PĂRINTELE PROFESOR DUMITRU STĂNILOAE ȘI EFICACITATEA PASTORALĂ A RUGĂCIUNII

Pr. lect. dr. Mihai Iosu

 

Se împlinesc anul acesta 20 de ani de când Părintele Dumitru Stăniloae nu mai este alături de noi. În cele două decenii de când a fost chemat la Domnul am realizat că nu ne-a părăsit, el rămânând printre noi, zbaterile şi dezbaterile pe care le-a provocat, susţinut şi lămurit, fiind mărturii încă vii. Palierele de lucru, diverse şi atent alese dar şi viguros argumentate, au avut şi au, ca fir roşu, preoţia, univers pe care, nu numai că l-a prezentat şi explicat, dar l-a şi ilustrat. L-a înţeles pe slujitorul Domnului atât ca sacerdot, dar şi ca păstor, punând accent pe funcţia acestuia de slujitor al omului, funcţie pa care a abordat-o ca determinantă în economia sănătoasă a slujirii. „Preoţia ca activare în planul sensibil a preoţiei nevăzute a lui Hristos sau a mijlocirii Lui către Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu. Credincioşii au mereu nevoie de preotul vizibil, deosebit de ei, pentru că au mereu nevoie de Hristos ca Mijlocitor…Precum Hristos a fost trimis de Tatăl ca Mijlocitor, aşa preoţii şi episcopii sunt trimişi de Hristos, ca cei prin care Îşi împlineşte în mod văzut lucrarea Sa mijlocitoare sau mântuitoare”[1]. Având această înştiinţare şi fiind investiţi cu astfel de putere, cum ar trebui să privim şi să trăim preoţia? Ce oferim ca recunoştinţă divinităţii pentru cinstea aceasta? Părintele Stăniloae, cu interesul şi profunzimea caracteristice, n-a ocolit nici aceste chestiuni. Iubitor de adevăr, ilustrul teolog, a meditat şi a scris apoi pagini memorabile, care ne fac să înţelegem lucrarea lui Dumnezeu în lume şi pentru lume, să cunoaştem metodele şi mijloacele prin care oamenii investiţi (hirotoniţi) sau doar simpli credincioşi, pot fi la înălţimea chemării, prin care se pot apropia de Dumnezeu, înălţându-se pe ei şi pe alţii, prin slăvirea lui Dumnezeu şi prin smerenie.

„Preotul trebuie să caute să se conformeze cât mai deplin cu realitatea iubirii lui Hristos, printr-o responsabilitate deosebit de accentuată a sa ca slujitor faţă de Stăpânul iubitor al tuturor, Care ne-a arătat căile prin care vrea să ne mântuiască”[2]. Minunată această punere în acord, de a crede şi a acţiona în conformitate cu o realitate, care este de fapt definiţia lui Dumnezeu, rostul venirii lui Hristos pe pământ şi idealul Bisericii. „Dragostea lui Dumnezeu picurându-se cu anticipaţie în suflet, îl întăreşte în liniştea nepătimirii şi în rugăciunea curată. Iar prin aceasta vine în el mai multă dragoste. Mai bine zis, acum lucrează în el numai dragostea dumnezeiască”[3]. Climatul de linişte, instaurat după potolirea furtunii patimilor, este valorificat cu ajutorul rugăciunii, mijloc pastoral extrem de eficient şi în exprimarea atitudinii demne şi sănătoase faţă de sine şi faţă de semeni. „Nu se poate ruga cum trebuie cel ce nu e liniştit şi nu se poate îndrepta exclusiv spre Dumnezeu, câtă vreme e preocupat în mod egoist de sine însuşi. În acest sens, iubirea însumează toate celelalte virtuţi, dacă prin fiecare virtute se omoară o patimă. Ea e fructul imediat al rugăciunii”[4].

Autorul Scării dumnezeiescului urcuş dă o definiţie rugăciunii, privind această stare, din unghiuri şi de pe planuri diferite, prezentând-o ca fiind, „după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui cu Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; izvorul virtuţilor, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, risipirea întristării, semnul slavei”[5].

O mărturie emoţionantă a părintelui Stăniloae, limpezeşte sensul şi neastâmpărul căutărilor sale, aşezând la locul de cinste, o descoperire personală care i-a deschis, pentru toată viaţa, calea către Dumnezeu. „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi în simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu, în mod real, prin rugăciune. Şi aici L-am auzit spunându-mi: Îndrăzneşte să înţelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc! Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi”[6].

