COMEMORAREA celui mai MARE TEOLOG ROMÂN

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 25 octombrie 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2013 să fie declarat Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena la împlinirea a 1.700 de ani de la Edictul de toleranţă religioasă de la Milano (313), precum și  Anul comemorativ „Dumitru Stăniloae“ cu prilejul împlinirii a 110 ani de la naşterea (1903 – 2013) şi 20 de ani de la trecerea la cele veşnice (1993-2013).  Cu acest prilej, membrii Sfântului Sinod au hotărât  inițierea unui concurs naţional privind cunoaşterea vieţii şi operei părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), cel mai mare teolog român, precum şi multe momente comemorative în Bucureşti şi în alte oraşe din țară.

Despre evocarea rolului istoric al Sfinților Împărați Constantin  și Elena am făcut referire într-unul din numerele precedente ale revistei noastre. În cele ce urmează vom reflecta pe scurt viața și activitatea precum și contribuția adusă de Părintele Dumitru Stăniloae, considerat cel mai mare teolog al ortodoxiei românești la dezvoltarea teologiei noastre. Supranumit adesea „teologul dragostei creştine“, „teologul speranţei“, „patriarhul teologiei româneşti“, „sfântul cărţilor“, părintele Dumitru Stăniloae rămâne, vreme îndelungată de acum înainte, teologul cel mai de seamă pe care neamul românesc l-a dat Ortodoxiei.  Teolog, profesor de Teologie Dogmatică, traducător şi comentator al Sfântului Grigorie Palama, al Sfântului Maxim Mărturisitorul, al Sfântului Grigorie de Nyssa etc., autor a numeroase cărţi de hristologie şi antropologie, părintele Dumitru Stăniloae a marcat, prin personalitatea şi opera sa, întreaga Biserică Ortodoxă contemporană.

S-a născut la 16 noiembrie 1903 în comuna Vlădeni, judeţul Braşov, şi a trecut la Domnul în data de 4 octombrie 1993, în vârstă de aproape 90 de ani. „Teologia sa cea mai creatoare şi mărturisitoare a fost elaborată în timpul regimului comunist din România începând cu anul 1946, iar lucrările sale de sinteză au fost scrise în cei 20 de ani pe când era pensionar (1973-1993). Între 4 septembrie 1958 şi ianuarie 1963, părintele Dumitru Stăniloae a fost cercetat, judecat şi întemniţat mai întâi la Bucureşti, iar apoi la Aiud. Anii grei de închisoare au fost trăiţi de marele teolog român ca o şcoală a rugăciunii şi a suferinţelor, cu speranţa eliberării. «În închisoare am învăţat să mă rog» – spunea el uneori, pentru a arăta că adevărata rugăciune este izvor de putere pentru a purta Crucea cu nădejdea Învierii. Nu este deci întâmplător faptul că, în teologia sa, Părintele Dumitru Stăniloae accentuează mult legătura profundă care există între Crucea şi Învierea lui Hristos, precum şi importanţa cunoaşterii lui Dumnezeu, nu numai din făpturi (Creaţie) şi din Scripturi, ci şi din împrejurările vieţii proprii şi ale vieţii comunităţii bisericeşti pătimitoare şi mărturisitoare. O cunoaştere dureroasă sau bucuroasă, după împrejurări, adesea dramatică, uneori dinamică, cunoaştere neînţeleasă în timpul grelelor încercări, dar luminoasă după ce au fost biruite ispitele şi asumate suferinţele. Astfel, teologia mărturisitoare a Părintelui Dumitru Stăniloae nu este una estetică, ci una existenţială, în care taina iubirii jertfelnice a lui Hristos devine, prin credinţă şi suferinţă, prin nevoinţă şi speranţă, taina vieţii creştinului, luminat şi ajutat de Duhul lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat din morţi, Care a coborât la iad înainte de-a se ridica din mormânt şi de a se înălţa la cer. Iar puterea şi lumina Învierii lui Hristos s-au arătat atât în viaţa Părintelui Dumitru Stăniloae, prin tăria sa de a ierta pe cei ce l-au întemniţat şi pe cei ce l-au părăsit pe când era în suferinţă, cât şi în zelul său misionar şi mărturisitor din teologia sa, pe care a elaborat-o după ce a suferit şi a fost eliberat din închisoare, fapt apreciat nu numai în România, de către monahi, preoţi şi simpli credincioşi, ci şi de către mulţi intelectuali români şi teologi creştini din străinătate. Astfel, institute universitare sau facultăţi de teologie ortodoxă din Paris, Belgrad şi Atena i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar, după revoluţia din 1989, Academia Română l-a ales membru corespondent al ei în anul 1990 şi membru titular în anul 1991.

