sub forma celor trei vizite ale împăratului Iosif al II-lea în 1768, 1770 şi 1773 pentru a cunoaşte la faţa locului realităţile de aici. Autorităţile maghiare făceau şi ele mari presiuni asupra administraţiei habsburgice, pentru ca aceasta să revină la realităţile de dinaintea anului 1552 şi să atribuie Banatul Ungariei. Curtea de la Viena a refuzat categoric acest lucru şi tocmai de aceea şi-a întărit administraţia sub toate aspectele în Banat, transformându-l nu numai în bastion de graniţă, ci şi într-o profitabilă exploataţie agricolă. Paralel cu stocarea bogăţiilor solului şi subsolului, administraţia austriacă susţinea o politică abilă de catolicizare a elementului ortodox, fie sârb, fie român[13].

8.2.3.Cormciaia Kniga – element de rezistenţă în lupta pentru supravieţuire etnică şi religioasă. Colecţia de Drept canonic fundamentală a tuturor bisericilor slave este Cormciaia Kniga. Ea s-a dezvoltat de-a lungul a cca. opt veacuri în Serbia, Bulgaria şi Rusia, în variante aproape identice. Tocmai de aceea se cuvine a face o scurtă privirea asupra dezvoltării ei de-a lungul timpului şi în celelalte ţări slave ortodoxe, nu numai în Serbia[14] .

8.2.4. Scurt istoric al colecţiei. Majoritatea istoricilor Dreptului canonic au ajuns la concluzia că Cormciaia Kniga este opera Sfântului Sava, mitropolit sârb din veacul al XIII-lea. Până atunci, în Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Bulgară se folosea Nomocanonul în 50 titluri, numit şi Nomocanonul lui Ioan Scolasticul, care fusese tradus, după toate probabilităţile, de Metodiul din limba greacă. În Biserica Rusă se folosea Nomocanonul în XIV titluri. Cormciaia Kniga poate fi asemănată cu Pidalionul de mai târziu de la români. E posibil ca traducerea ei să se fi făcut de mitropolitul Sava la Mânăstirea Hilandar. Ea s-a răspândit repede, în manuscris, şi în Bulgaria. Cert este că la 1262 a fost trimisă de despotul bulgar Iacob Sviatoslav mitropolitului rus Ciril II, care o declară în sinodul de la Wladimir din 1274 universal obligatorie pentru Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru prima dată Cormciaia a fost tipărită în 1650, urmată curând (1653) de o nouă ediţie revăzută, care a stat la baza ediţiilor următoare. Fiindcă la acea vreme limba oficială era slavona în ţările slave, cartea s-a răspândit repede atât în Rusia, cât şi în Bulgaria şi Serbia[15]. A mai fost reeditată în 1787, 1804, 1816, 1829, 1843, 1862 etc. După ea s-au călăuzit ierarhii, preoţii, călugării şi instanţele de judecată din Rusia, Bulgaria şi Serbia până astăzi, făcându-se pe parcurs comentarii, adaptări şi reeditări succesive, în funcţie de necesităţi.

8.2.5. Cuprinsul Cormciaei Kniga poate fi împărţit în 70 de capitole, grupate astfel: prolog cuprinde 2 scrieri polemice contra catolicilor, analiza Marii Schisme, istoricul creştinării ruşilor, istoria sinoadelor ecumenice şi particulare şi o parte din Nomocanonul lui Fotie. Partea I-a (cap. I-XLI) cuprinde Sinopsa comentată a lui Alexe Aristen. Partea a II-a (cap. XLII – LXX) cuprinde fragmente extrase din diferite surse şi codici, astfel: 87 capitole ale lui Ioan Scolasticul, trei novele ale lui Alexie Comneanul, Nomocanonul în XIV titluri, fragmente din Ecloga lui Leon Isaurul, Prochirionul lui Vasile Macedon, numeroase referiri la căsătorie şi gradele de rudenie, canoane ale unor Sfinţi Părinţi. Epilogul cuprinde referinţe la denumirea cărţii şi schisma dintre Apus şi Răsărit. Ţinem să precizăm că titlul cărţii poate fi tradus în româneşte prin Călăuza cârmaciului de corabie, ceea ce ne duce cu gândul la înţelegerea îndeobşte acceptată de teologi, că Biserica este corabia, care duce pe creştini pe marea vieţii către limanul Hristos. În sârbeşte, abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea (Zara, 1884; Neusatz, 1886) apar ediţii prescurtate ale Cormciaei.

