Preot dr. Ionel Popescu, Iosefinul ortodox. Contribuţii monografice, Editura Învierea, Timişoara, 2010, 244 p.

Cum se arată în frumoasa Recomandare semnată de Î.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, monografia Părintelui vicar administrativ al Eparhiei Timişoarei (şi concomitent conducător al parohiei Timişoarei Iosefin) se constituie într‑o însemnată sursă de documentare pentru specialişti, fiind în acelaşi timp „şi o carte de vizită a lăcaşului de cult descris şi a parohiei din care face parte“.

Iar P.S. Episcop-vicar Paisie subliniază faptul – în Cuvântul înainte – că „în această primă catedrală a Timişoarei a fost întronizat primul episcop al reînfiinţatei Episcopii a Timişoarei (1939), apoi tot ea a fost folosită ca biserică destinată slujirii Episcopilor-vicari ai Arhiepiscopiei Timişoara: Timotei Seviciu, Daniel Ciobotea, Lucian Mic şi, actualmente, Paisie Ion, toţi purtând titlul de Lugojanul“.

Nu mai puţin importante sunt reflecţiile D‑lui prof. univ. Victor Neumann, din finalul cărţii de faţă, în pagini intitulate Parohia Iosefin şi biserica „Naşterea Maicii Domnului“. Istoria unui locaş simbolic al ortodoxiei Timişoarei (pp. 239–242), cu concluzia că lucrarea prezentă „este o mărturie inconfundabilă a meritelor unei preoţimi înzestrată cu talent şi înţelepciune, dedicată valorificării plenare a creaţiei predecesorilor“.

Cuprinsul acestei remarcabile monografii este extrem de variat şi foarte bine documentat; amintim selectiv următoarele titluri: geneza parohiei în cauză, capela şi casa parohială, biserica „Naşterea Maicii Domnului“ şi pictura ei, corul, societatea social-filantropică „Sfânta Maria“ şi alte acţiuni caritabile, tipografia (temporară), biblioteca şi arhiva, clericii deservenţi de‑a lungul timpului, lucrările de dotare şi reamenajare.

Îl felicităm sincer pe Părintele-autor pentru aceste deosebit de reuşite „contribuţii monografice“; activitatea publicistică a P.C. Sale (şi nu numai) se află menţionată în paginile 152–155. Este o lucrare aparte, ce se citeşte cu viu interes nu doar de „bunii credincioşi“, poporenii Parohiei Iosefin cărora le este dedicată, ci şi de orice iubitor de istorie, cultură şi artă eclesiologică. Apreciem, în încheiere, şi valoroasa ilustraţie cu care este înzestrată actuala carte.

Preot prof. univ. dr. VASILE MUNTEAN

Prof. dr. Adrian Murg, Soteriologia scrierilor lucanice, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu“, Arad, 2011, 326 p.

Astfel se intitulează teza de doctorat (apreciată de comisie cu calificativul magna cum laude) a Părintelui prof. dr. Adrian Murg, de la Facultatea de Teologie din Arad, apărută la Editura Universităţii „Aurel Vlaicu“ (Arad, 2011, 326 p.).

Lucrarea răspunde unei necesităţi de studiu, mai puţin abordat în bibliografia românească, privind aspectul teologic al scrierilor lucanice, având ca temă centrală mântuirea.

Privind cuprinsul cărţii, spre a oferi o imagine generală asupra soteriologiei lucanice, prezentul studiu se deschide cu un capitol preliminar (pp. 23–42), în care este analizată utilizarea vocabularului soteriologic derivat din tema verbului a mântui şi a ideilor soteriologice prezentate în Evanghelia copilăriei (Luca, cap. 1–2).

