Protos. dr. NATHANAEL NEACŞU

Teologia sacramentală ortodoxă nu cunoaşte o dezvoltare dintre cele mai însemnate. Despre Sfintele Taine ale Bisericii se vorbeşte relativ puţin în plan teologic. Desigur, poate exista o explicaţie în aceea că Sfintele Taine impun mai mult o trăire, decât o theologhisire a lor. De altfel, întreaga credinţă drept slăvitoare se întemeiază mai mult pe practicarea şi trăirea acesteia, decât pe exprimarea şi explicarea ei^[1]. În pofida acestui fapt, există în Biserică anumite momente când recursul la teologie ca explicare a credinţei constituie un imperativ. Aceste momente sunt cerute, de cele mai multe ori, de îndepărtarea de la adevărul revelat şi de la trăirea autentică a acestuia.

Întrucât sesizăm o mutaţie a sensului teologic şi practic al Sfintei Taine a Maslului^[2], redusă de cele mai multe ori la nivelul unui act simplist-ritualic cu efecte facile şi imediate^[3], ne propunem o sumară incursiune asupra teologiei şi finalităţii practice a acesteia.

Sfintele Taine nu sunt simple acte liturgice. Ele reprezintă modalitatea supremă de unire a omului cu Creatorul lui, precum şi mijlocul de vindecare a firii umane de rău, boală şi moarte. Aceasta pentru că nu se poate înţelege unirea omului cu Ziditorul lui în starea căzută în care se află. Sfintele Taine nu sunt, însă, acte sau momente solitare în procesul de mântuire şi sfinţire a omului, ele reprezintă dimpreună cu Taina Bisericii expresia supremă a lucrării iconomice a Mântuitorului Iisus Hristos. Prin urmare, pentru a înţelege sensul teologic al Sfintei Taine, în general, şi al Sfântului Maslu, în special, va trebui să ne îndreptăm atenţia spre trei realităţi teologice ce o determină pe aceasta în chip direct. Vom putea înţelege Sfânta Taină a Maslului numai dacă ne vom opri foarte succint asupra a trei mari Taine ale existenţei: Omul, Iisus Hristos şi Biserica^[4].

Omul este o taină minunată fiind prima realitate creată care anunţa prin însăşi structura sa sensul suprem al existenţei: unirea dintre creat şi necreat^[5]. Ea este o fiinţă plăsmuită după chipul lui Dumnezeu purtând în sine atât creatul, cât şi necreatul ca suflare de viaţă a lui Dumnezeu. Fiinţa umană avea în sine toate premisele ce-l puteau conduce la împlinirea misiunii sale creaturale – asemănarea după har. În acest context, dată fiind libertatea omului ca persoană, apare în istorie nefericitul moment al căderii lui Adam, moment ce schimbă sensul şi rostul creaţiei şi al omului. Omul căzut cunoaşte binele şi răul, adică fiinţa şi nefiinţa din care a fost creat. Această cunoaştere care devine pentru acesta o stare fiinţială, de fapt, îl conduce la trăirea în mod nemijlocit a răului. Răul va constitui partea parazitară a firii omului. Acest răul l-a experiat omul întâi ca moarte sufletească şi rupere de Izvorul Vieţii – Dumnezeu, apoi ca stricăciune şi corupere biologică, pentru ca în final să îl cunoască deplin prin moartea sa trupească. Prin urmare, firea umană, dincolo de darurile fiinţiale cu care a fost înzestrată prin creaţie, este definită şi de stigmatele căderii. Cu alte cuvinte, omul în starea postparadisiacă este un om ce cunoaşte stricăciunea, boala (sufletească şi trupească), coruperea, şi mai mult decât acestea moartea. Aceste realităţi îl urmăresc din momentul căderii şi îl vor urmări până la consumarea istoriei în actul ei eshatologic.

Acestea sunt premisele antropologice ale Sfintei Taine a Maslului. Înţelegerea corectă a acestei Taine a Bisericii este direct legată de cunoaşterea naturii şi vocaţiei omului, precum şi de consecinţele căderii suferite de firea umană. Fără cunoaşterea acestor realităţi Sfânta Taină a Maslului al cărui subiect este omul, primeşte înţelesuri şi forme practice străine de credinţa ortodoxă. Sfânta Taină a Maslului se săvârşeşte asupra unui subiect uman ce este creat după chipul lui Dumnezeu fiind destinat îndumnezeirii, subiect ce suferă sufleteşte şi trupeşte ruperea sa de Dumnezeu prin păcat.