Fiind încadrată la loc de cinste în „timpul facerii de bine”[7], înnobilând un modus vivendi potrivit vremii a face Domnului (Ps.118, 26) „rugăciunea e modul nostru de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Vorbim şi între noi, ne adresăm şi noi cereri unii altora, dar acestea sunt rugăminţi. Rugăciuni îi adresăm numai lui Dumnezeu şi celor binecuvântaţi de El. Cuvântul rugăciune are din cele mai vechi timpuri sens sacru, de convorbire sfântă, de recunoaştere a unei distanţe, a unei diferenţa calitative între cel ce se roagă şi Cel care primeşte rugăciunea”[8]. Privind subiectul dintr-o altă perspectivă, în acelaşi context, descoperim că „a fost din toate timpurile un suspin al sufletului căzut în păcat, explozia de bucurie şi de recunoştinţă în proclamarea zilnică a lui Dumnezeu ca Domn care are totul în grija sa, natura şi universul”[9]. Atmosfera pe care o creează şi o menţine convorbirea sfântă, are calitatea de a învălui sufletul şi viaţa celui ce respiră în şi din ea, producând efecte, materializate în daruri, sentimente nobile, linişte. „În rugăciune te întâlneşti cu Dumnezeu, Care însuşi luminează cele descoperite de El. Apoi rugăciunea depărtează alte gânduri, încât te poţi concentra în înţelesurile celor citite”[10]. O privire retrospectivă asupra tematicii rugăciunii, în scrierile Părinţilor, l-a făcut pe un sfânt al secolului IXX, s-o definească, raportându-se la ea astfel: „Rugăciunea este totul, ea rezumă totul: credinţa, viaţa potrivit credinţei, mântuirea. Ar fi de dorit ca cineva să adune rugăciunile alcătuite de Sfinţii Părinţi; această culegere ar fi un manual al mântuirii. Este respiraţia duhului, barometru vieţii duhovniceşti. Biserica întreagă respiră prin rugăciune”[11]. Încântător acest punct de vedere după care rugăciunea este şi tematica fundamentală într-un manual al mântuirii şi plămânul, organul vital prin care respiră comunitatea!

Voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune (Zah. 12,10). „Casa lui David este Biserica. Biserica a primit duhul rugăciunii şi trăieşte în el. Din milioane de voci rugăciunea ei se înalţă necontenit ca un murmur de slavă şi de cerere către Dumnezeu, ca sângele care uneşte organismul Domnului prin duh şi dragoste sau prin dragoste şi duh”[12]. În acest mediu duhovnicesc elevat, păstorul sufletesc are nobila datorie de a menţine duhul rugăciunii, ca un far nestins şi călăuzitor, ca pe o sursă de căldură şi unitate, în locaşul eclesial şi în fieful comunitar. În sprijinul acestei idei aducem rugăciunea Tatăl nostru, „genială sinteză teologică, şaizeci de Cuvinte ce cuprind esenţa Dogmaticii, de la ontologie la eshatologie, şi esenţa tuturor raporturilor posibile şi necesare dintre Dumnezeu şi om”[13]. Duhul acestei rugăciuni, cu adevărat domneşti, este atât de cunoscut. El mişcă pe cei păstoriţi nu doar pentru a-i disloca dintr-o stare cu efecte dăunătoare, ci pentru a-i conduce ordonat şi benefic, pentru a-i strămuta de la păcat la virtute.

Urcuşul duhovnicesc îşi dovedeşte încă o dată valoarea şi necesitatea. „Mintea unindu-se cu Dumnezeu şi petrecând în El prin rugăciune şi dragoste, se face înţeleaptă, bună, puternică, iubitoare de oameni, milostivă, îndelung-răbdătoare”[14]. De la înălţimea acestei uniri, unde nu orice rezistă, ci doar ce este marcat de puritate, se pot desprinde noi înţelesuri, ale aceleiaşi valori, cu destinatar uman. „Nimic nu este mai bun decât rugăciunea curată, din care ţâşnesc ca dintr-un izvor virtuţile: înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul care ne vine prin lacrimi de a Dumnezeu, deodată cu mângâierea. Iar frumuseţea acesteia stă în aceea că mintea se află numai în cele zise şi gândite şi are pururea o dorinţă nesăturată după întâlnirea cu Dumnezeu”[15]. În acest context un mediu îşi schimbă coordonatele. Percepţia unor exprimări este altă, pentru că alta este starea celui ce o trăieşte şi o transmite. „Domnului să ne rugăm! Se cuvine ca acest îndemn al lui să nu fie auzit doar ca o poruncă exterioară, sau ca o formă, ci să fie simţit ca un început de foc coborâtor din cer, ca un început al rugăciunii, care se întinde cuceritor, aproape irezistibil, la toţi”[16]. Pluralul folosit în cazul de faţă ne duce şi la un alt reper, bine precizat şi cu siguranţă fixat pe calea mântuirii, amintit mai sus, ocazie în care „noi nu spune Tatăl meu – doar Iisus poate vorbi astfel – ci spunem Tatăl nostru. Termenul nostru este el însuşi plin de semnificaţii. El exprimă apartenenţa noastră la o familie, la poporul lui Dumnezeu şi chiar dacă ne rugăm singuri, noi ştim că facem parte din acest popor, adică Biserica”[17], spaţiu generos pătruns de sfinţenie, adunare organizată şi disciplinată, nu o adunătură amorfă. Aprofundând ideea, „e nevoie să ne gândim la ceea ce spunem în rugăciune. Tatăl nostru! Trebuie să spunem aceasta reflectând la sensul acestor cuvinte, pline de iubire filială. Ce vrea să spună Tatăl? E Cel care mă iubeşte, Care se gândeşte la mine, Care are iubire pentru mine. Tatăl nostru, pentru că suntem cu toţii fraţi. Trebuie să spun aceste cuvinte cu un sentiment de iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii”[18]. Fiecare rostire a acestei rugăciuni, unică prin atâtea resorturi, ar trebui să ne sensibilizeze de aşa manieră încât parcursul activ ulterior să ilustreze, nu doar zicerea, ci mai ales, împlinirile la care trebuie să fim părtaşi. Nicio rugăciune să nu fie fără roade!