Prima parte a lucrării (pp. 43–71) se intitulează Dumnezeu Mântuitorul şi examinează aspectul teocentric al soteriologiei lucanice, concretizat în planul divin de mântuire, urmărind dezvoltarea acestei teme în toată opera Sfântului Luca. Partea cea mai extinsă a lucrării (pp. 73–229), Iisus Mântuitorul, începe printr-o analiză a predicii inaugurale a lui Iisus (Luca 4, 16–30), care este definitorie pentru Persoana Mântuitorului şi a conţinutului mântuirii în Evanghelie. Următoarele patru capitole tratează principalele direcţii în care se manifestă lucrarea de „slobozire“ jubiliară a lui Iisus: eliberarea de sub stăpânirea lui satana, vindecarea de boli, iertarea păcatelor şi izbăvirea de agresiunea socio-economică. Urmează o secţiune de legătură între Evanghelie şi Fapte, în care se subliniază continuitatea dintre cele două „cuvinte“ ale Sfântului Luca şi înţelesurile principale ale mântuirii în Faptele Apostolilor. În capitolul Iisus Mântuitorul în Faptele Apostolilor este prezentată perspectiva hristologică a acestei cărţi – care este aceea a divinităţii lui Iisus şi mijloacele prin care Hristos mântuieşte lumea. În partea a treia (pp. 231–268), Mântuirea ca lucrare a Duhului Sfânt şi participare la viaţa Bisericii, sunt explorate aspectele pnevmatologice şi eclesiologice ale mântuirii. Ultima parte (pp. 269–296) este dedicată aspectului subiectiv al mântuirii, referindu-se la ceea ce trebuie să facă omul pentru a-şi însuşi mântuirea. Este analizată mai întâi iniţiativa divină şi apoi răspunsul omului, având patru etape: ascultarea propovăduirii apostolice, credinţa, pocăinţa, Botezul.

Pentru ca dezbaterea temei să fie mai bine înţeleasă, la sfârşitul fiecărui capitol sunt prezentate concluziile parţiale ale studiului, iar Concluziile generale sintetizează întregul conţinut al lucrării.

După cum remarcă coordonatorul ştiinţific al prezentei teze de doctorat, Părintele profesor dr. Vasile Mihoc, „Bibliografia, bogată şi selectată cu grijă, reflectă serioasa documentare a lucrării. De altfel, aceasta este evidentă pe tot parcursul lucrării. Autorul ne oferă, printre altele, rezultatul unei explorări serioase, din perspectivă critică, a unei vaste bibliografii asupra temei. La care se adaugă, în mod fericit, contribuţiile sale proprii de pătrundere şi de sistematizare ale unor importante aspecte exegetic-teologice… Sunt tot atâtea motive pentru care lucrarea merită atenţie, atât din partea cercetătorilor, cât şi din partea oricărui cititor interesat de înţelegerea mântuirii în Hristos şi în Biserica Sa“ (p. 16).

Având cinstea de a participa în comisia de susţinere a prezentei teze de doctorat, referindu-mă la contribuţia acestui studiu, am arătat că meritul lui rezidă în faptul că prezintă mântuirea ca mesaj central al Evangheliei, precum şi modul în care era înţeleasă mântuirea în epoca apostolică, evidenţiind variaţiile de nuanţă şi de conţinut în care era înţeleasă şi abordată mântuirea într-o anumită Biserică locală sau într-o anumită epocă istorică. Apare astfel modul particular în care este înfăţişată mântuirea, reflectând poziţia proprie teologică a Sfântului Luca, precum şi necesităţile duhovniceşti specifice comunităţii căreia el se adresează.

O altă contribuţie importantă a prezentei lucrări se referă la modul dezbaterii unitare a celor două scrieri lucanice, în sensul că acestea prezintă, într‑o reciprocitate unitară, organică şi funcţională, ideea mântuirii. În acest mod unitar al dezbaterii, autorul surprinde nuanţele specific lucanice privind mântuirea, raportându-le atât la evangheliştii sinoptici, cât şi la Evanghelistul Ioan şi la epistolele pauline.

Chezăşia abordării ştiinţifice a lucrării este dată de cele patru metode exegetice utilizate în dezbaterea ei, şi anume: critica sau analiza redactării, critica izvoarelor, critica formelor şi critica naraţiunii.