Sfântul Maslu, însă, nu operează asupra unei firi umane în starea sa ultimă. Cum bine ştim, în vederea restaurării omului şi a refacerii calităţii acestuia de chip al lui Dumnezeu, apare în istorie şi în timp Fiul lui Dumnezeu – Logosul divin, Cel ce este şi temeiul şi fiinţa Sfintelor Taine ale Bisericii şi a Sfântului Maslu. Iisus Hristos, Fiu al Omului şi al lui Dumnezeu, a doua mare Taină a  existenţei create, restaurează şi tămăduieşte deplin firea umană de toate suferinţele şi imperfecţiunile ei. Aceasta este, însă, misiunea implicită a lucrării iconomice a lui Hristos. Motivul esenţial pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost îndeplinirea vocaţiei genetice a omului, unirea creatului cu necreatul. Numai astfel creaţia îşi poate justifica sensul ei, şi numai în acest mod şi-ar putea consuma finalitatea. Identificăm, astfel, în lucrarea Mântuitorului Hristos două momente principale: restaurarea şi unirea. Aceste momente sunt foarte importante în vederea înţelegerii Sfintelor Taine, în general, şi a Sfântului Maslu, în special.

Iisus Hristos – Omul, pe de o parte, lucrează prin viaţa Sa pământească la depăşirea firii umane căzute (prin post, suferinţă, răstignire şi pogorârea la iad), iar pe de alta, ridică firea umană (prin Înviere şi Înălţare) pe culmile spirituale cele mai înalte aşa cum a fost gândit acest fapt de însuşi Ziditorul ei. Aceste două momente ale activităţii iconomice ale lui Hristos realizate în Persoana unică a lui Hristos devin momente şi principii esenţiale în cadrul ultimei mari Taine a existenţei create – Biserica. Lucrarea Fiului lui Dumnezeu – Iisus Hristos, cum bine se ştie, nu a avut un caracter subiectiv, Domnul Hristos nu a obligat pe om prin activitatea Sa să se schimbe în sensul unirii cu Dumnezeu, nici nu l-a restaurat desfiinţând principiul primordial al creaţiei – libertatea, ci a transferat tot ceea ce El realizase şi obţinuse prin jertfă în trupul Său, în taina Bisericii. Prin/în Biserică începe restaurarea şi unirea personală a omului cu Dumnezeu. Biserica devine prin Hristos realitatea divino-umană prelungită în Sfintele Taine^[6].

Biserica nu este o realitate de statică, de sine, ci poartă în ea împlinirea mandatului primit de om la creaţie – sfinţirea sau îndumnezeirea. În acest sens Hristos Însuşi instituite şi activează prin Duhul Sfânt coborât în lume la Cincizecime, Sfintele Taine ale Bisericii (Botez, Mirungere, Euharistie, Spovedanie, Maslul, Cununia şi Hirotonia). Ele reprezintă consecinţe directe ale activităţii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Hristos. Pentru acest motiv Sfintele Taine, fie că sunt instituite în mod expres prin acte văzute, ori prin cuvânt sau în mod nevăzut prin/în trupul şi lucrarea Sa, constituie temeiurile insolubile ale sfinţirii omului. Toate aceste Sfinte Taine, fie că au caracter general (Botez, Mirungere, Euharistie), sau unul special (Hirotonie, Cununie) au drept scop depăşirea de către om a firii sale create (căzute) şi unirea de către acelaşi om, după modelul lui Hristos, a firii sale cu firea dumnezeiască necreată. Sfintele Taine au, aşadar, o funcţie terapeutică (spiritual-somatică) şi una prin excelenţă unificatoare^[7].

Cunoscând aceste realităţii menţionate vom putea evidenţia în cele ce urmează câteva aspecte privitoare la teologia şi sensul sacramental al Sfântului Maslu.