Deşi autor al unei opere monumentale, părintele Dumitru Stăniloae era un om de o modestie impresionantă. Nu concepea Teologia altfel decât ca pe o întâlnire vie a oamenilor obişnuiţi cu Dumnezeu Cel viu. Părintele profesor Dumitru Stăniloae a lăsat posterităţii o operă teologică impresionantă. În opera sa de mii de pagini – la care se adaugă necontenit alte mii, şi mii care tratează despre ceea ce ne-a lăsat părintele Stăniloae – domină o impresionantă căldură scriitoricească, o fineţe şi o profunzime spirituală remarcabilă. Toate cărţile părintelui Stăniloae sunt fundamentale. Cele 12 volume ale Filocaliei, apărute în perioadele 1946-1948 şi 1976-1991, la Sibiu şi Bucureşti, reprezintă opera de căpătâi în spiritualitatea românească. Spre deosebire de alte colecţii, Filocalia îngrijită de părintele Stăniloae include şi opere scrise după secolul al IX-lea (Sf. Simeon Noul Teolog şi Sf. Grigorie Palama), precum şi lucrări ale unor asceţi din spaţiul românesc (Vasile de la Poiana Mărului, Gheorghe de la Cernica, Iosif de la Văratec). Unul din ucenicii săi apropiați, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, menționa într-una din numeroasele remarci făcute față de personalitatea marelui teolog român că :,, teologia Sfinţilor Părinţi, pe care părintele Dumitru Stăniloae i-a iubit, i-a tradus şi explicat, este baza tradiţională a teologiei sale creatoare şi mărturisitoare. El însă nu numai că a citat din operele Sfinţilor Părinţi, ci le-a şi continuat şi le-a aprofundat, în mod fidel şi creator, arătând, pentru timpul nostru, permanenta frumuseţe şi frăgezime sau prospeţime a teologiei Părinţilor Sfinţi, luminaţi de Duhul Sfânt, Care arată mereu Bisericii că «Iisus Hristos, ieri, şi azi, şi în veci, este acelaşi» (Evrei 13, 8)”. El  rămâne veşnic un teolog al iubirii Preasfintei Treimi, un prieten fidel al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi un înnoitor al teologiei ortodoxe, pe baza Tradiţiei din trecut şi a creaţiei intelectuale şi duhovniceşti din prezent.  Toată teologia sa are în centrul ei lumina şi iubirea Sfintei Treimi sau legătura sfinţitoare şi mântuitoare a Persoanelor divine cu persoanele umane, chemate prin Biserică la îndumnezeire, viaţă şi fericire veşnică“.