De fapt, tema însăşi reprezintă o importanţă cu totul excepţională pentru teologie, fiindcă mântuirea constituie elementul central şi esenţial în jurul căruia se desfăşoară întreaga învăţătură şi viaţă creştină. Astfel, pe temelia învăţăturii evanghelice se ridică edificiul vieţii moral-duhovniceşti a hristoformizării pnevmatice, spre a se ajunge la acel theosis, într-o desfăşurare dinamică şi epectatică, începând cu această viaţă şi continuând în comuniunea veşnică cu Dumnezeu, atunci când „El va fi totul în toate“ (I Corinteni 15, 28). În felul acesta, tema mântuirii în scrierile lucanice stă la baza teologiei dogmatice şi a spiritualităţii Bisericii noastre.

Ca urmare, salutăm cu multă bucurie apariţia acestei cărţi, recomandând-o spre lectură celor dornici să cunoască şi să adâncească, în viaţa lor creştinească, idealul mântuirii în Hristos şi în Biserică, prin lucrarea Sfântului Duh, aşa cum rezultă din teologia scrierilor lucanice.

Preot prof. univ. dr. SORIN COSMA

Ionel Popescu, Iosefinul ortodox. Contribuţii monografice, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei, Timişoara, 2012, 242 p.

Preocupat deopotrivă de misiunea pastorală, administrativă şi culturală a parohiei Timişoara Iosefin, unde activează de mai bine de un deceniu, Părintele dr. Ionel Popescu, vicar administrativ, dedică „ctitorilor bisericii şi bunilor noştri credincioşi“ o nouă contribuţie monografică referitoare la biserica „Naşterea Maicii Domnului“, analizând viaţa şi activitatea, pe multiple planuri, desfăşurată în jurul acestei prime catedrale timişorene, „un adevărat monument de artă religioasă contemporană, dar şi un loc cu profunde reverberaţii spirituale pentru oraşul Timişoara şi întreaga eparhie“, cum spune Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nicolae în cuvântul de Recomandare a cărţii.

După cum sugerează însăşi dedicaţia autorului, prezenta monografie este structurată în două părţi. Prima parte evocă trecutul istoric al parohiei, arătând că „parohia Timişoara Principele Carol sau Iosefin s-a născut din dragostea jertfelnică faţă de Dumnezeu, de Biserică şi neam a vrednicilor credincioşi Lenca şi Iacob Marian şi urmarea neobositelor stăruinţe depuse de mecenatul Emanuil Ungureanu, împlinite în chip admirabil de primul preot paroh şi ctitor de biserici, Ioan Imbroane“ (p. 25). În acest cadru al trecutului istoric, sunt prezentate iniţiativele administrative, culturale, social-filantropice, pastoral-misionare instituţionalizate şi desfăşurate prin râvna preoţilor şi enoriaşilor acestei parohii, precum: capela parohială, casa parohială, biserica Naşterea Maicii Domnului, pictura, mormântul Domnului, chivotul şi tronul arhieresc, Societatea filantropică Sfânta Maria (1929–1948), sesia parohială, catedrala episcopală, tipografia parohială, biblioteca şi arhiva, precum şi activităţile pastoral-misionare şi culturale (pp. 27–178). Acest ultim aspect corelează organic şi funcţional trecutul de prezentul istoric al vieţii bisericeşti din această parohie, omiţând golul lăsat de regimul comunist ateu.

Partea a doua a acestei prezentări monografice (pp. 179–216) înfăţişează noile împliniri ale vieţii bisericeşti, mai ales din ultimul deceniu, privind: demisolul lăcaşului de cult, parcul şi curtea bisericii, aleea personalităţilor, cantina socială a parohiei, comunitatea credincioşilor cu deficienţe de auz şi vorbire, Fundaţia „Preot Ioan Olariu“, alte activităţi filantropice, lucrări de dotare şi reamenajare (2001–2012).