8.2.6. Cormciaia Kniga în raport cu legislaţia austriacă. Începând cu sfârşitul veacului al XVII-lea, până la jumătatea celui de-al XIX-lea, în Imperiul Austriac asistăm la o adevărată abundenţă de legi şi norme juridice. Excelează în acest sens perioadele în care la conducerea imperiului se aflau împăraţii Leopold, Maria Tereza, Francisc al II-lea şi Iosif al II-lea. Legile erau în primul rând sub forma diplomelor imperiale, apoi articole dietale emise de dietele provinciale, dar nu lipseau nici patentele, edictele, rescriptele şi ordonanţele. Evantaiul de referinţă al legislaţiei austriece viza toate domeniile vieţii publice şi private, inclusiv cel bisericesc. Celebră a rămas Diploma leopoldină din 1691 (Aprobatele, Compilatele, Tripartitum, Constituţiile etc.) cu largă aplicabilitate în prima parte a secolului al XVIII-lea. Se observă permanenta tendinţă a împăraţilor de a nesocoti rolul organelor legislative propriu-zise şi a emite legi cu de la sine putere, ceea ce a dus la un stil despotic, absolutist, de conducere a statului. Au fost emise chiar coduri penale, precum cel terezian (1768) şi iozefin (1787), fără consultarea organelor legislative. Pe lângă legile propriu-zise se emiteau aşa-zisele privilegii, care nu erau altceva decât derogări de la lege pentru o serie de categorii de persoane, grupuri etnice, unităţi teritoriale sau instituţionale. Aşa, bunăoară, bisericile catolică şi protestante, apoi cea greco-catolică se bucurau de privilegii deosebite în raport cu fiscalitatea imperiului, pe când Biserica Ortodoxă era exclusă de la astfel de privilegii. La fel germanii şi ungurii din Transilvania şi Banat erau socotiţi naţionalităţi privilegiate, deşi erau minoritare, în timp ce populaţia românească, majoritară, era doar tolerată[16].   În raporturile cu Biserica Ortodoxă, de-a lungul veacului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui de-al XIX-lea, se observă o legislaţie discriminatorie, fără a mai vorbi de acţiunile politice susţinute de minimalizare şi de marginalizare a acestei instituţii. Nu era scăpat nici un prilej de a atrage membrii Bisericii Ortodoxe către catolicism ori protestantism, aşa cum s-a întâmplat în 1699-1700 cu mitropolitul Athanasie Anghel. Preoţii şi ierarhii ortodocşi erau socotiţi „schismatici“ şi, ca atare, trebuiau „convertiţi“ la creştinism. Toate marile evenimente politice, care au bulversat perioada în discuţie şi nu numai, în care au fost implicaţi şi români, au avut printre revendicările lor majore obţinerea egalităţii în drepturi între naţionalităţile conlocuitoare şi între cultele din Transilvania şi Banat. Motivaţia detaliată, bazată pe principiul vechimii, continuităţii, preponderenţei demografice a populaţiei româneşti din acest principat se poate găsi în Suplex Libellus Valachorum din 1791, din care se vor găsi variante până în 1804. Curtea de la Viena urmărea cu diplomaţie alipirea definitivă de Austria a provinciilor supuse şi pentru aceasta avea mai multe pârghii, printre care, pe primul loc era considerată cea legislativă. Consultarea unor colecţii de legi din perioada respectivă este edificatoare în această privinţă.[17] Oricum, o tendinţă vădită a legislatorului austriac era aceea de laicizare a tuturor sectoarelor de activitate, inclusiv a dreptului canonic. Legislaţia canonică făcea faţă cu greu presiunilor exercitate de către cea laică, civilă şi penală. Cormciaia Kniga, care, de fapt, reprezenta pentru lumea ortodoxă slavă şi cea românească din Banat şi Transilvania însuşi Dreptul canonic era un punct de sprijin, pe care se bazau autorităţile eclesiastice în apărarea prerogativelor proprii şi ale Bisericii în general în faţa autorităţilor politice, civile şi militare din zonă. Bazându-se pe Dreptul Canonic, respectiv pe Cormciaia Kniga, autorităţile religioase din Serbia, Banat şi Transilvania vor păstra până după jumătatea veacului al XIX-lea dreptul Bisericii Ortodoxe de evidenţă a stării civile. În baza legislaţiei canonice, parohiile păstrau actele de stare civilă privind naşterile, nunţile şi înmormântările, ele eliberau certificate şi făceau raporturi periodice sau de câte ori li se cerea de către autorităţi. În baza legislaţiei canonice, autorităţile bisericeşti aveau cel dintâi cuvânt privind impedimentele de căsătorie, în special grade de rudenie şi tot ele aveau primul cuvânt privind divorţul celor căsătoriţi. Datorită legislaţiei canonice, respectiv Cormciaei Kniga, Biserica Ortodoxă din Serbia, Banat şi Transilvania şi-a păstrat identitatea, specificul şi populaţia ortodoxă nu a fost asimilată de stăpânirea austriacă şi cea austro-ungară de mai târziu. Românii şi-au avut biserica lor, preoţii şi ierarhii lor, instituţiile lor bisericeşti, alături de limbă, port, muzică, tradiţii. Tocmai prerogativele ce reveneau clerului în virtutea dreptului canonic, prerogative pe care autorităţile legiuitoare erau nevoite să le recunoască, preoţii şi ierarhii ortodocşi aveau un statut cât de cât onorabil în societate. Statul, prin instituţiile sale de la nivelul localităţilor, căuta să-i folosească în cât mai multe domenii de activitate, datorită ştiinţei lor de carte, uneori determinându-i să-şi folosească propriile lor atribuţii clericale. Menţionăm în acest sens rolul lor în recrutarea soldaţilor, rolul în evidenţa populaţiei emigrate şi imigrate în zonă, rolul în armată, şcoală, sănătate publică. Am putea spune că Biserica, prin atribuţiile ce-i reveneau în cadrul dreptului canonic, dar şi în afara lui, în societate, devenea pentru imperiu un rău necesar, de care statul, cu toate încercările lui diplomatice, nu se putea descotorosi fără a provoca proteste sociale majore. Observăm din documentele vremii, printre altele, încercările autorităţilor politice de a rupe legătura dintre credincioşi şi cler. În acest sens, se introduc reguli privind examenul de admitere la seminarul teologic din Vârşeţ de-a dreptul draconice, pentru a bara drumul copiilor de români. Astfel, se cerea candidaţilor la admitere să cunoască, să vorbească şi să scrie cursiv în limbile germană, maghiară şi sârbă. Lucrul acesta făcea ca preponderenţa celor admişi să fie de alte etnii decât cea românească, astfel că în Banat erau apoi trimişi preoţi sârbi sau de alte naţionalităţi, fără legătură cu poporul românesc din Banat şi cu problemele lui. Cu toate acestea, chiar şi dintre aceştia mulţi au înţeles realitatea şi s-au alăturat cauzei româneşti în lupta pentru emanciparea politico-socială şi chiar religioasă. Trebuie recunoscut însă că nici autorităţile bisericeşti sârbe nu şedeau indiferente, ci foloseau orice prilej pentru a intensifica procesul de sârbizare în zonă, ceea ce îngreuna mult situaţia românilor din Banat. Întâlnim însă în structurile eclesiale de la Vârşeţ şi Karloviţ cadre de origine română foarte capabile, care erau folosite nu numai pentru a face traduceri şi a redacta circulare şi acte în limba română, dar uneori acestora li se oferă şi funcţii de răspundere. Reprezentativ în acest sens este cazul lui Andrei Şaguna, macedonean de origine, care are capacitatea de a se impune prin inteligenţă, dar şi de a câştiga bunăvoinţa autorităţilor bisericeşti şi politice imperiale, fapt care l-a ajutat să acceadă în funcţia înaltă de mitropolit al Transilvaniei, să înfiinţeze mitropolie în Transilvania şi să emancipeze sub aspect canonic pe românii din Transilvania şi Banat de sub jurisdicţia sârbă.