Așadar, prin har, trăire, rugăciune şi inspiraţie divină, Părintele Dumitru Stăniloae a teologhisit despre Sfânta Treime, despre iubirea lui Dumnezeu faţă de om, despre Sfânta Scriptură, Biserică, Sfintele Taine, Scrierile Sfinţilor Părinţi, virtuţile teologice, ierurgii, despre spiritualitatea poporului român şi libertate. A crezut în ceea ce a mărturisit, şi a trăit ceea ce a teologhisit şi a luminat multă lume, şi mulţi oameni s-au apropiat de Dumnezeu datorită descoperirilor sfinte făcute în scrierile sale. Părintele unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile.  Deşi pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor  cu duhul tânăr, plin de iubire. De altfel  a avut numeroşi ucenici în timpul vieţii dar și astăzi, părintele Stăniloae are şi mai mulţi discipoli, iar opera sa călăuzeşte şi inspiră pe atât de mulţi, încât numele său a devenit un fel de emblemă a teologiei autentice . Fără îndoială, faima numelui părintelui Stăniloae creşte mereu atât în țară dar mai ales în străinătate.  Tot mai mulţi tineri citesc Filocalia şi celelalte traduceri din marii teologi ai Bisericii, tot mai mulţi receptează explicaţiile de pe marginea textului patristic tradus în limba română, despre care s-a spus că, adesea, depăşeşte înălţimea a însăşi ideii traduse. „Teologia dogmatică ortodoxă“, „Iisus Hristos sau restaurarea omului“, „Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe“, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă“ sunt doar câteva dintre volumele ce poartă semnătura marelui teolog român, ce au depăşit de mult limitele publicului avizat teologic, tot mai mulţi fiind intelectualii şi chiar credincioşii de rând care buchisesc şi îşi însuşesc teologia pe ele.

Pentru a găsi calea succesului său  trebuie să rememorăm ce au însemnat vremurile în care a trăit şi a scris părintele Stăniloae. Trebuie să ne amintim de prigoana îndurată, de anii de închisoare, de uimitoarea lui smerenie, încât după eliberarea din închisoare, el, deja cunoscutul profesor Dumitru Stăniloae, să lucreze ca simplu corector de reviste teologice. Râvna părintelui Stăniloae a fost de nestăvilit. Nu a putut-o opri nici regimul politic ostil care, practic, amâna sine die speranţa ca manuscrisele atât de mult trudite să fie publicate. Râvna părintelui Stăniloae nu a putut fi stăvilită nici de temerea că limba română nu ar fi capabilă să cuprindă gândirea teologică profundă, aşa cum s-au lamentat unii intelectuali laici că noi nu avem şi nici nu suntem capabili de a crea o cultură mare. Este încă prea puţin demonstrat câtă lărgime de sensuri a creat părintele Stăniloae în limba română, ca o dovadă că orice lucru apropiat de Dumnezeu capătă lărgime şi profunzime. Strălucirea rugăciunii, gândirii şi operei părintelui Stăniloae a luminat înfricoşătoarele  temniţe comuniste pe care le-a suportat , a luminat sălile de curs ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a încurajat sufletele triste ale intelectualilor oprimaţi ori scârbiţi de uscăciunea comunismului. Biserica noastră are azi ierarhi sau teologi care au fost ucenici ai marelui teolog. Iar acest lucru spune foarte multe despre impactul pe care l-a avut personalitatea părintelui Stăniloae asupra celor care l-au cunoscut, direct sau indirect.

Tezaurul lăsat de părintele Stăniloae poate juca chiar un rol în vindecarea sufletului românesc, afectat de jumătatea de veac de comunism devastator.  Unul din marii teologi ortodocși ai umanității noastre, părintele Olivier Clément evocând cu ceva vreme în urmă personalitatea marelui teolog român afirma că : „Părintele Dumitru Stăniloae este, cu siguranţă, cel mai mare teolog ortodox contemporan. Pe măsură ce va fi tradusă în limbile occidentale, opera sa se va afirma ca una dintre creaţiile majore ale gândirii creştine din a doua jumătate a secolului nostru”. Astfel, în puţinele cuvinte de mai sus, nu am încercat să-l prezentăm pe Părintele Dumitru Stăniloae, deoarece el se prezintă singur prin scrierile şi prin opera sa ce zugrăvesc întregul univers în care Dumnezeu şi omul se iubesc, ci am dorit să-l reamintim pentru a fi citit, înţeles şi trăit în lumina şi frumuseţea divină a Taborului Ortodoxiei noastre.