(continuare din numărul trecut)

Preot AL. STĂNCIULESCU BÂRDA

ELEMENTE DE DREPT PENAL

5.1. Infracţiunile şi încadrarea lor juridică

Codul penal austriac este bogat în prevederi şi reglementări privind infracţiunile de toate felurile şi combaterea acestora, însă, pe baza materialului documentar de care dispunem, ne vom mărgini doar la câteva, după cum urmează:

5.1.1. Avorturile şi pruncuciderile sunt combătute atât de codul penal, de autorităţile civile şi militare ale statului, cât şi de autorităţile bisericeşti. Episcopul Petru Vidac semnala că, mai ales în zonele de graniţă, pe lângă copiii cei legiuiţi, se zămislesc mulţi din legături nelegiuite şi necanonice. Dintre aceştia prea puţin au şansa de a se naşte şi de a creşte sănătoşi şi a ajunge la maturitate. Mulţi sunt ucişi în pântecele maicilor lor prin tot felul de metode empirice, care pun în pericol şi viaţa mamelor, alţii sunt omorâţi la naştere şi aruncaţi „în locurile publice“. Aceste infracţiuni trebuie împiedecate de urgenţă, „spre binele omenirii“ şi spre stoparea „acestui grozav păcat şi de Dumnezeu urât“. Infracţiunea era incriminată de articolele opt şi nouă din codul penal promulgat de împărăteasa Maria Tereza. Această lege prevedea pedepse drastice pentru mamele care s-ar fi făcut vinovate de pruncucidere şi avorturi. Pedepsele erau publice şi duceau şi la oprobiul public; părinţii şi rudele unor astfel de femei sau fete aveau obligaţia ca să se îngrijească şi să facă totul ca pruncul să se nască şi să aibă toate condiţiile necesare pentru a creşte şi a se dezvolta; cei care cunoşteau şi tăinuiau asemenea infracţiuni deveneau coautori ai infracţiunii şi luau pedepse drastice. Episcopul transmitea toate aceste precizări preoţilor, pentru ca ei să le prelucreze în catehezele lor şi să le facă astfel cunoscute enoriaşilor lor, pentru a stopa fenomenul, care devenise îngrijorător în 1816;

5.1.2. Exploatarea minorilor constituia o infracţiune penală, cu toate că rareori se punea în practică. Mai mult, autorităţile religioase porunceau preoţilor să facă educaţia necesară poporului ca să nu folosească la muncile câmpului copii de vârstă preşcolară şi şcolară, mai cu seamă când era vorba de fete^[1].

5.1.3. Darea şi luarea de mită era aspru pedepsită  de legislaţia austriacă şi de cea ungurească. În 1785, preoţii erau atenţionaţi de episcop că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, vor fi aspru pedepsiţi, dacă vor da mită pentru obţinerea unor funcţii sau ranguri, fie în stat, fie în Biserică^[2]. Peste doi ani se revenea asupra acestei legi, precizându-se că cei vinovaţi de dare sau luare de mită îşi pierd slujbele şi sunt condamnaţi la ani grei de închisoare^[3].

5.1.4. Beţia era combătută în mod obişnuit de către preoţi în predicile lor şi de ierarhi prin pastorale speciale dedicate acestui viciu – desigur, din punct de vedere al moralei creştine –, dar şi prin legislaţia de stat, ceea ce ne face să credem că ea devenise un adevărat flagel social la cumpăna veacurilor XVIII–XIX. Episcopul înştiinţa pe preoţi că legislaţia pedepseşte aspru pe cei ce se îmbată şi mai ales pe cei care administrează băuturi alcoolice copiilor minori, pentru a-i adormi şi a‑i linişti^[4].

5.1.5. Mărturia mincinoasă era aspru pedepsită. Nu cunoaştem textul de lege, ci doar din circulara episcopului  Iosif Şacabent, din 11 mai 1787, aflăm că preotul Lazăr Ioanovici din Eparhia Pancraţului îndemnase pe enoriaşul său, Vasile Donici, să depună mărturie mincinoasă înaintea organelor de judecată. Din această cauză, Vasile Donici a fost condamnat la patru ani de „robie şi în lanţuri a şădea“, iar preotul Lazăr Ioanovici la aceeaşi pedeapsă, însă a murit înainte de ispăşire^[5].