„Darurile şi harurile pogoară şi printr-un preot lânced la rugăciune. Totuşi nu e indiferent slavei lui Dumnezeu, nu e indiferent folosului sufletelor şi nu e indiferent folosului său sufletesc, dacă un preot pune sau nu pune simţire, evlavie, concentrare în rugăciunile sale”[19]. Acest adevăr revelator va trezi în conştiinţa celui care s-a complăcut în a stărui haotic să rămână sacerdot, pârghiile convertiri, ale revenirii la normalitate. Un monolog ca cel urmează poate fi exemplu de regăsire şi un prilej de recunoaştere a neputinţei de a repara singur mecanismul interior aflat în pragul destructurării: „Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se află în mine puterea de a iubi. Vino şi săvârşeşte în mine tot ce ai poruncit, căci poruncile tale covârşesc puterile mele. Mintea mea e prea slabă ca să te înţeleagă pe tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec în nesfârşită dezbinare. Sunt chinuit de teama de a te pierde din pricina gândurilor rele din inima mea”[20]. Mesajul cutremurător de mai sus nu trebuie să fie cel dominant. Este cuprinsul unei rugăciuni de recunoaştere, care urmată de smerenie şi curaj în viaţa cotidiană, se poate metamorfoza în rugăciune de recunoştinţă. Şi aici omul Bisericii trebuie să exceleze. „Preotul trebuie să fie imnul încorporat, neîncetat, care urcă din Biserică la Dumnezeu. Buzele lui, sfinţite de Dumnezeu Însuşi, îşi unesc murmurul lor smerit şi totuşi sublim, cu cel neîntrerupt al ierarhiilor îngereşti. El e o rugăciune vie”[21]. Rămânând la acelaşi nivel înalt al investigaţiei responsabile, nu se poate devia analiza de la un alt parametru al rugăciunii, trecut ca realizabil de fiecare creştin activ şi responsabil. „Rugăciunea este un schimb şi o întâlnire între umanitate şi Dumnezeu. Este puntea prin intermediul căreia omul trece dincolo de eul trupesc, dincolo de patimi, şi accede la adevăratul eu, cel spiritual şi la libertatea sa…Rugăciunea este hrană pentru suflet şi lumină pentru spirit. Ea ne pune la îndemână aici, ceva din bucuria ce va să fie dincolo”[22]. Dacă acoperirea ei este de o asemenea amploare, este evident faptul că ea nu poate fi oricum, ci trebuie să aibă o bază şi nişte traiectorii bine gândite. „Rugăciunea cu adevărat desăvârşită este rugăciunea curată, adică aceea pe care o face mintea când a ajuns la capacitatea de a alunga uşor şi pentru multă vreme orice gânduri în vreme ce se roagă… Pe culmile sale, rugăciunea e rugăciune curată prin faptul că nu mai are niciun obiect şi nu mai foloseşte niciun cuvânt, ci mintea adunată din toate este conştientă că se află faţă în faţă cu Dumnezeu”[23]. Citând un poet francez de inspiraţie creştină, Pierre Emmanuel, care spune că „rugăciunea este superioară poeziei”[24], părintele Stăniloae pune în evidenţă sublimul acestei practici, devenită obişnuinţă, nu prin repetarea sa, ci prin mediul creat, prin imensa arie de cuprindere şi deprindere.

Odiseea pelerinului rus ne transpune pe un alt plan care aduce, la nivel de înţelegere, un argument în plus cu privire la accesibilitatea şi bogăţia rugăciunii. „După vrea trei săptămâni, am început să simt o durere în inimă, apoi o oarecare căldură foarte plăcută, apoi o bucurie şi o mare linişte. Uneori parcă simţeam în inimă ceva care parcă fierbea şi care mă desfăta; găseam în aceasta atâta uşurinţă, libertate şi mângâiere, încât mă schimbam cu totul. Simţeam o dragoste înflăcărată pentru Iisus Hristos şi pentru toată zidirea lui Dumnezeu. Uneori mi se revărsau lacrimi dulci de recunoştinţă faţă de Domnul, Care m-a miluit pe mine, un păcătos”[25]. Trebuie amintit faptul că distinsul teolog de la Vlădeni s-a folosit de ambiţia, curajul şi revelaţia acestui personaj, spre a îmbogăţi, şi în mediul ortodox românesc, tezaurul mistic de care Biserica, pentru pastoraţia sa, are atât de mare nevoie. „Rugăciunea mă mângâia din ce în ce mai mult, iar uneori inima mea parcă fierbea de nesăturata dragoste pentru Iisus Hristos; din acest clocot dulce parcă mi se revărsa putere în toate încheieturile mele, ca nişte pârâiaşe mângâietoare. Pomenirea lui Iisus Hristos mi s-a întipărit atât de puternic în minte, încât cugetând la întâmplările evanghelice, parcă le vedeam înaintea ochilor şi plângeam de bucurie”[26]. La ce nivel de percepţie a ajuns şi la câtă căldură şi pace a avut acces!