Sfântul Maslu este determinat în mod esenţial, după cum am putut observa, de o notă hristologică. Puterea  tămăduitoare a acestei taine provine din aceea că Hristos este Cel ce a vindecat dintâi în Trupul Său boala şi suferinţa firii omeneşti^[8]. Iisus Hristos este primul dintre oameni care trăieşte în fiinţa Sa omenească Taina Sfântului Maslu. Firea umană coruptă şi supusă suferinţei este unsă prin harul Duhului Sfânt de firea Sa dumnezeiască spre însănătoşirea celei dintâi. Acest act ce se realizează pe temeiul Ipostasului Său comun nu este, însă, un act cu finalitate absolută, ci el vizează după însănătoşirea trupului şi a firii Sale umane, ridicarea lor la măsura unei cât mai depline împărtăşiri de firea Sa dumnezeiască. Finalitatea absolută a actului tămăduitor în Hristos o reprezintă actul Schimbării la Faţă, adică transformarea trupului şi a întregii fiinţe umane după chipul energiilor Sale necreate. Pe aceste considerente putem susţine faptul că Sfântul Maslu îşi are temeiul în însăşi Persoana Mântuitorului Hristos şi că scopul lui suprem îl reprezintă ridicarea trupului uman şi al întregii fiinţe umane la înălţimea firii Sale dumnezeieşti.

Cum Hristos prin Sfântul Duh rămâne extins în istorie şi umanitate prin trupul Său îndumnezeit în Taina Bisericii, putem înţelege de ce Sfântul Maslu are şi un profund caracter ecclesiologic. Nu întâmplător la săvârşirea lui este necesar un număr de şapte preoţi, sau la nevoie trei. Este un prim aspect ce ne atrage atenţia că Taina Sfântului Maslu revendică în săvârşirea ei întreaga pliromă ecclesială^[9]. La rigoare, Sfântul Maslu ar trebui săvârşit în continuarea Sfintei Liturghii^[10] cu participarea activă a tuturor membrilor comunităţii locale la această Sfântă Taină^[11]. Acesta este un principiu esenţial în trăirea credinţei, ca la suferinţa unuia din membrii Bisericii să participe întregul sobor bisericesc – cler şi popor: „Când un mădular suferă tot trupul suferă…“ (I Corinteni 12, 26). Prin urmare, premisa teologică esenţială a Sfântului Maslu este Biserica^[12]. Cazurile când Sfântul Maslu se săvârşeşte la casa bolnavului, ar trebui să fie extensii ale participării şi rugăciunii întregii comunităţii bisericeşti pe temeiul participării tuturor la Sfânta Liturghie ce ar trebui săvârşită în prealabil pentru cel bolnav.

Acest principiu salvează înţelegerea şi trăirea autentică a vieţii bisericeşti în ansamblul ei. El ne fereşte de o abordare greşită a Sfintei Taine, în general, şi a Sfântului Maslu care potrivit unor concepţii eronate s-ar putea săvârşi în aproape orice conjunctură şi la cererea unui membru al Bisericii indiferent dacă problemele aceluia se înscriu sau nu în planul unui astfel de tratament duhovnicesc. Astfel, s-a ajuns ca Sfântul Maslu să fie rupt de sensul lui ecclesiologic, de Sfânta Liturghie şi în special de Sfânta Euharistie. A devenit, de cele mai multe ori, o practică izolată şi în cele mai nefericite cazuri o îndeletnicire obscură cu multiple conotaţii oculte. În taina Sfântului Maslu se descoperă celui doritor viitorul apropiat sau îndepărtat, anumite fapte trecute cu efect în prezent şi viitor ş.a., fapte care denaturează actul credinţei şi îl deturnează de la scopul ei principal – mântuirea şi sfinţenia fiinţei umane.