Multiplele evenimente şi personalităţi evocate în paginile lucrării sunt ilustrate sugestiv cu fotografii documentare, menite să readucă în actualitate trecutul istoric corelat cu prezentul în continua sa devenire…

La toate acestea se adaugă rezumatul lucrării, redactat în trei limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană), fapt care îi conferă calitatea de ghid istoric bisericesc, completând cu mult succes pe cel din anul 2002, pus în circulaţie de acelaşi autor.

După cum concluzionează atât de pertinent reputatul istoric, prof. Victor Neumann, în Postfaţa lucrării, „din multiplele date, nume şi evenimente inserate în cartea Iosefinul Ortodox. Contribuţii monografice, din întreaga naraţiune se observă cum timpul, energia, talentul şi fapta îndrumate de credinţă au fost acelea ce au dus la împlinirea unui foarte frumos proiect. Înfiinţarea parohiei Iosefin, ridicarea bisericii, îmbogăţirea lor de-a lungul deceniilor, sunt o strălucită pildă a efortului întru binele comun, a articulării vieţii comunitar-urbane timişorene. Îndreptăţită mândrie a enoriaşilor ce se reculeg în sfântul locaş de cult, a tuturor acelora ce preţuiesc investiţiile sufleteşti, intelectuale şi materiale, parohia Timişoara-Iosefin şi biserica Naşterea Maicii Domnului demonstrează cum anume în durata medie şi lungă a istoriei se poate contura o adevărată operă dedicată cunoaşterii prin rugăciune şi spiritualizare“ (pp. 241–242).

Temeluit pe o vastă informare documentară de arhivă şi bibliografică exhaustivă, de foarte bună calitate, prezenta lucrare se constituie ca cel de al şaselea volum purtând semnătura Părintelui dr. Ionel Popescu (dintre care trei ca şi coautor), alături de încă 30 de publicaţii (studii, articole şi broşuri) – dintre care două în limba germană şi una în limba sârbă –, pe măsură să-l recomande ca cercetător atent, asiduu şi permanent ataşat misiunii sale pastorale, administrative şi cărturăreşti.

Preot prof. univ. dr. SORIN COSMA

Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, traducere din limba rusă de Radu Părpăuţă, Editura Institutului European, Iaşi, 1992.

Volumul lui Nikolai Berdiaev scris în 1923, despre Filosofia lui Dostoievski, constituie cu siguranţă, una dintre cele mai valoroase intrepretări a operei scrise de Dostoievski. A apărut în limba română datorită lui Radu Părpăuţă în anul 1992 la Editura Institutul European din Iaşi. Cartea conţine nouă capitole consistente care analizează principalele teme care se desprind din lucrările scriitorului rus.

Primul capitol al lucrării creionează profilul spiritual al lui Dostoievski, pornind de la premisa că Dostoievski a fost un geniu aparţinând naţiunii ruse: „Orice geniu nu este internaţional, ci naţional, şi exprimă general-omenescul în ceea ce este naţional, iar acest lucru este foarte clar, când este vorba despre Dostoievski. El este tipic rusesc, geniu rus până în străfunduri, cel mai rus dintre marii scriitori naţionali…“^[1]. Cu capacitate creatoare extraordinară, Dostoievski a reuşit să-şi exprime în romanele sale, cele mai profunde idei, spre deosebire de alţi gânditori, care nu au avut o asemenea capacitate de a reda propriile idei, într‑o manieră atât de limpede: „Dostoievski aparţine acelor scriitori care au reuşit să se dezvăluie pe sine în creaţia lor. În creaţia lui se oglindesc toate contradicţiile spiritului, toate profunzimile sale fără sfârşit. Pentru el, creaţie nu e, ca în cazul multora, o acoperire a ceea ce are loc în străfunduri. El nu tăinuieşte nimic şi de aceea a reuşit să facă descoperiri uimitoare despre om“^[2]. Berdiaev face şi o interesantă comparaţie între Dostoievski, „unul dintre cei mai inteligenţi scriitori ai literaturii universale“^[3] cu alţi titani ai literaturii. Tolstoi, de exemplu „este înzestrat cu o minte greoaie, liniară, aproape plată“^[4], iar Goethe „cel mai mare dintre cei mari, nu a fost înzestrat cu o asemenea ascuţime“^[5] şi numai Shakespeare s-ar putea compara cu geniul literaturii ruse.