5.1.6. Hoţia era o infracţiune des întâlnită în documentele cercetate şi nu vom cita fiecare caz în parte. Remarcăm însă faptul că în 1800 se înmulţiseră hoţii, tâlharii şi ţiitorii la drumul mare, iar împărăţia luase măsuri drastice împotriva lor. Episcopia punea în vedere preoţilor că, dacă s-ar descoperi vreunul din ei că s-ar deda la asemenea îndeletniciri, ori s-ar împreuna cu astfel de oameni, i-ar găzdui sau s-ar împrieteni în vreun fel, s-ar caterisi^[6]. În multe cazuri sunt solicitaţi preoţii să ajute la identificarea  şi prinderea infractorilor. Erau jefuiţi particularii, dar uneori şi bisericile^[7]. Au fost însă cazuri, când unii preoţi s-au implicat în asemenea infracţiuni^[8]. În pastorala sa din 25 aprilie 1805, episcopul Iosif Şacabent combătea hoţia, lotrii şi haiducii. Căuta să convingă poporul ca să demaşte pe astfel de „nelegiuiţi“, ba chiar să-i prindă. În acest sens, dă exemplul unui sat de lângă Lipova, unde, la venirea lotrilor, satul s-a ridicat cu mic cu mare, bărbaţi şi femei, tânăr şi bătrân, bolnav şi sănătos, în frunte cu preotul şi cneazul satului şi au ucis pe acei lotri. Drept recompensă, împăratul a scutit satul pe un an întreg de impozite şi biruri, le-a dat ajutor să-şi zidească biserică, preotului i-a dăruit un colan de aur, iar cneazului unul de argint^[9]. În 1806, varmeghia (jandarmeria – n.n.) din Timişoara oferea 1.000 de florini pentru prinderea, vii sau morţi, a doi hoţi din Secaş, care făcuseră multă pagubă locuitorilor din zonă şi stăpânirii. La acea dată hoţii se înmulţiseră^[10].

5.1.7. Tăinuirea infractorilor este o infracţiune de mare gravitate, atât în timp de pace, cât şi în vreme de război. Erau vizaţi în special cei ce uneltiseră împotriva orânduirii de stat, împotriva împăratului şi aceasta mai ales după Răscoala lui Horea era pusă în aplicare în mod deosebit. Fără îndoială că, după înăbuşirea răscoalei, mulţi dintre răsculaţi se ascunseseră şi erau ajutaţi de populaţie să supravieţuiască. Erau atenţionaţi preoţii să nu se înscrie în rândul unor astfel de tăinuitori, fiindcă pedepsele sunt deosebit de aspre. Asemenea îndemnuri erau obligaţi să le facă şi enoriaşilor lor ori de câte ori aveau prilejul. Cel ce ar fi ascuns în casa proprie, ori ar fi hrănit pe unul care se sustrăgea pedepsei legii, ori ar fi tăinuit locul unde s-ar fi ascuns un astfel de om, era socotit complice al aceluia şi pedeapsa lui era egală cu a infractorului, în cazul în care fapta era descoperită^[11].

