CHIPURI DE FEMEI DIN VECHIUL TESTAMENT: ANA, MAMA FRAȚILOR MACABEI

Pr. dr. Laurenţiu Nicolae Stamatin

Abstract: The Old Testament is the first part of Holy Scripture and includes the revelation made by God through the patriarchs and the prophets, being the guide to Christ, preparing the coming of the Saviour. In the 39 canonical books is related the creation of the world and the mankind and are evoked the history, the law, the religion, the institutions, the customs of the Hebrew people from the foundation of the world to the incarnation of the Messiah. In addition to the 39 canonical books, other 14 non-canonical books are accepted by Orthodoxy as useful for soul and good to read. These writings are supported in the biblical text of the Orthodox Church, but not accepted by Protestants. Between the figures presented in the 14 non-canonical books, an important place is occupied by Ana, mother Maccabees brothers. She is the image of the heroine mother, who does‘t give up fighting when the faith requires this attitude. The present article submits this extraordinary woman with her seven sons, focusing on their role in keeping the faith, emphasizing their courage and devotion.

 

Keywords: Old Testament, jewish people, God, faith, persecutions, Hannah, Maccabees brothers.

Între personalităţile Vechiului Testament care s-au distins prin devotamentul lor faţă de poporul ales şi care au dovedit o mare tărie de caracter un loc important îl ocupă mama fraţilor Macabei (םיבכמ). Autorul Cărţii II Macabei preferă să nu dezvăluie numele ei, precizînd doar că a dat naştere la şapte copii de parte bărbătească[1]. Aceştia au trăit în vremea persecuţiilor lui Antioh Epifanes (Ilustrul) (175-164), pe care contemporanii l-au numit Epimanes (Nebunul). Torturile la care acesta îi supunea pe cetăţeni erau îngrozitoare. În cele din urmă Epimanes „şi-a pierdut de tot minţile” şi, cuprins de o boală necruţătoare, muri în anul 164 î.Hr.[2]. El a intrat în Ierusalim cu scopul de a pune mâna pe bogăţiile cetăţii, instituind nişte legi draconice. El a impus evreilor lepădarea de rânduielile strămoşeşti şi îmbrăţişarea unor credinţe păgâneşti, în speţă adorarea lui Zeus Olimpianul şi a lui Jupiter Ospitalierul: „Ci cu anevoie şi grea era poporului tocmeala răutăţii acesteia. Căci păgânii au pângărit templul cu desfrânări şi beţii, desfătându-se cu desfrânatele în sfintele curţi, şi aducând cele ce nu se cuveneau. Şi altarul s-a umplut de lucruri nelegiuite, pe care le oprea legea, şi nu era voie nici a ţine ziua Domnului, nici a păzi sărbătorile părinteşti, nici măcar a spune că eşti iudeu” (II Macabei 6, 3-5). Pentru cei care nu se supuneau legiuirilor ticăloase pedeapsa era cruntă: „Iar pe cei care nu vor vrea să treacă la obiceiurile elineşti, să-i omoare; de aceea, nimic altceva nu se vedea decât numai greutăţi cu care erau asupriţi” (II Macabei 6, 9)[3]. Pentru a scăpa de furia păgânilor, unii dintre iudei au fugit prin munţi, iar alţii, fără să stea mult pe gânduri, au îndurat prigoana. În acest sens trebuie amintită jertfa lui Eleazar, care a preferat să moară decât să încalce rânduielile legii (II Macabei 6, 18-31)[4]. Astfel, analizând structura narativă a Cărţii II Macabei, ne putem da seama că eliberarea Ierusalimului de către Iuda Macabeul şi armata sa nu ar fi fost posibilă decât după sacrificiul preotului sus amintit şi a celor şapte fraţi israeliţi[5].