Al doilea capitol al cărţii este intitulat „Omul“ şi îşi propune să facă o introducere în antropologia dostoievskiană, care este de fapt centrul filosofiei lui: „Dostoievski a avut doar un singur interes devorator, o singură temă, căreia i s-a dăruit cu toate forţele sale creatoare. Această temă este omul şi destinul său. Nu putea să nu frapeze exclusivitatea antropologismului şi antropocentrismului la Dostoievski, care a fost absorbit numai de problemele omului“^[6]. Antropologia dostoievskiană este una strâns legată de ponirologie şi de problema libertăţii. De fapt, spune Berdiaev, libertatea este strâns legată de suferinţă, iar această dilectică libertate-suferinţă, traversează întrega operă a lui Dostoievski: „Se pare că nimeni în istoria universală nu s-a raportat la om ca Dostoievski. Şi în cel din urmă om, în cea mai cumplită cădere, se păstrează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iubirea dostoievskiană faţă de om nu a fost una umanistă. El a reunit în această iubire o nemărginită compătimire cu un anumit grad de cruzime, a propovăduit pentru om calea suferinţei. Aceasta se leagă de faptul că în centrul conştiinţei sale antropologice se află ideea libertăţii. Fără libertate, nu există om. Dialectica lui Dostoievski este una a destinului libertăţii. Dar calea libertăţii este calea suferinţei. Iar omul trebuie să o răzbată. Ca să înţelegem tot ceea ce a dezvăluit Dostoievski despre om trebuie să acordăm atenţie noţiunilor sale de libertate şi de rău“^[7].

Libertatea constituie tema capitolului al treilea şi este totodată una dintre cele mai spinoase probleme care l-au frământat pe romancierul rus. În proza pe care a scris-o în mod genial, Dostoievski, a reuşit să-l pună pe om în cele mai dificile ipostaze, să-l încerce cu cele mai crunte lovituri pentru a-l determina să aleagă în mod liber. Libertatea nu este numai una dintre cele mai mari binecuvântări cu care a fost înzestetrat omul, ci şi o chinuitoare povară: „Libertatea este pentru el antropodicee şi teodicee totodată, în ea trebuie căutată justificarea omului, dar şi a lui Dumnezeu. Tot procesul universal este o problemă dată pe tema libertăţii, o tragedie legată de îndeplinirea acestei teme. Dostoievski cercetează destinul omului lăsat în libertate. Îl interesează doar omul pornit pe calea libertăţii, destinul său în libertate şi libertăţile din om. Toate romanele sale sunt tragedii, experimente ale libertăţii umane. Omul începe să-şi manifeste rebel libertatea, gata de orice suferinţă, de nebunie, numai să se simtă liber. În acelaşi timp caută libertatea ultimă, capitală“^[8]. Berdiaev consideră că numai creştinismul i-a oferit omului posibilitatea de a se considera liber, pe când gândirea greacă cu schemele sale raţionale limita orizontul omului: „Numai creştinismul i-a dat omului libertate, prima libertate şi ultima libertate. În creştinism s-au descoperit, nu numai libertatea celui de-al doilea Adam, născut de om a doua oară întru spirit, dar şi libertatea primului Adam, nu doar libertatea binelui, dar şi cea a răului. Gândirea greacă a admis doar libertatea raţională. Creştinismul a descoperit de asemenea baza iraţională a libertăţii“. Eroii din romanele lui Dostoievski experimentează cele mai profunde faţete ale libertăţii: de la starea de sclavie la cea de sublim, de la urât la frumuseţe şi de la experienţa imanentă la adevărul eliberator etern.