8.2.7. Cormciaia Kniga în raport cu legislaţia celorlalte culte. Romano-catolicii erau mai puţin prezenţi în Banat decât în Transilvania în secolul al XVIII-lea şi prima jumătatea a celui de-al XIX-lea. Puterea Bisericii Romano-Catolice însă era mare în acea vreme în Europa şi papa influenţa în mare parte politica internă şi externă a statelor europene. Imperiul Habsburgic, deşi aparent prosper, în toata această perioadă trece prin crize economice succesive. Aceasta îl făcea să-şi atenueze în mare măsură elanurile şi planurile politice interne şi externe. Papa reprezenta o forţă politică şi economică, de care trebuia să ţină seama[18]. Lucrul acesta făcea ca Biserica Romano-Catolică în general şi clerul superior catolic în special să aibă o poziţie privilegiată în raport cu celelalte culte din imperiu. Este ştiută politica papală de acaparare de noi teritorii şi populaţii. Este cunoscută politica dusă de ea în Transilvania, soldată cu apariţia Bisericii Greco-Catolice. Cea mai puternică influenţă a sa asupra populaţiei şi clerului ortodox din ţările componente ale imperiului o constituia acordarea unor privilegii celor ce aderau la această instituţie, fapt care atrăgea pe mulţi, cum s-a întâmplat la începutul secolului al XVIII-lea în Transilvania şi nu numai. Aparent, dreptul canonic al Bisericii Romano-Catolice îşi avea multe puncte comune cu ale celui ortodox: canoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice şi ale unor sinoade locale, ale unor Sfinţi Părinţi. Cu toate acestea el îşi avea particularităţile sale, care-l deosebeau mult de legislaţia canonică ortodoxă, în sensul că se adăugaseră la canoane o mulţime de bule papale, de hotărâri ale unor sinoade apusene, nerecunoscute de către Biserica Ortodoxă. Aceasta făcea ca Biserica Romano-Catolică să-şi aibă o organizare piramidală, în vârful piramidei ierarhice fiind situat papa. Lui i se subordona întreaga creştinătate catolică, indiferent de etnie, de graniţe politico-administrative ale statelor. Biserica Romano-Catolică se constituie ca un super-stat, ca un organism suprastatal, care nu-şi propunea să dea seama de acţiunile sale statelor din care făceau parte filialele sale. Dreptul canonic occidental fusese adaptat pretenţiilor papale şi aceasta se poate vedea cu uşurinţă în toate colecţiile canonice catolice şi studiile propriu-zise de drept canonic occidental.[19] Primatul jurisdicţional şi infailibilitatea papală erau principii de care canoniştii şi întreaga Biserică Romano-Catolică trebuiau să ţină seama cu stricteţe, ceea ce nu de puţine ori ducea la abuzuri. Ca „suveran pontif“ şi şef al statului Vatican, papa nu ezita să se declare şi supraşef al statelor în care Biserica Romano-Catolică exista. În baza principiului supremaţiei spirituale, papa putea merge până acolo încât destituia pe şefii de state şi chiar putea să dezlege de jurământ faţă de conducătorii statelor pe supuşii acestora, fie ei chiar şi aflaţi sub arme. Starea aceasta, la care s-a adăugat cearta pentru investitură, a făcut ca între pontiful papal şi conducătorii statelor europene să se creeze animozităţi puternice, care au generat protestantismul, iar mai târziu puzderia de secte din Occident. Revenind la spaţiul austriac din perioada secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, vom vedea că şi aici se produce o reacţie similară a factorului politic faţă de cel religios. E vorba de „iosefinismul“ lui Iosif II, care, prin edictul din 1784, subordona Biserica statului, deosebind „iura din sacra“, care cădea în competenţa exclusivă a Bisericii, de „iura circa sacra“, care cădea în competenţa statului. Puterea papală a încercat să-şi refacă poziţiile prin încheierea de tratate numite concordate cu fiecare stat în parte, cu atât mai mult cu cât Revoluţia franceză din 1789 a venit să dea o nouă orientare, total opusă religiei în general[20]. Această poziţie autoritară a Biserici Romano-Catolice era incomodă pentru suveranii habsburgici şi o acceptau de nevoie. Ei i se opunea categoric poziţia Bisericii Ortodoxe din imperiu, care, bazată pe principiul sinodalităţii şi relaţiilor de reciprocitate dintre stat şi Biserică, promovate prin dreptul canonic, respectiv prin Cormciaia Kniga în ţările slave, în