„Preotul este socotit, apreciat şi simţit ca părintele sufletesc al tuturor enoriaşilor. El nu este un străin, necunoscut de obştea sa, un vrăşmaş sau un potrivnic al lor, ci un om apropiat tuturor”[27]. Pentru fiecare are o vorbă bună, pentru fiecare găsind un loc în ruga lui. Pasajul rapid de la apelativele părintele cel nou sau părintele cel tânăr, la cel de părintele nostru are şi în acest caz relevanţa maximă. „Raportul viu dintre Dumnezeu şi preot se realizează prin rugăciune. Rugăciunea e calea sigură prin care preotul primeşte întreg darul şi sprijinul de la Dumnezeu, fără de care el nu poate fi preot. Ea e aripa credinţei, oglinda iubirii, pecetea virtuţii, zăvorul păcatului, sămânţa nădejdii şi chezăşia preoţiei vrednice…Fără cucernicia ce i-o dă rugăciunea, preotul nu poate fi preot cu adevărat”[28]. Descoperim aici cum acest simbol al mărturisirii de credinţă este şi un element de identitate al preotului. Nobleţea dată de aceasta practică îl va însoţi, îi va lumina viaţa şi-i va limpezi gândurile. „Preotul e slujitor prin excelenţă…El trebuie să dea prioritate grijii faţă de ceilalţi. Faptul că el trebuie să se roage pentru toţi, arată că el trebuie să pună în rugăciunea pentru fiecare, simţirea pe care o pune fiecare în rugăciunea pentru sine. El trebuie să vibreze pentru durerile, pentru problemele, grijile tuturor credincioşilor. El nu are preferinţe pentru unii. Pe toţi trebuie să-i iubească la fel”[29]. Aici poate fi un moment unde se alege grâul de neghină şi uleiul de apă. De ce dimensiune trebuie să fie vocaţia de slujitor, câtă dragoste de semeni poate acumula şi cât de mult lasă de la sine pentru a fi omul potrivit să mijlocească între orice om şi Dumnezeu?

„Vai de preotul care nu se roagă, care nu a luptat să-şi câştige deprinderea rugăciunii, care nu vede în slujba dumnezeiască decât o povară, care a stins în sine duhul rugăciunii”[30]. Această atenţionare dă fiori atât prin conţinut ci şi prin asocierea cu o altă afirmaţie zguduitoare pe care marele teolog o ataşează aici. Nu-i aparţine, dar şi-o asumă, pecetea pusă pe ea trezind rapid şi înfricoşător la realitate: „Preotul este cel mai nenorocit dintre oameni, dacă nu e cel mai fericit dintre creştini”[31]. O alternativă ce ne pune pe gânduri, radicalizând stările de fapt ale celui chemat şi investit ca lucrător în via Domnului. Preotul nu se poate ascunde, nu se poate eschiva. În joc e chiar esenţa misiunii sale. Chiar dacă „o greşeală a unui slujitor, o vorbă neîngăduită, un act necugetat suficient nu ştirbeşte Biserica de sfinţenie şi de curăţie”[32], cel chemat nu se va ascunde sub acoperemântul acestui adevăr, mascând astfel rostul său. Plecând de la alternativa de mai sus şi înclinând balanţa spre talerul nenorocirii, slujitorul Domnului „se privează în primul rând pe sine de ajutoarele de care are nevoie, de darurile dumnezeieşti care l-ar ajuta să înainteze pe calea creştină a desăvârşirii, de bucuriile înalte, nesfârşit de variate ale întâlnirii cu Dumnezeu în rugăciune. El minte apoi pe Dumnezeu necontenit, adresându-i cu gura nişte laude de care nu e convins”[33]. Impostor este cel descris aici. Părintele Stăniloae nu se fereşte să aducă în pagină, spre meditaţie, şi astfel de cazuri. Îşi exprimă gustul amar generat de un asemenea slujitor, care, fără a fi preocupat de alţii, dovedeşte că se neglijează pe sine chiar, batjocorind relaţia cu Dumnezeu. Nu numai viaţa pastorală va fi întinată, ci şi propria viaţă. Trimiterea la piatra de moară legată de gât se potriveşte şi aici!