Urmând exemplul tatălui lor, aceştia, împreună cu mama lor, nu s-au dat înapoi de la chinuri: „Întâmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzându-i, i-a silit regele, cu biciul şi cu vine bătându-i, să mănânce cărnuri de porc, care nu le era slobod a mânca. Iar unul dintre ei, care a grăit mai întâi, aşa a zis: « Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi ? Pentru că mai bucuroşi suntem a muri, decât a călca legile părinteşti »” (II Macabei 7, 1-2)[6]. Îndrăzneala de a se împotrivi ordinelor regale a fost aspru pedepsită. Torturile au depăşit orice măsură: li s-au tăiat limbile, le-au fost secţionate membrele, iar trupurile le-au fost jupuite de piele şi aruncate în cazane înfierbântate. Viteaza mamă nu a cedat[7], ci mai mult îi îndemna pe copii ei să rămână credincioşi lui Dumnezeu: „Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire este, căci într-o singură zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat, pentru nădejdile ce avea în Domnul. Şi pe fiecare din ei îl mângâia în graiul părintesc, plină fiind de vitejesc cuget şi femeiasca gândire cu inimă bărbătească deşteptând-o, zicea către ei: « Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu (koilia) şi nu v-am dat duh (pneuma) şi viaţă (zoe) şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o. Ci ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui »” (II Macabei 7, 20-23)[8]. Regele Antioh a încercat să-l determine pe cel de-al şaptelea fecior să abdice de la credinţa strămoşească, făcând, în acest sens, apel la maica sa. Ea însă s-a arătat la fel de intransigentă: „Nu te teme de ucigătorul acesta, ci fă-te vrednic de fraţii tăi, primeşte moartea, ca în ziua milostivirii să te găsesc pe tine împreună cu fraţii tăi” (II Macabei 7, 29). Îmbărbătat în credinţă de vrednica femeie, bărbatul israelit a grăit cu curaj în faţa torţionarilor săi: „N-ascult de porunca regelui, ci ascult de porunca legii, care s-a dat părinţilor noştri prin Moise. Iar tu, care tot răul ai aflat asupra iudeilor, nu vei scăpa din mâinile lui Dumnezeu […] Că încă n-ai scăpat de judecata Atotputernicului Dumnezeu, Cel Care de sus vede toate. Că acum fraţii mei, care puţină durere au suferit, au ajuns la făgăduinţa vieţii celei veşnice a lui Dumnezeu; iar tu, cu judecata lui Dumnezeu, vei suferi dreaptă pedeapsă de la Dânsul pentru această trufie a ta. Iar eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi-l dau pentru legile părinteşti, rugându-mă lui Dumnezeu ca să nu întârzie a Se milostivi spre poporul acesta şi pe tine prin certări şi prin bărăi să te facă să mărturiseşti cum că El singur este Dumnezeu. Iar în mine şi în fraţii mei să se oprească mânia Atotputernicului, care pe dreptate s-a adus peste tot neamul nostru” (II Macabei 7, 30-38). Această tranşantă luare de poziţie a avut darul de a-l tulbura pe regele ucigaş, care, mâniindu-se, „l-a chinuit mai mult decât pe ceilalţi, amărându-se pentru că l-a batjocorit” (II Macabei 7, 39). În urma făptuirilor abominabile ale slujbaşilor regali, a venit şi rândul curajoasei mame să se aducă jertfă pe altarul credinţei: „Şi mai pe urmă, după fii, s-a săvârşit şi mama” (II Macabei 7, 41)[9]. Probabil că a suferit aceleaşi chinuri ca ale feciorilor săi, cu toate că autorul omite să precizeze chinurile la care a fost supusă: „Iar despre junghieri şi despre chinurile cele peste măsură să fie destule cele zise” (II Macabei 7, 42). Totuşi, apocrifa IV Macabei avansează ideea unui suicid în cazul mamei celor şapte martiri[10].