Transilvania şi Banat în perioada în discuţie, făcea mult mai onorabilă poziţia statului în raport cu Biserica. Faptul acesta determina o oarecare poziţie mai conciliantă faţă de Ortodoxie, în ciuda presiunilor autorităţilor iezuite de a „converti“ elementul ortodox la catolicism. Trebuie să avem aici în vedere şi influenţa pe care o exercita Imperiul Ţarist, cu care Austria a avut de-a lungul perioadei în discuţie, în mod succesiv, atât relaţii de prietenie, cât şi de beligeranţă. Ruşii îşi asumau rolul de apărători ai popoarelor creştine în faţa pericolului turcesc, dar şi ai Ortodoxiei în faţa tendinţelor prozelitiste ale Catolicismului şi Protestantismului, prigoanelor, – acolo unde existau –, din partea unor state catolice sau protestante împotriva Bisericii Ortodoxe.  Cât priveşte Dreptul canonic al Bisericilor Protestante, este mai delicat de discutat în cazul de faţă, deoarece protestanţii au fost prea slab reprezentaţi în zona Banatului în secolele XVII-XIX. Mai mult au fost prezenţi în marile oraşe, precum Timişoara, Arad, foarte puţin în Caransebeş sau Reşiţa. Ei şi-au făcut simţită prezenţa în Transilvania, unde au obţinut teren şi populaţie, mai ales prin politica promovată de unii principi protestanţi ai Transilvaniei. Curtea de la Viena folosea Protestantismul şi Ortodoxia ca o alternativă, ca o contragreutate în faţa presiunii catolice, dar suveranii austrieci nu erau de fapt protestanţi şi lucrul acesta se poate observa în politica lor din perioada în discuţie. Împăraţilor austrieci, ca şi altora de altfel, le conveneau de minune principiile dreptului canonic protestant, fiindcă acesta subordona Biserica aproape în totalitatea ei suveranilor politici. Puţin mai rămăsese în dreptul bisericesc protestant din zestrea canonică a creştinătăţii din primul mileniu[21].Ţinând seama de dreptul canonic al Bisericii Ortodoxe, respectiv de prevederile Cormciaiei Kniga, împărăteasa Maria Tereza dădea la 1770 un regulament privind poziţia ortodocşilor în cadrul imperiului şi raporturile lor cu statul[22]. Asupra acestuia s-a revenit curând[23]. Reglementările Mariei Tereza au fost continuate, în spiritul despotismului „luminat“, de către fiul acesteia, împăratul Iosif al II-lea[24].Totuşi, Ortodoxia a fost mereu „tolerată“ în imperiu, chiar dacă, legal, la începutul veacului al XIX-lea, îi fusese recunoscut locul de egalitate cu celelalte religii din imperiu, respectiv cea catolică şi cea protestantă. Avem în vedere spre exemplu, dreptul legal recunoscut, al Bisericii Romano-Catolice, ca biserică de stat, să controleze toate sectoarele vieţii spirituale. Ne gândim în primul rând la dreptul ce-i revenea prin lege de a cenzura orice scriere şi de a condamna pe oricine scria ori citea cărţi interzise de această cenzură. Poziţia aceasta privilegiată s-a menţinut tot veacul al XVIII-lea, până la Iosif al II-lea. Sub presiunea factorului politic, bisericile din imperiu au fost silite să acorde în vremea lui Iosif al II-lea întâietatea statului şi să se pună în slujba acestuia. Biserica trebuia, înainte de toate, să acorde sacramentele şi să asigure formarea morală a credincioşilor. În calitate de „protector suprem al Bisericii din Austria“, Iosif al II-lea pretindea o supremaţie desăvârşită[25].  Poate în vremea lui Iosif al II-lea dreptul canonic în general, cât şi celelalte discipline ale teologiei au fost marginalizate cel mai mult, Biserica devenind o instituţie aproape complet subordonată statului, iar preoţii adevăraţi slujbaşi ai statului. Edictul de toleranţă din 13 octombrie 1781 al lui Iosif al II-lea a acordat, într-adevăr, ortodocşilor şi protestanţilor libertatea de cult, dar catolicismul a rămas tot religia dominantă în stat. Abia în vremea împăratului Leopold al II-lea Biserica Romano-Catolică a fost oarecum lipsită de o serie de privilegii, ceea ce a apropiat-o mai mult, ca poziţie în cadrul societăţii şi imperiului, de celelalte biserici necatolice. Abia în vremea lui Franz-Josef I (1848-1916) se consideră că pilonii de susţinere ai monarhiei sunt dinastia, armata şi Biserica[26]  iar sistemul constituţional limitează oarecum puterile discreţionare, dictatoriale, ale împăratului, dând mai multă libertate instituţiilor, inclusiv Bisericii.