„Se cuvine ca preotul să fie credincios, având mereu gândul la Dumnezeu şi în răspunderea lui în faţa lui Dumnezeu pentru credincioşi…Să nu fie lacom şi distant de oameni, ci atent cu ei şi comunicativ, dar şi serios în ceea ce vorbeşte cu ei”[34]. Între imaginea preoţiei prezentată la instalarea în comunitate şi imaginea ulterioară a păstorului sufletesc, să nu fie nicio diferenţă. El este şi rămâne păstorul lor, purtătorul de grijă al tuturor celor încredinţaţi, omul lui Dumnezeu. În contextul acesta, dacă-şi neglijează menirea, va contra-produce prin orice întreprinde. „Preotul care nu se roagă cu simţire, nu-şi îndeplineşte datoria faţă de credincioşii, pe care trebuie să-i păzească, să-i ajute cu rugăciunile sale, înmulţind în viaţa lor darul dumnezeiesc”[35]. A se ruga cu simţire, iată o stare reclamată de orice credincios. Încă o dată preotul poate dovedi că este potrivit pentru locul acela şi compatibil cu aşteptările celor încredinţaţi lui. Cuprinzându-i pe toţi în rugăciunea sa, prin credinţă, pune din nou în ecuaţie spiritul comunitar şi oferindu-se, poate aduce rezultatul dorit. Fiind autentic în actul rugăciunii, ajută pe cel debusolat să se redreseze, să se regăsească, să reziste. „Dacă rugăciunea este manifestarea cea mai puternică a credinţei, iar fără credinţă nu se poate pune cineva în legătură cu Dumnezeu, credincioşii trebuie să se asocieze cu rugăciunea credinţei lor la rugăciunea credinţei preotului, ca prin rugăciunea preotului şi prin actele lui, să lucreze Dumnezeu asupra credincioşilor”[36].

Comparaţia cu un personaj biblic de notorietate sporeşte însemnătatea misiunii preotului, oferindu-i, din experienţa biblică, o nouă perspectivă, ca rugător, ca păstor de suflete. Purtător de grijă, prin definiţie, descoperă în rugăciune, un mijloc şi accesibil şi eficient. „Sufletele încredinţate lui luptă în calea vieţii cu tot felul de greutăţi şi de ispite; preotul este un Moise care se roagă pe munte. Dacă îşi ţine braţele sufletului ridicate spre cer în rugăciune, credincioşii lui înving în lupta lor grea. Dacă le lasă să cadă, dintr-o moleşeală, pe care n-o explică excesul muncii, căci el e destinat mai ales muncii spirituale a rugăciunii şi a învăţăturii, îşi trădează credincioşii în luptă şi aceştia vor fi înfrânţi”[37]. Momentele de invocare din cadrul cultului ortodox, ne conduc uşor la realitatea pe care proorocul amintit a înnobilat-o, aducând atâta bucurie, salvare, chiar, poporului ales şi greu încercat în pustiu. „Prin rugăciune îi vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite…Când cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgându-l în adâncimile vieţii şi puterii sale, din care capătă noi puteri”[38]. Sfântul Vasile cel Mare, cu frământarea caracteristică, şi-a pus o întrebare privitoare la standardul de concentrare la vreme de rugăciune, căutând un criteriu sigur în vederea unei reuşite sigure: „Cum obţine cineva concentrarea în rugăciune? Fiind convins că Dumnezeu este în faţa ochilor lui. Dacă cineva văzând pe un demnitar sau pe un întâistătător şi discutând cu el are privirea neîmprăştiată, cu atât mai mult se cuvine, ca acela care se roagă lui Dumnezeu să aibă  mintea concentrată la Cel care cercetează inimile şi rărunchii”[39].

Energia consumată la rugăciune nu este o energie pierdută. Aici, mai mult ca în alte momente sau perioade, se poate demonstra că dăruind vei dobândi. Sfatul următor este convingător în integralitatea lui: „Rugaţi-vă cu toată nădejdea; de ce vă pierdeţi atât de des şi atât de mult încrederea? Nu se poate fără cruce, fără jertfă. Dar nu-i nimic mai frumos, mai măreţ, mai lăudat şi mai încununat ca un biruitor. Şi să nu uitaţi că în Domnul Hristos se poate orice”[40]. Adevărat şi sublim! Suntem tributari uitării, în multe feluri şi de multe ori. Să nu uităm însă convingerile salvatoare, şansele uimitoare pe care ni le dăruieşte Hristos. S-a jertfit pe Sine pentru noi şi ni se oferă mereu, ca noi viaţă să avem în numele Lui (In. 20,31).