5.1.8. Trecerile ilegale peste graniţă (emigrări şi imigrări). Din documentele analizate, distingem două poziţii oficiale faţă de aceste infracţiuni, în funcţie de contextul politic intern şi internaţional. Sunt perioade când imigrările nu sunt socotite infracţiuni şi nu sunt pedepsite ca atare. Era un fel de eludare oficială a legii, fiindcă interesele politice ale momentului o cereau. Astfel, în timpul războiului austro-turc, era semnalat un puternic val de imigrări în zona Banatului. Veneau grupuri mari de creştini ortodocşi „oameni de leagea noastră“) din „Ţara Turcească“, uneori sate întregi cu preoţii lor în frunte ca să se stabilească în Banat. Autorităţile îi priveau cu bunăvoinţă şi însărcinau preoţii să convingă poporul ca să acorde tot sprijinul unor astfel de imigranţi. Preoţii erau obligaţi să dea voie preoţilor imigranţi să oficieze slujbe în bisericile locale, fie singuri, fie împreună cu preotul locului, iar populaţia să găzduiască şi să ajute cu cele necesare pe noii veniţi^[12]. Această atitudine binevoitoare avea drept scop repopularea unor zone din care populaţia fugise adesea datorită frecventelor incursiuni şi jafuri turceşti, iar pe de altă parte să contribuie la sporul demografic. Epidemiile de ciumă şi de holeră din secolul XVIII şi desele războaie făcuseră să se piardă multe vieţi omeneşti şi de aceea repopularea era foarte necesară. Desigur că cei mai mulţi dintre imigranţi erau români din Ţara Românească şi Moldova, dar şi sârbi şi bulgari, care îşi luau lumea în cap din cauza fiscalităţii şi nedreptăţilor de tot felul ce li se făceau. În alte perioade se aplica legea întru totul, fiindcă interesele politice o cereau. Astfel, în 1818 epidemia de ciumă devenise atât de periculoasă în Banat, încât documentele analizate semnalează emigrări ale populaţiei în afara graniţelor pentru a scăpa de flagel. Curios, însă că, în acelaşi timp, existau şi imigrări. Nici grănicerii nu mai opuneau rezistenţă trecerilor peste graniţă, înţelegând pericolul. Lucrul acesta alarma autorităţile, care încercau cu disperare să ia măsuri de stopare. Preoţii erau atenţionaţi ca în predicile lor şi în discuţiile cu enoriaşii să facă educaţia cuvenită ca să fie oprit fenomenul trecerilor ilegale peste graniţă. Pedepsele erau mari pentru astfel de infracţiuni. „Pedeapsa era înlegiuită pentru vătămarea ciumei“^[13], tocmai spre a stopa răspândirea epidemiei. Protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, pentru a fi mai convingător, într-una din circularele sale către preoţii din subordine, spunea: „Graniţa s-o păzească, de streini să se ferească ca de foc să se apere, căci nu numai că-şi pot aduce ciuma acasă în gloate, în sat şi în ţară, nu numai că se vor duce în grea robie să nu vadă soarele, ci să ştie că blăstămul ţări(i) şi aicea şi (în) haia lume (în lumea cealaltă – n.n.) îl va ajunge“^[14]. Nu numai de groaza epidemiilor treceau oamenii graniţa într-o parte sau alta, ci erau situaţii când făceau acest lucru pentru un câştig mai bun. Veneau unii din Oltenia să lucreze în Banat. Chiar preoţii erau pârâţi de autorităţile de graniţă în 1826 că primesc imigranţi trecuţi ilegal graniţa, pe care nu-i declară la autorităţi şi-i angajează ca slugi. Orice persoană străină, care venea în zonă trebuia să aibă acte în regulă şi paşaport şi să fie luat în evidenţa organelor grănicereşti^[15]. Preoţii erau atenţionaţi în mod special, ca să respecte legile privind regimul străinilor şi al trecerilor peste graniţă^[16].

5.1.9. Contrabanda. În 1857 autorităţile erau îngrijorate de contrabanda ce se făcea în zona de graniţă. Se aducea în mod clandestin sare din Ţara Românească, dar şi vite, care se vindeau cu preţuri scăzute în Banat. Contrabandiştii recurgeau fie la mituirea grănicerilor, fie la păcălirea lor, fie, uneori, chiar la forţă, înregistrându-se incidente grave pe zona de graniţă. Erau obligaţi preoţii să facă poporului educaţia cuvenită pentru a nu se mai ocupa cu contrabanda. Se făceau ameninţări dure privind pedepsele ce urmau să se aplice contrabandiştilor^[17].

5.1.10. Sabotajul maşinii de război imperiale era o practică des întâlnită la populaţia românească din Banat. Nefiind de acord cu perioadele excesiv de lungi ale stagiului militar obligatoriu, cu nesfârşitele campanii militare, nenumăratele războaie care marcau fiecare generaţie, românii recurgeau la o metodă abilă de sabotaj. Tăiau degetul arătător de la mâna dreaptă băieţilor când erau mici. Din cauza aceasta nu mai puteau fi înrolaţi, fiindcă nu puteau trage cu arma. Erau solicitaţi preoţii să intervină şi să facă poporului educaţia corespunzătoare, ca să nu mai repete asemenea infracţiuni penale, care puteau fi deferite tribunalelor marţiale^[18].

5.1.11. Dezertările din armată erau foarte frecvente la cumpăna secolelor XVIII–XIX. Împărăţia încerca să mascheze fenomenul, dând tot mai dese graţieri („general pardon“) pentru asemenea infractori. Cei care se întorceau la regimentele din care dezertaseră erau iertaţi (VIII, f. 11 r.–12 v.).