În contextul unei atare situaţii, în care interesele politice, militare, economice şi religioase se întrepătrundeau adesea, Banatul a reuşit să-şi păstreze entitatea şi particularităţile sale, a putut să-şi promoveze lupta pentru emanciparea culturală, religioasă, politică şi socială. Într-o Europă frământată şi greu încercată de războaie, epidemii şi calamităţi, de revoluţii şi zvârcoliri sociale, o Europă în care creşterea demografică este evidentă, în care agricultura produce mai mult decât în veacurile precedente, în care comerţul ia avânt fără precedent prin dezvoltarea transportului maritim şi oceanic, în care se produce o adevărată revoluţie industrială începând din Anglia şi continuând în celelalte state europene, în care burghezia începe să se contureze, ajungând la jumătatea veacului al XIX-lea să dea lovitura de graţie sistemului feudal de producţie, în care clasele de jos încep să se redeştepte la viaţa politică, iar popoarele subjugate îşi intensifică, pe multiple planuri, lupta de emancipare politică şi naţională, Biserica îşi păstrează cu greu locul de instituţie importantă în viaţa socială în general şi în viaţa individului în special. Curentele ideologice la modă bulversează modul de gândire şi mentalităţile multiseculare de până atunci, dând loc unor contraste îngrijorătoare în toate domeniile de activitate practică şi speculativă. Spiritul ştiinţific şi tehnic, pe de o parte, mişcarea filozofică, pe de alta, crează un nou gust european, care generează în final două mari revoluţii, care au zguduit nu numai continentul european: cea franceză din 1789 şi cea burgheză din 1848. Acestea au contribuit substanţial la zămislirea unei noi lumi europene, pe o lume a veacului al XVII-lea, o lume în curs de secularizare. Statele vechi europene, de tipul Imperiului Habsburgic, devin pe-ncetul un adevărat „cimitir al naţiunilor“, un sistem anacronic, care se va prăbuşi la începutul veacului al XX-lea. Biserica făcea parte din Europa în general şi din Imperiul Habsburgic în special şi trebuia să facă faţă noilor provocări[27]. Toate ramurile teologiei trebuiau să suporte adaptări în faţa situaţiei oferite de veacurile în discuţie, dar mai ales dreptul canonic, care privea direct relaţiile Bisericii cu statul şi relaţiile Bisericii cu celelalte biserici şi culte.  Sârbii făceau parte din grupa mare a popoarelor slave şi stăpâneau o mare parte din Peninsula Balcanică, deşi fuseseră divizaţi de împrejurări istorice. Atenţia imperiului ţarist de la Moscova era mereu îndreptată spre aceşti „fraţi” de limbă si de credinţă ortodoxă şi, după cum au permis împrejurările, Moscova a sprijinit slavii din Peninsula Balcanică şi nu a contenit niciodată în speranţa că într-o bună zi îşi va întinde stăpânirea peste ei. În relaţiile cu Imperiul Habsburgic s-au înregistrat alianţe şi prietenii încă de la începutul veacului al XVI-lea, dar şi războaie. Aceasta a făcut ca problema slavilor din Balcani în special şi a creştinilor ortodocşi de aici în general să fie adesea abordată de cele două puteri. Cu un aşa protector, nu e de mirare că sârbii au avut un statut privilegiat în cadrul Imperiului Habsburgic, dar poziţia aceasta a lor s-a răsfrânt şi asupra religiei ortodoxe[28]. Conform reglementărilor politico-administrative ale Imperiului Habsburgic, Transilvania şi Banatul au fost subordonate spiritual autorităţilor eclesiale sârbeşti de la Vârşeţ şi Karloviţ, iar politic au fost subordonate direct curţii de la Viena în vremurile ei bune, încercându-se prin aceasta o diminuare a influenţei şi puterii ungare, de care Viena se temea. Biserica Ortodoxă se constituie ca o instituţie de sine stătătoare, cu o individualitate bine conturată în context european şi îşi scria propria sa istorie. Dreptul canonic, respectiv Cormciaia Kniga din lumea slavă, care avea aplicabilitate şi în spaţiul transilvano-banatic până în a doua jumătatea a veacului al XIX-lea, când s-au înfiinţat Mitropolia de la Sibiu şi Episcopia Caransebeşului şi s-a rupt relaţia de subordonare faţă de Biserica Ortodoxă Sârbă, a fost singura autoritatea care a călăuzit Biserica în stabilirea relaţiei sale cu statul habsburgic şi cu celelalte culte. Din raţiuni politice, autorităţile imperiale au respectat mai mult sau mai puţin autonomia Bisericii, dar nu i-au putut-o anula. Ar fi contravenit normelor europene, ar fi trezit reacţii internaţionale imprevizibile atât din partea papalităţii, cât şi din partea unor mari puteri precum Moscova. Sub paravanul normelor de drept canonic, care-i reglementa o bună parte din activitate, clerul ortodox român din Banat şi Transilvania şi-au lucrat pe-ncetul, cu înţelepciune, istoria în procesul de emancipare naţională. Acesta privea aspecte ale vieţii bisericeşti, politice, culturale, sociale şi naţionale. Triumful de la 1918 a fost şi opera clerului român din Banat şi Transilvania, care a înţeles şi a slujit cu credinţă şi dăruire aspiraţiile de veacuri ale neamului românesc.