„Prin puterea lui Hristos, omul ajunge în stare de pocăinţă, de smerenie, de trezvie, umilinţă şi luare aminte la sine, dobândeşte puterea de a ruga în chip haric lui Dumnezeu pentru a învăţa faptele bune. Tocmai în acest moment Domnul îi încredinţează darul Sfântului Duh, care treptat îl face curat, neprihănit, drept, neînfricat în ispite, înţelept în învăţăturile dumnezeieşti şi în modul de viaţă, compătimitor, milostiv, iubitor de oameni şi bun”[41]. Într-un comentariu filocalic distinsul profesor de teologie găseşte o nouă calitate a rugăciunii, un alt rost al ei, de o amplitudine maximă, ce priveşte întreţinerea vieţii: „Rugăciunea hrăneşte sufletul pentru că aduce puterea lui Dumnezeu în el, pentru că prin dialogul cu Dumnezeu i se comunică sufletului puterea şi viaţa Lui. Dacă ar fi o simplă lucrare a omului, ea n-ar putea hrăni sufletul cu ceva ce nu e în el însuşi. Căci dacă fiinţa lui e rea, de unde să scoată din ea o putere prin care să biruiască această slăbiciune?”[42]

O comunitate poate fi păstrată prin diverse mijloace, unele chiar constrângătoare, urmărindu-se doar eliminarea oricăror elemente care pot duce la dezintegrare, la ruinare. Comunitate creştină însă are ca temelie, dar şi liant, elementul numit comuniune, unde rugăciunea ocupă un loc central. Practica rugăciunii ne-a fost recomandată de Fiul lui Dumnezeu Întrupat, de Sfinţii Apostoli şi sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, tocmai pentru accesibilitatea ei, şi marele câştig, cu care se încununează. Preotul, în calitate de continuator al lucrării celebrilor săi înaintaşi, va fi şi învăţător, dar şi practicant al rugăciunii, şi prin intermediul acesteia justificându-şi prezenţa şi menirea. „Rugăciunile lui sunt foarte împletite cu ale poporului, deşi fiecare are o altă poziţie în ele. De aceea, atât rugăciunea, cât şi rugăciunea credincioşilor e necesară. E un fel de dialog continuu între preot şi credincioşi, spre a chema, împreună, prin rugăciunile lor îmbinate, pe Dumnezeu”[43]. Majoritatea acestor alcătuiri de cinstire au verbele la plural, încă o dovadă a faptului că cel ce le înalţă împleteşte şansa sa cu nevoinţa celor încredinţaţi. Astfel rugăciunea are atât consistenţă, cât şi arie de acoperire maximă. Pleacă aşadar de la unul pentru toţi, către Unul care are dragoste faţă de toţi, luminându-l pe primul ca acesta să-i încălzească apoi pe cei daţi în grijă. Iată o mostră de rugăciune care susţine cele de mai sus şi care se înscrie în spaţiul recomandat de părintele Stăniloae: „Duhule Sfinte, Împărate veşnic şi Dătătorule al vieţii nestricăcioase, priveşte în nesfârşita Ta milă asupra neputinţelor firii noastre. Luminează-ne şi sfinţeşte-ne. Fă ca lumina cunoştinţei Tale să strălucească în inimile noastre întunecate. Şi în vasele de lut ale firii noastre arată puterea ta nebiruită!”[44]

Preotul este omul iubitor şi înţelegător, prin excelenţă. Nu va pregeta să facă uz de aceste calităţi în orice împrejurare, scopul fiind câştigarea fiecărui suflet pentru Hristos, prin Biserica lui Hristos, pentru o viaţă în Hristos. De iubire şi înţelegere a dat dovadă şi părintele Stăniloae, în recomandările de suflet pe care ni le face nouă, celor ce slujim lui Dumnezeu şi oamenilor: Prima, care vizează virtutea teologică, are următorul conţinut: „Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Dacă ar voi numai să trăiască în această iubire, lumea ar cunoaşte viaţa veşnică”[45]; a doua trimitere are în vedere atitudinea creştinească a înţelegerii unor realităţi, care, fără a le denigra, să le folosim în folosul comuniunii: „Să avem milă, ca preoţi, de credincioşii noştri, care n-au vremea noastră la dispoziţie, pentru rugăciune, nu stau să se roage ca noi, pentru că n-au putut cheltui ani pentru pregătire specială în acest sens”[46]. Actul filantropic înnobilează orice fişă a postului din orice domeniu. Este dovada limpede a înţelegerii existenţei umane, nu doar pe plan vertical, ci şi prin intermediul „nişelor” ei, unele atât de dureroase. Cel care dă, să aibă conştiinţa că împlineşte un cuvânt mântuitor care transmite că trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua (F.A. 20, 35), nesărăcind prin actul daniei, ci dimpotrivă, împărtăşind ceea ce Dumnezeu a binecuvântat să aibă, făcându-se, prin gestul său, părtaş la fericire. „Milostiv este acela care miluieşte pe aproapele din cele ce le-a primit de la Dumnezeu, fie bani, fie mâncare, fie tărie, fie cuvânt de folos, fie rugăciune, fie putere de a mângâia pe cel ce are lipsă de ea, socotindu-se că e datornic”[47]. Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndrumă, cu multă claritate, spre obiectivele care aduc, realmente, roadele dorite, plăcute şi lui Dumnezeu şi de folos semenilor, în fapt un corolar al rugăciunii: „Noi trebuie să ne rugăm nu numai pentru mântuirea şi bunăstarea noastră, ci şi pentru toţi membrii Bisericii lui Hristos: pentru cei pierduţi, robiţi, rătăciţi, răniţi, căzuţi ridicaţi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei desăvârşiţi”[48]. O constatare a Sfântului Ioan Gură de Aur surprinde esenţialul, prin împlinire aducând un mare câştig, iar în absenţă, lăsându-ne fără replică: „Dacă lipsesc faptele, numele de creştin nu foloseşte la nimic”[49]. În topul faptelor bune, cele de milostenie sunt prioritare. Credinţa lucrătoare prin iubire este prezentată în adevărata ei lumină, doar în contextul faptelor vrednice, prin care învăţăm şi sprijinim mediul atât de des aşteptat, şi atât de generos recompensat (nu de către oameni), al milostivirii.