Capitolul patru cercetează problema răului în opera lui Dostoievski. Răul este o temă strâns legată de problema libertăţii omului, pentru că libertatea înţelesă în mod greşit poate provoca alegerea răului, iar înfăptuirea răului atrage pedeapsa, fie umană fie cea divină: „El a profetizat nu numai compătimirea, dar şi suferinţa. A îndemnat la suferinţă şi a crezut în forţa mântuitoare a suferinţei. Omul e o fiinţă responsabilă. Iar suferinţa omului nu este nevinovată. Suferinţa e legată de rău. Răul e legat de libertate. De aceea libertatea tinde spre suferiţă. Calea libertăţii este calea suferiţei. Întotdeauna există ispita de a salva omul de suferiţe, privându-l de libertate. Dostoievski este un apologet al libertăţii. El propune omului să ia suferinţa drept o consecinţă inevitabilă. Cruzimea lui Dostoievski e conexă cu această accepţie a libertăţii dusă până la capăt“^[9].

Capitolul al cincilea este dedicat cu generozitate temei iubirii. Iubirea dintre bărbat şi femeie apare ca temă secundară în romanele lui Dostoievski. Accentul cade în primul rând pe iubirea creştină, care este una izbăvitoare: „Creştinismul înseamnă religia iubirii. Dostoievski a considerat creştinismul, în primul rând, ca o religie a iubirii. În învăţăturile stareţului Zosima, în cugetările religioase, răzleţite în diferite locuri ale operelor sale, se simte duhul creştinismului lui Ioan. Hristosul rus al lui Dostoievski este înainte de toate prevestitorul iubirii infinite. Dar, la fel cum în iubirea dintre bărbat şi femeie se dezvoltă o contradicţie tragică, contradicţia apare şi în cazul iubirii între oameni în general. Dostoievski a avut remarcabila intuiţie că iubirea de om şi de umanitate poate să fie fără Dumnezeu. Nu orice iubire faţă de om şi faţă de umanitate este creştină“^[10].

Există şi o iubire mincinoasă care nu are un final constructiv pentru om: „A iubi omul fără Dumnezeu, înseamnă a-l socoti Dumnezeu. În acest caz, pe om îl paşte ideea omului-Dumnezeu, care nimiceşte omul, îl transformă în propriul său instrument. Astfel, iubirea faţă de om devine imposibilă, dacă nu există iubirea faţă de Dumnezeu. Şi Ivan Karamazov spune că este imposibil să-ţi iubeşti aproapele. Umanismul antihristic este mincinos, e o iubire de oameni amăgitoare. Ideea omului-Dumnezeu distruge omul, numai ideea Dumnezeu-omului îl eternizează. Iubirea atee, antihristică, faţă de om şi umanitate este tema centrală a Legendei Marelui Inchizitor […] Iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre oameni, devine iubire atee, atunci când libertatea spirituală se pierde, când dispare nemurirea şi veşnicia. Adevărata iubire afirmă eternitatea“^[11].

Capitolul şase tratează tema: „Revoluţia şi socialismul“. Berdiaev susţine că Dostoievski s-a gândit în primul rând la o revoluţie spirituală, pentru că revoluţiile provocate numai de oameni au neajunsul de a crea alte revoluţii şi contra-revoluţii: „Nu i-a plăcut revoluţia fiindcă ea declanşează întotdeauna robia, negarea libertăţii spiritului – acesta este motivul principal. Din dragoste de libertate, el se revoltă în planul ideilor împotriva «revoluţiei», demască toate cauzele ce duc la robie. «Revoluţia» duce, de asemenea, la negarea egalitaţii şi frăţiei între oameni, la o inegalitate cumplită. Dostoievski dă în vileag caracterul înşelător al «revoluţiei». Niciodată revoluţia nu realizează ceea ce promite iniţial. În «revoluţie», Antihristul îl înlocuieşte pe Hristos. Oamenii nu au voit să se unească  liber întru Hristos şi de aceea se unesc cu forţa întru Antihrist“^[12]. Berdiaev susţine că socialismul are o nuanţă milenaristă şi că încearcă să se substituie creştinismului: „Temeiul interior al socialismului îl constituie necredinţa în Dumnezeu, în nemurire şi în libertatea spirtului uman. De aceea religia socialismului acceptă toate cele trei ispite refuzate de Hristos în pustie. Socialismul acceptă ispita transformării pietrelor în pâine, ispita miracolului social, ispita împărăţiei acestei lumi. Religia socialismului nu e aceea a fiilor liberi ai lui Dumnezeu, ea se dezice de primatul spirtual al omului, este o religie a robilor necesităţii“^[13].