[1]  Arhiva Prot. Mehadia, Dos.I, f. 101 r. – v.

[2]  Idem, Dos. III, f. 8 r.; Dos.II, f. 105 r. -106 r.

[3]  Idem, Dos.III, f. 12 v. – 13 r. ; Dos.II, f. 112 v. – 113 v.

 

[4]  Idem, Dos.I, f. 87 v.-88 v.

[5]  Ibid., f. 129 r. -v.

[6]  Ibid., f. 87 v. – 88 v.

[7]  Ibid.

[8]  Idem, Dos.III, f. 235 r.

[9]  Idem, Dos.X, f. 63 r.

[10]  Idem, Dos.I, f. 93 r.

[11]  Idem, Dos.III, f. 6 r. – v.

[12]  Idem, Dos.I, f. 112 v.

 

[13]  Referinţe şi bibliografie amplă privind aceste aspecte a se vedea în Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, vol. V, 2003, pp.341 – 348; 679 – 803; vol. VI, 2002, pp. 44 – 45; 94 – 99; 531 – 533; 844 – 847; vol. VII/1, 2003; pp. 167 – 199; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Inst. Biblic, vol. II, 1981, pp. 382 – 402; 514 – 525; vol. III, 1981, pp. 348 – 369; Magd. Silviu Anuichi, Activitatea Mitropolitului Pavel Nenadovici (1749 – 1768) de Carlovitz în slujba Ortodoxiei, în „Studii Teologice”, an. XIII (1961), nr. 9-10 (nov. – dec.), pp. 543 – 551; Prof. Dr. Liviu Patachi, Românii ortodocşi în lupta cu catolicismul după 1700, în „Studii Teologice”, an. II (1950), nr. 3 – 6 (mart. – iun.), pp 218 – 235; Pr. AL. Stănciulescu-Bârda, Studii şi documente privind istoria României, vol. I, Banatul, Bârda, Editura „Cuget Românesc“, 2003, 166 pag.; Idem, Vechea legislaţie bisericească bănăţeană, Craiova, Editura Sitech, 2006; Blaguvest Neagulov, Banatskite bulgari. Istoriiata na edna maltinstvena obşcinost văv vremeto na naţionalnite dărjavi, Sofia, Paradigma, 1998, 368 pag. ; C. Juan – Pietroi, Orşova, străbună vatră bănăţeană, Lugoj, Dacia – Europa Nova, 1999, 127 pag.; Jean Berenger, Istoria Austriei, Bucureşti, Corint, 1999, 160 pag.; Ladislau Gyemant, European Tradition and Experiences, Cluj – Napoca, 1999, 332 pag.; Valeriu Leu, Banatul între arhaic şi modern: Mentalităţi în veacul luminilor, Oradea, Impr. de Vest, (f.a.), 88 pag.; Slavenko Terzic, Europe and The Serbs. Internaţional Sciencific Conference, 13 – 15 dec. 1995, Belgrad, Istorical Institute of Serbian Academy of Sciences and Arts, 1955, 687 pag.; Istoria Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997, 584 pag.; D. Drăghicescu, La Transylvanie: Esquisse historique, geographique, ethnographique et statistique, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, 122 pag; I. Ploscaru, Scurtă istorie a Bisericii Române, Timişoara, Helicon, 1998, 120 pag.; Ernst Wagner, Geschichte der Siebenbürger Sachsen: Ein Überblick, Innsbruck, 1990, 118 pag.; Viorel Roman, Transilvania. Românii de la încrucişarea intereselor imperiale, Lugoj, Dacia Europa Nova, 1998, 288 pag.; Radu Păiuşan, O istorie a Românilor din nord-estul Serbiei, Timişoara 1998, 146 pag.; Silviu Dragomir, Banatul românesc: Schiţă istorică, Timişoara, Ed. Augusta, 1999, 100 pag.; Liviu Groza, Documente vieneze referitoare la istoria Banatului, Lugoj, Dacia Europa Nova, 2000, 56 pag.; M. Stoica, Relaţiile internaţionale în sud-estul Europei în primele trei decenii ale secolului XIX-lea, Bucureşti 1996, 357 pag.; Serge Berstein, Istoria Europei, Iaşi, Inst. European, 1997 – 1998, 5 vol.; Erich Zőllner, Istoria Austriei: De la începuturi până în prezent, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, 2 vol.; Paul Teleki, The Evolution of Hungary and its place in European History, New – York, Mac Millan, 1923, 243 pag.; Piotr S. Madycz, Preţul libertăţii: o istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu până în prezent, Bucureşti, Ed. All, 1998, 332 pag.; I. Marin Mălinaş, Bizanţ, Roma, Viena şi fenomenul uniatist, Oradea, Împr. de Vest, 1997, 112 pag.;)

 