5.2. Legislaţia penală privind tulburarea ordinei publice şi răsturnarea orânduirii de stat. Documentele analizate, aşa cum am mai spus, vin, în cea mai mare parte, de la autorităţile politice, militare şi bisericeşti. În ele se cuprind ordine, sfaturi, îndemnuri şi sancţiuni. În ele se surprinde poziţia autorităţilor faţă de evenimentele politice şi sociale, poziţie prezentată cu destulă diplomaţie, pentru a crea stările de spirit necesare, favorabile oficialităţii. Evenimentele însele, poziţia maselor de ţărani şi târgoveţi, cât şi a ostaşilor se disting cu multă greutate prin documentele respective. Tocmai de aceea este necesară multă atenţie şi prudenţă în înţelegerea şi interpretarea documentelor. De cele mai multe ori faptele sunt prezentate dispersat, fără continuitate, iar alteori doar fărâme din ele. Pentru înţelegerea plenară a evenimentelor trebuie folosite surse externe, care să completeze imaginea acelor fenomene istorice. Poate unele momente cruciale din istoria românilor, în general, şi a bănăţenilor, în special, sunt insuficient prezentate. Cu toate acestea, ne facem o datorie de onoare de a scoate la lumină aceste crâmpeie de istorie, care pot contribui la marea istorie a românilor şi a sud-estului european.

5.2.1. Ecourile Răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan sunt foarte slabe în documente. Este o stratagemă a autorităţilor de a nu da amploare zvonurilor. Mai mult, interesul oficialităţilor era de a reduce la minimum ştirile privitoare la revoluţie, pentru a nu molipsi şi zona Banatului. Totuşi, ştirile circulau nu numai în Banat, ci în întreaga Europă. Lipsa unor mijloace de informare, cât şi zvonurile tendenţioase creau o imagine deformată cu privire la cele ce se întâmplau în Transilvania. Cauzele care determinaseră ridicarea transilvănenilor se regăseau în mare parte în viaţa satelor bănăţene. Horea dăduse semnalul de pornire al răfuielilor cu stăpânirea. Revoluţia lui se întindea cu iuţeala marilor incendii asupra întregii Transilvanii, ameninţând cu trecerea şi în zonele limitrofe. Teama autorităţilor era unanimă. Se temeau de cei ce dezlănţuiseră, dar şi de cei care, aparent, erau paşnici. Prin autoritatea bisericească, cea politică încerca să stăpânească spiritele din Banat. Aşa, bunăoară, la 10 noiembrie 1784, episcopul Vichentie de la Vârşeţ sfătuia preoţii şi credincioşii din eparhia sa să se străduiască pentru pace şi bună convieţuire în interiorul crăimii ungureşti, să se roage pentru pacea şi tihna stăpânilor rânduiţi de Dumnezeu şi să ia aminte la nesăbuinţele „vecinilor din Ardeal“^[19]. Pastorala de Crăciun a aceluiaşi an era alcătuită pe tema regăsirii oii pierdute, revenirii la calea cea bună, supunerii faţă de stăpânire, rugăciunii pentru stăpânitori, pacea etc.^[20] Izolarea pe care o doreau autorităţile pentru Banat nu putea fi posibilă. În condiţiile în care se producea Răscoala din Transilvania, ştirile nu puteau fi oprite. Ele circulau cu viteza fulgerului, din om în om, sfidând stăpânirea. Banatul nu avea acelaşi statut, în cadrul imperiului, ca Transilvania. El fusese declarat domeniu al coroanei şi proprietate personală a împăratului chiar de la 1718. Din această cauză numărul nobililor era foarte redus, legislaţia se aplica cu mai multă prudenţă şi îngăduinţă decât în