Ana (חַנָּה), mama fraţilor Macabei, reprezintă chipul femeii jertfelnice, credincioase, care preferă moartea în locul lepădării de rânduielile părinteşti[11]. Ea L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice pe lumea aceasta, oferindu-şi viaţa ca jertfă curată, fără de prihană Părintelui ceresc[12]. Impresionează statornicia ei şi forţa interioară incredibilă cu care a răbdat vicisitudinile vieţii[13]. Este, mai presus de toate, exemplul cel mai strălucit de mamă eroină[14].

Tocmai de aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur o apreciază în mod deosebit: „Căci femeia şi bărbatul se deosebesc numai în trupurile lor […] Dar în luptele pentru vieţuirea în dreapta credinţă, comun este stadionul, comune si razboaiele. Căci, la fel [ca bărbaţii], şi femeile se dezbracă şi nu părăsesc lupta, ci şi ele sunt gata de bătaie şi se încununează şi sunt laudate şi au parte de cele mai de seama premii şi cununi şi de trofee strălucite şi de necontenite biruinţe şi de toate celelalte. Şi, ca să nu socotiţi că aceste cuvinte sunt numai vorbe goale, ci să cunoaşteţi cu limpezime că femeile pot fi nu doar mai bărbate decât bărbaţii, ci li se îngăduie să se apropie chiar de nepătimirea îngerilor, vă voi aduce inainte o femeie prin firea ei, dar care s-a atins de cer prin tăria vieţuirii ei înţelepte: maica Macabeilor. Aceasta de două ori câte şapte a fost încununată. Dacă vrei, adu aici pe cel mai bun ostaş, pe cel mai aprig in luptă, pe cel mai plin de bărbăţie, pe cel mai curajos şi vei vedea pe aceasta femeie pe atât mai presus de acela, pe cât este de departe bolta cerului de pământ. Caci un ostaş, fie el şi cel mai bun, atâta că a primit o rană, a avut numai o singură teamă: moartea grabnică din pricina acelei răni. Aceasta însa a ramas neclintită ca o stâncă, suferind cu răbdare, pentru fiecare copil al ei, dureri mai cumplite decât chinurile pe fiecare din aceiale primeau în coaste. Şi asta fiindcă era şi mamă, şi văduvă, şi în vârsta celei mai adânci bătrâneţi […] Gândeşte-te cum îi era să vadă, pentru fiecare copil, trupul sfâşiat de foc şi sabie. Cum a privit, cum a auzit, cum a primit arderea trupurilor lor, cum putea să se uite la miile de morţi ce se abăteau asupra fiecărui copil? Si totusi, ca o stanca a stat nemişcată, care, neputând fi clintită de valuri, le preface în spumă. […] Aşadar, pe aceasta, femeie sau de-a dreptul bărbat o vom numi? Şi nu este ea cu totul mai presus decât bărbaţii?”[15] Cuvinte minunate îi adresează şi Sfântul Grigorie de Nazianz: „Mama fiilor lui Macabei însă a afierosit întreaga ceată a fiilor ei lui Dumnezeu. Ea a întrecut maicile şi preoţii prin faptul că jertfele ei şi-au dorit masa de sacrificiu, au fost jertfe raţionale şi s-au grăbit spre altarul de jertfă. Ea arăta spre pieptul ei amintind că au fost crescuţi de ei, arăta implorând părul cărunt şi vârsta ei, însă nu pentru a câştiga pe fiii ei la viaţă, ci pentru a-i încuraja la suferinţă, deoarece ea considera ca pericol nu moartea, ci amânarea. Nimic nu a putut să o aplece, să o înduplece sau să o descurajeze: nici funiile pentru dislocarea membrelor, nici roţile înşiruite, nici securile, nici torţionarii, nici vârfurile de fier ale cuielor, nici săbiile ascuţite, nici cazanele fierbinţi, nici focul arzător, nici tiranul ameninţător, nici masa poporului, nici zbirul constrângător, nici priveliştea lor, nici membrele sfâşiate, nici carnea ruptă, nici ţâşnirile de sânge, nici tinereţea nimicită, nici spaimele prezente, nici amărăciunea”[16].