[14]  Despre Cormciaia Kniga s-a scris mult, atât în ţările slave, cât şi în afara lor. Menţionăm câteva scrieri de acest gen: Tsch. Mitrovits, Die Kormtschaja Kniga, Wien, 1898; K. A. Nevolin, O sobranijah i ucenom obrabotivanji cerkovnih zakonov v Greciji i Rossiji (Despre colecţiile şi lucrările ştiinţifice ale legilor bisericeşti din Grecia şi Rusia), vol. VI, Petersburg, 1859; B. Rosenkampf, Obozrjenie Kormcej knjigi (Privire generală asupra Cormciaei Kniga), Petersburg, 1899; N. Naozerski, Istoriceschii obozrenie istoknicov prava prevoslavnâi cerkvi (Privire istorică asupra izvoarelor dreptului Bisericii Ortodoxe), Moscova, 1891; N. Ducich, Krmcija moraska, Belgrad, 1877; Constantin Popovici, Fântânele şi Codicii dreptului bisericesc ortodox, Cernăuţi, 1866; Nicodim Milaş, Despre colecţiunile de canoane ale Bisericii Ortodoxe, Neusatz, 1886; Id., Krmcija de Savina, Zara, 1884; N. Kalacow, O znăceniji Kormcej v sistemje dravnjago ruskago prava (Despre însemnătatea Cormciaei în sistemul dreptului vechi rusesc), Moscova, 1850; Teophan Zivkovich, Biserica naţională sârbească după principiile ei canonice, Timişoara, 1868 (în limba sârbă); N. Milaş, Dreptul Bisericesc oriental, Bucureşti, 1915; Id., Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I/1, Arad, 1930; Dr. Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, Cernăuţi, 1942; Vasile Pocitan, Compendiu de Drept Bisericesc, Bucureşti, 1898; M. Teodorian, Dreptul canonic oriental, Bucureşti, 1905 – 1907, 3 vol.; D. Boroianu, Dreptul bisericesc, Bucureşti, 1933; H. Alivisatos, Das kanonische Recht, Leipzig, 1939; Şt. Zankov, Grundlangen der Verfassung der Bulgarischen orthodoxe Kirche, Zűrich, 1918; Alexandru Stănciulescu-Bârda,  Vechea legislaţie bisericească bănăţeană, Craiova, Editura Sitech, 2006 etc.).

 

[15]  Date mai amănunţite vezi la Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I/1, Arad, 1930, pp. 82 – 112; Id., Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, 1915, pp. 157 – 161; Dr. Valerian Şesan, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuţi, 1942, p. 47 sq).

 

[16]  A se vedea Istoria Dreptului Românesc (coordonator I. Ceterchi), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984, vol. II/1, pp. 83 – 88).

 

[17]    Cităm câteva din acest gen: H. Batl, Oesterreichische Rechtsgeschichte, Graz, 1772; Alph. von Domin – Petruschewecz, Neuere ősterreichische Rechtsgeschichte, Viena, 1869; Fr. Schuler von Liebloy, Siebenbűrgische Rechtsgeschichte, 3 vol., Sibiu, 1867 – 1868; Idem, Materialien zur siebenbűrgische Rechtsgeschichte, Sibiu, 1862; L. Bőhn, Geschichte des Temeser Banats, 3 vol., Leipzig, 1861; A. T. Laurian, Die Romänen der ősterreichischen Monarchie, 2 vol., Viena, 1849 – 1851; Gh. Cotoşman, Din trecutul Banatului, 4 vol., Timişoara, 1934- 1935; S. Kolosvári, K. Óvári, 1540 – 1848 évi erdélyi tőrvények (Legislaţia transilvană din anii 1540 – 1848), Budapesta, 1900; vol. Articuli Generales caehales pro contuberniis et caehibus regni Hungariae, Buda, 1835; Collectio ordinationum imperatories Josephi II-di reprezentationum diversorum regni Hunhariae comitatuum, Diószeg, 1790; G. M. G. Herman, Die Grundverfassung der Sachsen in Siebenbűrgen und ihre Schicksale, Offenbach, 1792; Sibiu, 1839; Ignatius Stephanus Horvath, Commentatio practica in ordinem judiciarum, 2 vol., Viena – Pesta, 1788 – 1790; C. T. Jiga, Ordine guberniale transilvane şi alte publicaţii româneşti (1766-1848), Braşov, 1970; J. Kropatschek, Sammlung der Gasetze welche under der glorreichsten Regierung des Kaiser Franz des II in der sämmtlichen k.k. Erilanden erschinen sind in einer chronologischen Ordnung, Viena, 1772; vol. Sammlung einiger Normalberodnungen deren Kenntnis jedem Staatbürger nűtzlich und selbst unenthberrlich ist., Sibiu, 1830 – 1841; F.A. Schmidt, Chronologische – systematische Sammlung der Berggesetze der oestereichischen Monarchie, Viena, 1837; Fr. Schuler von Libloy, Siebenbürgische Rechtsgeschichte, Hermannstadt, 1857-1868, 7 vol.; Janos Kitonich, Centuria certarum contrarietatum et dubietatum. En decreto Tripartito desumptarum et resolutarum, Claudiopoli, 1785; Lásló Vayda, Synopsis historiae juris Transilvaniae in usum auditorum suorum… anno 1826, Claudiopoli, 1830.)

 

[18]  A se vedea în acest sens Jean Bérenger, Istoria imperiului Habsburgic (1273 – 1918) (trad. Nicolae Balotă), Bucureşti, Editura Teora – Universitatis, 1990, pp. 115 – 427; Robert S. J. Bireley, Religion and Politics in the Age of the Counterreformation. Emperor Ferdinand II, William Lamormaini S. J. and the formation of Imperial Policy, Chaper Hill, North Carolina University press, 1975; Jean Paul Bled, Les Fondaments du conservatism autrichien, Paris, Publications de la Sorbonne, 1988; Victor Lucien Tapié, Baroque et classicisme, Paris, Plon, 1958; Ernst Tomek, Kirchengeschichte Ősterreichs, 3 vol., Innsbruck, 1937; Joseph Wodka, Kirche in Österreich. Wegweiser durch ihre Geschichte, Viena, Herder Verlang, 1959; vol. Katolische Aufklärung und Josephinismus, Viena, Verlang für Geschichte und Politik, 1979;)