Transilvania. Poziţia geopolitică a Banatului îi crea şi o serie de avantaje faţă de alte provincii. În acelaşi timp, controlul autorităţii asupra populaţiei era mult mai intens, orice mişcare şi diversiune fiind înăbuşită de timpuriu. În timpul Răscoalei lui Horea panica se întinde şi asupra stăpânirii din Banat. De la începutul lunii noiembrie 1784, comitatul de Caraş cere insistent armată suplimentară pentru stăvilirea extinderii revoluţiei şi acolo. În fiecare sat se constituie străji de-a lungul hotarelor, pentru a nu lăsa să pătrundă elemente, care ar fi putut instiga masele la revoltă. Autorităţile militare, civile şi bisericeşti depun eforturi pentru liniştirea populaţiei^[21]. Ştirile despre mersul revoluţiei pătrundeau totuşi. Ele ajungeau şi până la cadrele armatei. Se fac dislocări de trupe din Banat, menite a înăbuşi Răscoala din Transilvania. Nicolae Stoica de Haţeg nota în Cronica Banatului cu stilul său laconic: „Hora, Cloţa în Ardeal asupra neămeşilor rebelie rădicînd, reăle făcînd ceăte de oameni să scula. Şi nu numai reghimentele de regulaş a lui Oros, ce şi graniţa de poteri să sculă şi mulţi oameni prindea şi-i închidea. Gheneralul nostru Papila, pre poruncă, îndată cu comisariu, auditoriu, maioru Cleber cu un batalion, dînd brigada gheneralului Jenei al Pancevii, la Ardeal să dusără. 4 companii au intrat, 2 la Marga au stat, unde, dintră 2 companii de fraicori, volintiri au adunat. Şi Papila din Sibii în Deăva comision ţinea“^[22]. Sosirea trupelor de grăniceri din Banat în zona Haţegului nu aveau să liniştească autorităţile de acolo. Dimpotrivă. Iată ce scria vicecolonelul Karp: „Vin grăniceri din Banat, adică români împotriva românilor. Urmarea va fi că aceia vor veni cu fel de fel de sfaturi, cu care vor stârni din nou oamenii înclinaţi spre linişte şi ascultare şi cu atât mai mult pe cei nesupuşi şi furioşi. Dacă la aceştia se va alătura şi miliţia românească, pe ei, nobilii, bucăţi îi vor face. Dar şi dacă nu vor face-o, teama rămâne şi ei nicicând nu vor avea o bucată gustoasă şi un somn liniştit. Românii netemându-se, nici prăzile nu se vor putea scoate de la ei, nici la supunere nu pot fi înduplecaţi. Vicecomitele să insiste să se trimită miliţie regulată, iar aceia, dacă e nevoie să vină, să fie trimişi în altă parte, căci ei nicicând nu vor linişti poporul. Doar şi cei de aici, în care mai e un pic de sânge nobil, vorbesc, strigă pe străzi de acelea de se îngrozeşte omul. Ţărănimea a început să vorbească şi despre husari că ar ieşi din Haţeg să taie nobilimea, dar dacă va vedea venind pe soldaţii români din Banat, ce va judeca, ce va crede“^[23]. În locul trupelor dislocate au fost aduse altele din Ungaria. În zonele de graniţă ale Banatului vor fi apoi, după înăbuşirea revoluţiei din Transilvania, deportaţi cei condamnaţi de instanţe cu evacuarea din Ardeal. Abia în 18 noiembrie 1787 episcopul Iosif de Vârşeţ anunţa preoţilor hotărârea guvernului de a ierta pe toţi acei preoţi care au învinuiri „criminaliceşti“, că sunt repuşi în drepturi^[24]. Printre capii revoluţiei în Transilvania şi instigatorii din satele bănăţene se numărau şi preoţii. Chiar dacă nu se implicaseră direct în evenimente, ei se făceau vinovaţi prin lipsa de activitate pastorală şi educativă, ceea ce a dus la „sălbăticirea norodului rumănesc“^[25].