Biserica Ortodoxă cinsteşte eroismul celor şapte fraţi Macabei, pomenindu-i în ziua de 1 august a fiecărui an[17]. Cultul acestor martiri precreştini a înflorit în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea d.Hr., în Antiohia, şi este pus în legătură cu venerarea osemintelor aflate în mormântul din acest oraş antic[18]. Referiri despre acest cult găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur[19], la Fericitul Augustin[20] şi într-un document siriac cunoscut sub numele de„Martirologiul din Edessa” (aprox. 411 d.Hr.)[21]. Mai mult, Sfântul Grigorie de Nazianz arată că, în Capadocia, pe la 360 d.Hr., exista deja o sărbătoare închinată Macabeilor[22]. Sfântul Ambrozie al Milanului vorbeşte în termeni elogioşi despre suferinţele celor şapte fraţi[23].

Marcel Shimon şi Margareth Schatkin vorbesc despre originile iudaice ale cultului Macabeilor. Ei pretind că pe locul martiriului, vechii evrei au ridicat o sinagogă, pe care, mai târziu, creştinii au dărâmat-o, ridicând pe ruinele ei o biserică. Aceasta s-ar fi petrecut pe la 363 d.Hr., imediat după moartea împăratului Iulian Apostatul[24]. Ipoteza a fost contrazisă de către alţi critici, arătându-se imposibilitatea construcţiei unei locaş de cult evreesc pe locul sau în apropierea unui mormânt. Astfel, contraargumentul s-a fundamentat atât pe legile evreieşti ale purităţii, precum şi pe cutuma existentă în comunităţile iudaice. De asemenea, a fost amintită prohibiţia impusă de către stăpânitorii romani, de a nu se înmormânta în limitele locuibile ale oraşelor[25]. Leonard Lutgers are o soluţie de compromis: creştinii au introdus cultul Macabeilor în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea d.Hr., în contextul unei campanii generale prin care se urmărea descoperirea cât mai multor oseminte de sfinţi[26].

În Biserica Romano-Catolică referiri despre cultul fraţilor Macabei găsim în omiliile lui Gaudentius de Brescia, Maximus de Turin şi în „Martyrologium Hieronymianum”[27]. Sărbătoarea închinată acestor martiri a fost eliminată din calendarul Bisericii Romano-Catolice începând cu 1969[28].

Potrivit tradiţiei, osemintele acestor „martiri înainte de Hristos” au fost duse la Constantinopol de către Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. De acolo, Eustorgius le-a dus la Milano, iar, mai apoi, în 1164, episcopul Rerginald le-a dăruit oraşului Cologne[29].

 


[1]  Despre tatăl fraţilor Macabei nu se aminteşte decât în IV Macabei, 18-9-19, text care nu se găseşte în Biblia Ortodoxă contemporană. El a fost introdus doar în cadrul Bibliei de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino (1688).

[2] În tradiţia evreiască ea se numeşte Ana sau Miriam, fiica lui Tanhum; în scrieile vechi greceşti ea este identificată cu Solomoni; în tradiţia siriacă i se spune Marta (Lynn Cohick, Women in the World of the Earliest Christians: Illuminating Ancient Ways of Life, Grand Rapids, Michigan, Baker Academic Press, 2009, p.141).

[3] Pr. Nicolae Neaga, Personalităţi feminine în epoca Vechiului Testament, în „Mitropolia Ardealului”, an IV, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1959., p.678.

[4] A se vedea şi pedeapsa celor două femei care au îndrăznit să-şi taie împrejur pruncii (II Macabei 6, 10).