Principiul ecclesiologic al Tainei Sfântului Maslu este cerut de realitatea esenţială ce determină de altfel întreaga lucrare a Bisericii – realitatea terapeutic-expiatoare şi unificatoare. Sfântul Maslu are o finalitatea terapeutică, însă nu în sine, ci din perspectiva unei relaţii cât mai strânse cu Dumnezeu şi cu semenii. Din acest motiv, la suferinţa unuia dintre membrii Bisericii trebuie să participe întreaga pliromă bisericească, pentru că în acord cu această compătimire, ca act al iubirii creştine, se poate tămădui cel suferind, pe de o parte, şi toţi membrii Bisericii pot participa împreună la bucuria revenirii lui active în viaţa Bisericii, pe de altă parte. Observăm, în acest sens, faptul că Sfânta Taină a Maslului şi viaţa Bisericii în general au un profund caracter ipostatic. Persoanele umane sunt dependente una de cealaltă şi toate de relaţia ipostatică cu Persoanele Sfintei Treimi. Numai prin participarea activă la Sfânta Taină a Maslului (şi la toate celelalte Sfinte Taine) membrii Bisericii vor ajunge să depăşească starea firii lor căzute determinată în special de egoism, vor ajuta în mod concret la tămăduirea trupească şi sufletească a unui confrate de al lor, şi, mai mult decât atât, se vor uni între ei şi cu Dumnezeu după principiul iubirii dumnezeieşti descoperite nouă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Întemeiaţi pe aceste adevăruri nu putem accepta ca Sfânta Taină a Maslului să devină centrul formal al vieţii Bisericii, nici nu putem accepta înţelegerea lui ca pe un simplu act liturgic ce conferă celui doritor, în mod nedefinit, sănătate trupească şi exonerare de problemele zilnice. Obiectivul terapeutic este unul implicit^[13], motivul principal al Sfintei Taine a Maslului este, aşa cum aflăm şi din rugăciunile ce se citesc în cadrul acesteia, refacerea trupească şi sufletească în vederea restaurării sale ca membru activ al Bisericii: „…ridică-l pe dânsul din patul durerii şi din aşternutul chinuirii. Dăruieşte-l pe dânsul sănătos şi întreg Bisericii Tale, ca să fie bineplăcut Ţie şi să facă voia Ta“^[14]. Cu alte cuvine, scopul principal al Maslului este relaţia cu Dumnezeu prin împlinirea voii Sale, tămăduirea este numai premisa acesteia^[15]. Schimbarea accentului, pus preponderent pe partea terapeutică a Sfântului Maslu nu face altceva decât să schimbe şi sensul acestei Sfinte Taine. Ea este redusă la planul imediat al unei refaceri trupeşti după care viaţa bisericească a creştinului nu pare a mai avea o importanţă deosebită. Din acest motiv sunt mulţi creştini care participă mai mult la Sfintele Masluri şi rugăciuni de dezlegare decât la Sfânta Liturghie. Tot din acest motiv Sfânta Taină a Maslului devine un act liturgic singular şi izolat.

Principiul ecclesiologic al Sfintei Taine a Maslului determină un alt principiu important, acela al participării sacramentale inclusive la viaţa Bisericii cu tot ce presupune ea. În cazul de faţă nu se poate înţelege şi trăi corect Sfânta Taină a Maslului fără o legătură organică cu Sfânta Taină a Mărturisirii^[16] sau a Pocăinţei şi cu cea a Sfintei Euharistii. Sfânta Taină a Maslului oferă credinciosului, în vederea unei cât mai stabile relaţii duhovniceşti cu Dumnezeu, tămăduire de suferinţele trupeşti şi iertare de păcate. Iertarea de păcate, însă, nu se atribuie printr-un act unilateral, ci în acest act este presupusă şi angajarea credinciosului. Sfântul Maslu presupune în chip esenţial pocăinţa, adică schimbarea minţii şi a vieţii^[17]. Exceptând cazurile când bolile trupeşti sunt efecte ale unor rânduieli pedagogice divine, de cele mai multe ori între boală, suferinţă şi păcat există o legătură fiinţial-cauzală. Păcatul aduce în suflet boala duhovnicească şi mai apoi suferinţa şi boala trupească. Prin urmare, nu se poate înţelege Sfântul Maslu decât în legătură imediată cu Sfânta Taină a Pocăinţei. Fără această unitate practică, sacramentală, creştinul pierde din vedere atât sensul şi explicaţia bolii şi a suferinţei, cât şi sensul refacerii sale psiho-somatice. Creştinul este chemat la participarea Sfântului Maslu prin schimbarea vieţii.