 

[19]    Wiestner, Institutiones juris ecclesiasticum, 5 vol., München, 1705 – 1706; C. Berardus, Commentaire, Veneţia, 1778; A. Barbarossa, Jus ecclesiasticum, 2 vol., Lyon, 1718; Van – Espen, Jus canonicum, Wittemberg, 1696; P. Fagnus, Jus canonicum, 3 vol., Kőln, 1704; Eus. Amort, Elementa jus canonicum, Ferrara, 1763; G. S. Bőhmer, Principia juris canonici…, 1802; G. Friedberg, Canonisches Recht und das Kirchenrecht, 1896; Th. Pachmman, Lehrbuch des Kirchenrechts, 3 vol., Wien, 1863 – 1866; Fr. Frey, Kritischer Kommentar, 4 vol., Bamberg, 1818 – 1820; J.Ritter, Handbuch des Kirchenrecht, 2 vol., Wien, 1862; P. Hinschius, System der Katholisches Kirchenrecht, 6 vol., Berlin, 1869 – 1897; A. Netzbach, Das Recht der katolisches Kirche, Freiburg, 1935; H. Gerlach, Lehrbuch des katolische Kirchenrechts, Freiburg, 1890; A. Koeniger, Fr. Giese, Grundzüche des katolische Kirchenrechts und des Staats – Kirchenrechts, Bonn, 1924; J. Pehem, Kirchenrecht, 4 vol., Wien, 1802 – 1803; E. Loening, Geschichte des Kirchenrechts, 2 vol., Strassburg, 1878; Janncone, I fondamenti del diritto ecclesiastico internazionale, Roma, 1936; A. Piola, Diritto ecclesiastico, diritto canonico, diritto concordatario, Pisa, 1938; A. Crousset, Du droit ecclesiastique dans ses principes généraux, 3 vol., Paris, 1851 – 1855; M. André, Cours alphabétique et méthodique de droit canonique dans ses raport avec le droit civile, Paris, 1920; A. Cance, Le code du droit canonique, Arras, 1929; A. Peratoner, Das Kirchliche Gesetzburch, Brixen, 1926 ş.a.

 

[20]  Dr. Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ed. IV, Cernăuţi, 1942, pp. 258 – 260.)

 

[21]  J. Boehmer, Jus Ecclesiasticum Protestantium, 6 vol., Halle, 1754 – 1760; E. Ricchter, Lehrbuch des Kirchenrecht, Leipzig, 1886; Ph. Zorn, Lehrbuch des Kirchenrecht, Stuttgart, 1888; G. Lüttgert, Gibt es ein unmittelbar anwendbares gemeines evanghelische Kirchenrecht, Bielefeld, 1892; N. Kahl, Lehrsystem des Kirchenrecht und der Kirchenpolitik, Freiburg, 1894; A. Frantz, Lehrbuch des Kirchenrecht, 1899; K. H. Becker, Das Recht in der Lehre der evanghelische Kirche, Sibiu, 1941 – 1942 etc)

 

[22]  Regulament Maria Theresias über die Geistlichkeit und den Layenstand „Graeci ritus non uniti”, Wien, 1770, 120 pag.)

 

[23]   Vezi Regulamentum quod vigore supremarum Ordinationum, uti etiam eorum, quae in congressu Illiricae Nationis anno 1768, celebrato, in Synodis non unitorum Episcoporum anno 1774, anno 1776. Carlovicii habitis communi nomine acta, ac Carsarea, Regia Authoritae stabilita sunt, universo in Regnis Hungariae, Croatiae, Slavoniae, in Bannatu Temesiensi… non unito Clero Graeci Ritus, nunc in posterum eadem rationem sequendum erit…, Wienne, 1777, 133 pag.; Comentarii mai ample privind poziţia cultelor din imperiu faţă de stat vezi la János Kitonick, Centuria certarum contrarientatum et dubietatum. En decreto Tripartito desumptarum et resolutarum, Claudiopoli, 1785, 95 pag.; Stephanus Werbőczi, Tripartitum opus iuris consuetudinarii incliti regni Hungariae, Viennae, 1581; Sandor Kővy, Elementa jurisprudentiae hungariae. Loco manuscripti edita, Cassoviae, 1807, 630 pag.;

 

[24]  Comentarii mai ample privind poziţia cultelor din imperiu faţă de stat vezi la János Kitonick, Centuria certarum contrarientatum et dubietatum. En decreto Tripartito desumptarum et resolutarum, Claudiopoli, 1785, 95 pag.; Stephanus Werbőczi, Tripartitum opus iuris consuetudinarii incliti regni Hungariae, Viennae, 1581; Sandor Kővy, Elementa jurisprudentiae hungariae. Loco manuscripti edita, Cassoviae, 1807, 630 pag.;  Vezi Collectio ordinationum Imperatoris Josept II – di repraesentationum diversorum Regni Hungariae Comitatum, Dozegini, 1790, 2 vol., 606 pag.;

 

[25]  Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, 1273-1918, Bucureşti, Editura Teora – Universita, 1990, p. 361.

 

[26]  Ibid., p. 415.

 

[27]  Serge Bersatein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Iaşi, Institutul European, 1998, pp. 235 – 287.

 

[28]  Problema este analizată pe larg în Faracis Dvornic, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană (trad. Diana Stanciu), Bucureşti, Editura All Educaţional, 2001, pp. 384 – 494.