„Aveţi milă de cei ce plâng şi vă rugaţi ca suferinţele lor să fie alinate. Aveţi milă de cei ce păcătuiesc şi vă rugaţi ca să li se lumineze ochii sufletului şi să şi se întărească voinţa spre bine. Rugaţi-vă pentru pacea lor şi pentru pacea lumii. Rugaţi-vă pentru cei ce nu se roagă. Şi câţi sunt azi acei ce nu se roagă!”[50] Aşezând pe paliere nobile atât mila cât şi rugăciunea, descoperind compatibilitatea lor şi imensa lor utilitate, realizăm rostul amândurora. „Nu înseamnă că ai făcut milostenie, dacă ea n-a servit unui echilibru real. Nu interesează faptul în sine că te-ai lipsit de ceva, ci important este să te fi lipsit cu sens”[51]. În cazul rugăciunii logica este aceeaşi. Fără sens rugăciunea parvine, şi nu convine, învinge diverse stări, dar nu convinge. „Când devine formală, e considerată mai degrabă osteneală, decât rugăciune. De aici, probabil, a ieşit cuvântul: E atâta rugăciune aici, că nu mai ai timp să te rogi”[52].

Privită în integralitatea ei, scrutând şi valorificând întregul univers pe care-l stăpâneşte, putem descoperi simţit şi sigur că „ea aduce nu numai mângâierea, ci şi bucuria. În rugăciune se trăieşte preludiul vieţii eterne, ea aduce primele parfumuri ale patriei în care nădăjduim să ajungem. Cum ne vom împărtăşi de ea, dacă nu ne deprindem cu acest preludiu al ei?”[53] Părăsind panta retorică a chestiunii, părintele Stăniloae găseşte o argumentaţie ce vine în sprijinul ideii că omul responsabil pentru latura spirituală a existenţei sale, nu s-a rupt de „prefaţa” eternităţii, mai mult, o consideră „colac de salvare”, în situaţii dramatice. „Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu…Cel ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieţii”[54]. Subiectului acţiunii pastorale îi şede bine în mediul cald şi sigur al rugăciunii izvorâtă din credinţă, cadru cu reglementări precise, cu arie largă de răspândire şi unde nu există solitudine. Marea bucurie este rezultatul rugăciunii, şi anume lucrarea lui Dumnezeu pentru om, pentru folosul şi înălţarea lui. „Dacă rugăciunea este manifestarea cea mai puternică a credinţei, iar fără credinţă nu se poate pune cineva în legătură cu Dumnezeu, credinciosul trebuie să se asocieze cu rugăciunea credinţei lui la rugăciunea credinţei preotului, ca prin rugăciunea preotului şi prin actele lui să lucreze Dumnezeu asupra credincioşilor”[55].

Neobosit slujitor la altarul teologiei, părintele Dumitru Stăniloae ne-a lăsat, aşadar, şi facilitatea oferită de rugăciune, spre a înţelege şi a trăi viaţa după principii serioase şi sigure. Şi cum nu putem trăi singuri, nu putem să ne auto-păstorim doar, s-a decis să ne pună la îndemână acest mijloc eficient prin care, ca preoţi, ca oameni pentru alţii, să facem accesibilă calea spre Dumnezeu, celor pe care tot Dumnezeu ni i-a încredinţat şi pentru care vom da socoteală. Părintele profesor nu ne-a lăsat doar sub acest spectru al fricii generate de neputinţe umane, ci ne-a făcut părtaşi la a cunoaşte cum ne învaţă şi ne ghidează Hristos, ce vrea Hristos de la noi şi cu câtă dragoste ne urmăreşte.

Preotul, ca lucrător în via Domnului, investit de Biserică să-L urmeze pe Hristos, spre salvarea semenilor, are în rugăciune un real „manual mântuitor”, un ghid întotdeauna accesibil şi de mare utilitate pentru sine, şi, prin sine, pentru alţii.