Şi mai interesantă este opinia lui Berdiaev, după care Dostoievski considera în „Legenda Marelui Inchizitor“ din romanul Fraţii Karamazov, că socialismul este de fapt un catolicism secularizat şi însuşi Papa s-a lăsat ademenit de „împărăţia acestei lumi“.

Capitolul al şaptelea este dedicat Rusiei şi sufletului rusesc. Berdiaev merge pe urmele lui Dostoievski şi proslăveşte naţiunea rusă ca fiind una „purtătoare de Dumnezeu“ cu o „conştiinţă mesianică şi smerită“^[14]. „Dostoievski a fost dăruit cu un har profetic care a fost adeverit de istorie. Însă, s-au adeverit în principal, profeţiile negative despre Rusia şi poporul rus, nu cele pozitive. «Demonii» este o carte profetică, astăzi e clar pentru toţi. Dar multe din profeţiile sale pozitive, ce au umplut «Jurnalul scriitorului», n-au avut justificare. Astăzi este o adevărată tortură citirea paginilor despre Constantinopolul rus, despre ţarul alb şi despre poporul rus ca unicul şi exclusivul popor creştin din lume. Asupra unui singur lucru a greşit radical Dostoievski şi a profeţit fals. El a afirmat că intelectualitatea este inoculată de ateism şi socialism, însă a crezut că poporul nu va accepta această ispită, va rămâne credincios Adevărului lui Hristos. A fost o aberaţie a conştiinţei narodnice. Narodnicismul religios a diminuat darul său profetic. Revoluţia a dezminţit narodnicismul religios rus, a dat jos masca iluziilor şi înşelăciunii conştiinţei narodnice. «Norodul» a lepădat creştinismul, «intelighenţia» începe deja să se întoarcă cu faţa la creştinism“^[15].

Legenda Marelui Inchizitor este interpretată în capitolul al optulea, cu menţiunea că se pleacă de la premisa că aceasta constituie totuşi o „enigmă“. Berdiaev consideră că „Marele Inchizitor nu crede în Dumnezeu, dar nici în om. Acestea sunt două faţete ale unei singure credinţe. Pierzând credinţa în Dumnezeu, nu se mai poate crede în om. Creştinismul este religia divino-umanităţii. Înainte de orice, Marele Inchizitor neagă ideea divino-umanităţii, a apropierii şi coeziunii temeiurilor divine şi umane în libertate…“^[16].

Filosofia lui Dostoievski, se încheie cu capitolul al nouălea, intitulat: Dostoievski şi noi. În mod paradoxal, crede Berdiaev, Dostoievski, deşi a fost un mare creştin, a părut unora ca fiind demonic: „Oamenii tipului tolstoian nu numai că nu-l înţeleg pe Dostoievski, dar au şi o adevarată aversiune faţă de el. Sufletele aflate mai aproape de monismul şi raţionalismul fără asperităţi tolstoian nu pot înţelege contradicţiile tragice ale lui Dostoievski. Spiritul lui Dostoievski sperie şi pare necreştin, ba chiar antihristic. Tolstoi ne apare ca un adevărat creştin, credincios preceptelor evanghelice, fiindu-i străină, ca nimănui altcuiva, însăşi ideea mântuirii, lipsindu-i total sentimentul intim al lui Hristos“^[17].

Berdiaev, ca şi alţi mulţi gânditori ruşi, îl revendică pe Dostoievski ca pe un mentor al generaţiei lor, care i-a călăuzit şi care i-a invitat să exploreze abisurile sufletului omenesc pentru a înţelege care este adevărata menire a omului.

Preot drd. PETRIŞOR ZAHARIA