O altă condiţie esenţială în vederea participării depline la Taina Sfântului Maslu este coroborarea ei în chip obligatoriu cu Sfânta Taină a Euharistiei. Ca şi în cazul menţionat mai sus (Sfântul Maslu–Sfânta Spovedanie), şi între cele două Taine există o relaţie internă esenţială, legătură explicată prin faptul că şi una şi cealaltă au ca scop tămăduirea sau refacerea spiritual-trupească şi unirea cu Dumnezeu. Prin urmare, dacă tămăduirea de suferinţă este legată de curăţirea de păcate în Taina Spovedaniei, scopul principal al Sfântului Maslu – acela de restabilire a unirii cu Dumnezeu – se atinge prin participarea la Sfânta Euharistie. De altfel, culmea duhovnicească a întregii vieţi ecclesiale o reprezintă Sfânta Euharistie. Obligativitatea participării creştinului ce suferă, atât la Sfânta Taină a Spovedaniei, cât şi la Taina Euharistiei, ne fereşte de înţelegerea şi practicarea greşită a Sfântului Maslu şi a vieţii creştine în general.

Sfânta Euharistie reprezintă continuitatea imediată a Sfântului Maslu întrucât orice boală cunoaşte în plan terapeutic anumite etape. Întâi identificăm boala, fapt realizat prin Taina Sfintei Spovedanii, apoi o recunoaştem şi ne pocăim pentru starea la care am ajuns prin folosirea arbitrară a libertăţii noastre, acceptăm terapia validată în acest caz de autoritatea Bisericii (epitimii, canoane, rugăciuni, participarea la Tainele Bisericii – în cazul nostru la Taina Sfântului Maslu), vindecăm atât cât ne este în putinţă rănile sufleteşti şi trupeşti pe care le avem, pentru ca mai apoi să trecem la ultima etapă ce ne conferă posibilitatea unei însănătoşiri depline, transfuzia de sânge (împrospătat şi sănătos) ce se realizează în cazul nostru prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge a lui Hristos. Prin urmare, pacientul duhovnicesc nu poate face rabat de la această rânduială strictă a Bisericii. Nu poate accepta numai terapia fără o identificare a problemei duhovniceşti şi fără o finalitate concretă a terapiei. Repetăm, sensul Sfântului Maslu îl constituie dincolo de tămăduirea de boli şi suferinţe, întâlnirea şi unirea reală cu Hristos^[18]. Acest fapt este întemeiat pe actul iconomic de mântuire şi sfinţire a lumii şi a oamenilor realizat de Hristos, act prin care întâi restaurează firea umană căzută (cruce, suferinţă, moarte), pentru ca ulterior să o unească în chip deplin cu firea Sa dumnezeiască în sânul Sfintei Treimi (Înviere şi Înălţare).

*  *  *

Reţinem, aşadar, faptul că Sfânta Taină a Maslului se înţelege într-un plan teologic de ansamblu, plan ce vizează în special antropologia, hristologia şi ecclesiologia. Ea se explică numai din perspectiva firii umane corupte prin căderea în păcat, având în vedere actul restaurator al lui Hristos prin lucrarea Sa iconomică în lume şi cunoscând dimensiunea ecclesiologică a mântuirii omului. Firea umană se tămăduieşte în Biserică prin Sfintele Taine şi în relaţie directă cu Iisus Hristos cel care dintâi a restaurat şi vindecat firea Sa umană în Persoana unică a Logosului întrupat. Sfântul Maslu nu poate fi înţeles teologic fără aceste premise fundamentate.

Pe de altă parte, apanajul şi fundamentul teologic al Sfintei Taine a Maslului ne obligă să o practicăm şi să o trăim într-un anume mod. Este necesară, aşa cum am subliniat, legarea ei de Sfânta Taină a Mărturisirii şi de cea a Sfintei Euharistii. De vreme ce scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost restaurarea şi unirea noastră cu El, scopul general al Bisericii şi implicit al Sfintei Taine a Maslului va trebui să îl constituie refacerea şi sfinţirea noastră într-o relaţie cât mai deplină cu El şi cu întreaga Sfântă Treime.