[5] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor, 3:„Precum Ştefan, după Hristos, aşa este înainte de Hristos, Eleazar (II Macabei 6, 18), menţionat în carte ca prima jertfă. El a fost un preot în vârstă, încărunţit în ani şi în cunoaştere. Mai întâi a oferit jertfe şi rugăciuni pentru popor, apoi s-a jertfit el însuşi ca jertfă cea mai deplină lui Dumnezeu pentru a curăţi întreg poporul. A fost un model demn de luptă. Atât cuvântarea cât şi tăcerea sa au fost un îndemn. Pe cei şapte fii (spirituali) ai săi (II Macabei, 7), rodurile educaţiei sale i-a adus ca jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1), ce a fost mai strălucită şi mai curată decât orice jertfă a Legii” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor (P. G. 35, 911-934), Traducere din limba greacă împreună cu un comentariu teologic de Lect. Dr. Vasile Cristescu, în „Studii Teologice”, nr. 2/2005, p. 86-100).

[6] William Horbury, Hebrew Study from Ezra to Ben-Yehuda, London, T & T Clark Publishers, 1999,  p.59.

[7] Martiriul celor şapte fraţi Mcabei este relatat în Cartea II Macabei, la cap. 7. Informaţii despre autenticitatea, cuprinsul, autorul cărţii etc, la J. W. Van Henten, The Maccabean Martyrs As Saviours of the Jewish People: A Study of 2 and 4 Maccabees, Leiden, Bril Publishers, 1997, p.17-22.

[8] „Ea nu se uita la sângele fiilor săi care curgea, ci la cununile dreptăţii destinate lor; ea nu privea la coastele cele sfâşiate, ci la locuinţele cereşti cele pregătite fiilor ei” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la 1 august la pomenirea Sfinţilor Mucenici şapte fraţi Macavei, în Predici la duminici şi sărbători, Bacău, Editura Bunavestire, 1997, p.294).

[9] Se poate observa aici credinţa puternică în Învierea cea de apoi (Marten Stol, F. A. M. Wiggermann, Cuneiform Monographs. Birth in Babylonia and the Bible: Its Mediterranean Setting, Groningen, STYX Publications, 2000, p.16).

[10] Jan N. Bremmer, Marco Formisano, Perpetua’s Passions: Multidisciplinary Approaches to the Passio Perpetuae et Felicitatis, Oxford, Oxford University Press, 2012, p.122-127.

[11] La 4 Macabei 17, 1 ni se precizează: „Ea s-a aruncat în flăcări, astfel că nimeni nu s-a putut atinge trupul ei” (Jewish Apocryphal Literature, Vol. 3: The Third and Fourth Books of Maccabees, Edited by  Moses Hadas,  Published for the Dropsie College for Hebrew and Cognate Learning by Harper, New York, 1953, p.93). Pe de altă parte, în tradiţia evreiască, suicidul era permis întrucâtva „ca o formă de martiriu” (Rabi Meir în Gittin 74b). Vezi Gabriela Signori, în Historical Perspective, Leiden, Brill Publishers, 2012, p.144.

[12] Martiriul pentru credinţă nu era atât de apreciat în tradiţia evreiască. Astfel, Iosif Flaviu şi unii dintre rabini (Yohanan ben Zakkai) arată că este mai bine „să alegi viaţa decât moartea [prin martiriu]”. De la aceste prescripţii erau exceptaţi cei care păcătuiau grav: idolatrie, păcate legate de viaţa sexuală, crimă. Prin urmare, rabinii învăţau că este preferabil să trăieşti şi să împlineşti legile (vezi Levitic 18,5: „Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”), decât să mori pentru lege (Sanhedrin 74a). Astfel, martiriul nu este „preludiul unei victorii”, cum apare în II Macabei, ci o „consecinţă a înfrângerii”. Tocmai de aceea, „Cel Sfânt, binecuvântat fie numele Lui, ne învaţă ca să apărăm viaţa” (Jonathan Klawans, Josephus and the Theologies of Ancient Judaism, New York, Oxford University Press, 2012, p.125-126).