Mântuitorul ne-a dat cuvântul Tatălui, prin împărtăşire, ca să fim sfinţiţi întru adevăr, rugându-se nu numai pentru cei ce puteau asculta cuvintele Sale (Apostoli şi ucenici contemporani), ci şi pentru cei care îi vor asculta pe aceştia şi pe urmaşii lor întru ale preoţiei. Scopul era cât se poate de limpede: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una…Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca să fie una (In 16, 21-22).

Iată un vademecum pentru toţi păstorii aflaţi în turma Păstorului cel bun!



[1]   Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 237.

 

[2]   Ibidem, p. 245.

 

[3]   Pr. prof. dr. acad. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica ortodoxă, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 125.

 

[4]   Ibidem, p. 126.

 

[5]   Sfântul Ioan Scărarul, Scara, trad. de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 403.

 

[6]   Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, trad. de Maria Cornelia Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 187.

 

[7]   Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 35.

 

[8]   Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000, p. 140.

 

[9]   Idem, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 301.

 

[10]   Pr. prof. D. Stăniloae, nota 753 la „Sfânta Scriptură”, în Lumina din inimi, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 439.

 

[11]   Sfântul Teofan Zăvorâtul la Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 339.

 

[12]   Pr. prof. dr. D. Stăniloae, „Sublimitatea preoţiei şi îndatoririle preotului”, M.O., Anul IX, nr. 5-6, mai-iunie 1957, p. 308.

 

[13]   Antonie Plămădeală, op. cit., p. 142.

 

[14]   Maxim Mărturisitorul, „Despre dragoste”, Filocalia, vol. 2, Sibiu, 1947, p. 66.

 

[15]   Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, Filocalia, vol. 4, Sibiu, 1948, p. 251.

 

[16]   Pr. prof.  D. Stăniloae, art. cit., p. 308.

 

[17]   Marcel Metzger, Les sources de la prière chretiènne, Les Editions de l´Atelier, Paris, 2002, p. 28.

 

[18]   Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 183.

 

[19]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 308.

 

[20]   Ahimandritul Sofronie, op. cit., p. 84.

 

[21]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 308.

 

[22]   Tito Colliander, Le chemin des ascètes, Spiritualité Orientale, nr. 12, Abbaye de Bellefontaine, 1973, p. 58.

 

[23]   Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica ortodoxă, vol. II…, pp. 74-75.

 

[24]   Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, nouă convorbiri realizate de Arhim. Ioanichie Bălan f. l., 1993, p. 131.

 

[25]   Pelerinul rus, trad. de arhim. Paulin Lecca, Ed. Sofia, Bucureşti, f.a., pp. 41-42.

 

[26]   Ibidem, p. 61.

 

[27]   Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 2004, p. 284.

 

[28]   Dr. Corneliu Sârbu, „Educaţia de sine a preotului”, R. T., Anul XXXVII, nr. 1-2…, pp. 408-409.

 

[29]   Pr. prof. D. Stăniloae, „Menirea preotului printre credincioşi”, Îndrumătorul pastoral, Alba Iulia, 1978, p. 66.

 

[30]   Idem, „Sublimitatea preoţiei…”, p. 308.

 

[31]   Augustin Largent, Les devoirs du prêtre la Pr. Prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 308.

 

[32]   Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, op. cit., p. 318.

 

[33]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., pp. 308-309.

 

[34]   Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae…, pp. 49-50.

 

[35]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 309.

 

[36]   Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae…, p. 48.

 

[37]   Pr. prof. D. Stăniloae, „Sublimitatea preoţiei…”, p. 309.

 

[38]   Idem, Spiritualitate şi comuniune..., p. 409.

 

[39]   Sfântul Vasile cel Mare, „Regulile morale, P.S.B., vol. 18, trad., introd., indici şi note de Iorgu D. Ivan, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 402.

 

[40]   Arhim. Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovniceşti, Constanţa 2000, p. 63.

 

[41]   Sfântul Simeon Noul Teolog, Ţelul vieţii creştine, trad. de arhim. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 29-30.

 

[42]   Tâlcuire Pr. Stăniloae la Calist şi Ignatie Xanthopol, „Metoda sau cele 100 capete”, cap. 29 în Lumina din inimi…, p. 449.

 

[43]   Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae…, p. 46.

 

[44]   Ahimandritul Sofronie, Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice, trad. şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 84.

 

[45]   Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 187.

 

[46]   Pr. prof. D. Stăniloae, „Sublimitatea preoţiei…”, p. 309.

 

[47]   Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Ed. Lumea credinţei, Bucureşti, 2009, p. 86.

 

[48]   Sfântul Simeon Noul Teolog, op. cit., p. 97.

 

[49]   Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia despre pocăinţă” la Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 93.

 

[50]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 309.

 

[51]   Antonie Plămădeală, op. cit., p. 76.

 

[52]   Idem, Tradiţie şi libertate…, p. 302.

 

[53]   Pr. prof. D. Stăniloae, art. cit., p. 309.

 

[54]   Idem, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 33.

 

[55]   Idem la Ioanichie Bălan, op. cit., p. 38.