[13] „Mama lor era curajoasă şi nobilă, iubea atât pe copii cât şi pe Dumnezeu. Cu totul unică a fost suferinţa sufletului ei de mamă. Ea nu a fost cuprinsă de milă datorită suferinţei copiilor ei, ci se îngrijora că ei nu ar putea suferi. Mai mare decât dorul după cei ce au sfârşit viaţa i-a fost dorinţa ca cei ce au rămas să le poată urma celorlalţi” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor, 4, în Vasile Cristescu, op.cit.).

[14] „Noi toţi, preoţi, maici şi fii, vrem să luăm ca model pe aceşti martiri!” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor, 12, în Ibidem).

[15]  Unii comentatori afirmă că textul din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel („Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi” cap.11, v.37) se referă tocmai la martiriul Macabeilor, pe care marele propovăduitor la Evangheliei îl cunoştea, „fiind înaintat în iudaism” (Theodoor Christiaan Vriezen, A. S. Van Der Woude, Ancient Israelite And Early Jewish Literature, Leiden, Brill Publishers, 2005, p.583).

[16] Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale. Omilii la căsătorie, Traducere din limba greacă veche Pr. Marcel Hancheş, Apare cu binecuvântarea P. S. Sale, P. S. Lucian Lugojanu, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, Sibiu, Editura «Oastea Domnului», Sibiu 2004, p.35-36

[17] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor, 4, în op.cit.

[18] Pomenirea Sfinţilor şapte Mucenici Macabei: Avim, Antonie, Gurie, Eleazar, Evsevona, Ahim şi Marcel, a maicii lor Solomoni şi a lui Eliazar, dascălul lor (Proloagele, Vol. II (Luna lui August), Diortosite şi îmbogăţite de Arhim. Dr. Benedict Ghiuş, Bacău, Editura Bunavestire, 1999, p.942-943).

[19]  K. Wilhelm, Wissenschaft des Judentums im deutschen Sprachbereich, Vol. II, Tübingen, Mohr Siebeck, 1967, p.595-607.

[20] Saint John Chrysostom, Homily on the Holy Maccabees and Their Mother, 1, in The Cult of the Saints: Select Homilies and Letters, Translation into English by Wendy Mayer and Bronwen Neil, Crestwood, New York, Saint Vladimir’s Seminary Press, 2006, p.137.

[21] Fericitul Augustin, Omilia 300 şi 301, in Garry Wills, Font of Life: Ambrose, Augustine, and the Mystery of Baptism, New York, Oxford University Press, 2012, p.99.

[22] Locul unde martirii au fost înmormântaţi se numea „Kerateion” (H. Lietzmann, Die drei ältesten Martyrologien, Bonn, A. Marcus und E. Weber, 1911, p.7-15).

[23]  Sfântul Grigorie de Nazianz, Omilia XV, în M. Vinson, „Gregory Nazianzen’s Homily 15 and the Genesis of the Christian Cult of Maccabean Martyrs”, in Byzantion, revue internationale des études byzantines, Bruxelles, 64/1994, p.166-192.

[24] Saint Ambrose, Seven Exegetical Works (De Jacob et vita beata), in  The Fathers of the Church, Volume 65, Wahington D.C., The Catholic University of America Press, 1972, p.119-237.

[25]  M. Simon, „Les saints d’Israel dans la dévotion de l’église ancienne”, dans Revue d’histoire et de philosophie religieuses, Strasbourg, nr. 34/1954, p.98-127.

[26]  M. Vinson, op.cit., p.181-182.

[27] Joshua Schwartz, Marcel Poorthuis, Saints and Role Models in Judaism and Christianity, Leiden, Brill Publishers, 2004, p.188.

[28]  J. Dubois, Les Martyrologes du Moyen Âge Latin. Typologie des Sources du Moyen Âge Occidental, fasc. 26, Turnhout, Brepols, 1978, p.29.

[29] Joshua Schwartz, Marcel Poorthuis, op.cit., p.184.