5.2.2. Haiducia este una dintre cele mai reprezentative forme de rezistenţă şi de luptă din istoria poporului român. Pe tema haiduciei s-a scris mult în cultura română^[26]. Nu este specifică românilor, fiind întâlnită şi la alte popoare, în special la cele din sud-estul european şi Peninsula Balcanică. Opresiunea turcească, austriacă sau rusească au generat reacţii puternice din partea popoarelor supuse, printre acestea fiind şi haiducia. Există numeroase documente şi mai cu seamă un folclor foarte bogat în această privinţă. Haiducii au căpătat, în imaginaţia şi cântecul poporului, o aură romantică, de baladă, în timp ce autorităţile foloseau toate mijloacele de care dispuneau pentru a-i reprima, pentru a-i compromite. Aşa vom întâlni, spre exemplu, în documentele din arhiva Protoieriei de Mehadia denumirea de „lotri“, „hoţi“ şi răufăcători pentru haiducii destul de numeroşi, care sălăşluiau prin munţii şi pădurile Banatului. Uneori aria lor de răspândire era mult mai mare, dacă avem în vedere că în 1787 se semnalau grupări masive de haiduci şi în pădurile Craşovei^[27]. Aceeaşi tactică, aceleaşi denumiri vom întâlni şi în documentele oficiale privitoare la haiduci din Principatele Române. Haiducii au fost cei care au menţinut aprinsă facla luptei şi rezistenţei făţişe, armate, în intervalul dintre răscoale şi revoluţii. Ei au fost cei care au făcut o serie de corecturi, de dreptăţi şi de speranţe politice şi sociale. Haiducii au fost oamenii care au preferat riscuri imense şi privaţiuni pentru a rămâne oameni liberi. Din rândurile lor s-au ridicat figuri de conducători deosebit de capabili, eroi legendari, care au luptat nu numai în timp de pace propriu-zisă, ci şi în vremea răscoalelor, revoluţiilor şi războaielor pentru dreptate socială şi independenţă naţională. Unii dintre haiduci se desprindeau din sate, părăsindu-şi familiile şi luând drumul codrilor. Alţii proveneau dintre dezertorii din armată, ori dintre evadaţii din închisori şi ocne. Despre cei din Banat vorbeşte şi Nicolae Stoica de Haţeg în Cronica Banatului: „Şi în Banat lotrii a să puia începură. La Colenouşi, în râturi, cu bălţi mari, erau: Neiculiţă, Frunză-Verde, Tufă, iară la Ui-Palanca, pre Dunăre, nişte ceacovenii, Malenici, Miat, Bîrca, iară aicea, în Halmăji, la Sopot, un Neacşa cu un căităzan, Iovan şi un mucerişan, Pau Negru. Pre aceşti începători de reăle prinzîndu-i, îi spînzurară la satele lor“^[28]. În timpul ocupaţiilor militare turceşti din 1740–1741 sunt semnalate cete de haiduci din satele de pe culoarul Timiş-Cerna. Unii dintre ei, „cărăşoveăni, bârzoveani, pogoniceăni, bistreăni, cu teregoveăni“ se alăturau turcilor pentru a lupta contra austriecilor. Alţii erau pe „apa Bistra, în Chizătău şi-ntr-alte sate“^[29]. Dintre haiducii bănăţeni, Nicolae Stoica ne mai vorbeşte de căpitanii Trăilă, Miclău, Mergea, Pataşan, Cuzma^[30], Stroe Duicu din Cornereva^[31]. Se semnalează şi treceri de haiduci din Ţara Românească în Banat^[32]. Nicolae Stoica de Haţeg mai aminteşte de haiduci şi în Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane^[33]. Aici aminteşte şi de căpitanii de haiduci Trăilă şi Miclău. Haiducia lua de multe ori amploare, cum este în vremea în care izbucnise Revoluţia Franceză. Tot Nicolae Stoica de Haţeg ne vorbeşte de adevărate confrerii haiduceşti, româno-sârbeşti, care acţionau pe suprafeţe mari, stârnind teama stăpânirii. Decretele de graţiere ce se dădeau adesea pentru „lotri“ dovedesc tocmai panica ce o produceau haiducii în rândul stăpânilor. Prin graţiere se spera că mulţi vor abandona haiducia şi vor reveni la viaţa domestică^[34]. Documentele din arhiva Protoieriei Mehadia, care vorbesc despre fenomenul haiduciei sunt relativ puţine, dar suficiente ca să ne convingă de amploarea şi importanţa lui. Documentele proveneau de la autorităţile bisericeşti din Vârşeţ şi ele erau un răspuns imediat la indicaţiile date de către stăpânirea politică. În primul rând aceste documente atestă existenţa haiduciei^[35]. Aflăm din ele despre felul cum acţionau haiducii, „prin păduri şi la locuri ascunsă mergând întru adunare suptă vr(e)un ocârmuitori cu gănd de tălhărie stau şi întru sine cu legătueli după oarecare aşăzământuri aceasta ca o rânduială deschilină vieţi(i) aleg“. Ei „stricau“ pe locuitori, dar şi pe „vieţuitori păstori“^[36]. Acţionau cel mai mult primăvara^[37]. În 1800 atacaseră, între Mehadia şi Caransebeş, „casa împărătească şi luaseră toţi banii“^[38]. Existau situaţii când preoţii erau implicaţi direct în fenomenul haiduciei, ca participanţi la acţiunile „lotrilor“. Aşa, bunăoară, este semnalat cazul preotului Ioan Manta, parohul din Giurgiova, care participase la jefuirea „casei împărăteşti“ din 1800. Alţi preoţi erau implicaţi ca gazde şi tăinuitori ai haiducilor^[39]. Aflăm din aceste documente numele a doi haiduci din Sacaş, Martin Jurlesca şi Filip Todorescu, care acţionau în preajma anului 1806^[40]. Autorităţile emiteau decrete de graţiere, iar în cazul în care haiducii se predau, puteau să se prezinte preotului şi acesta îi ducea la organele civile sau militare, în vederea reabilitării^[41]. Rămânea permanentă porunca episcopală dată tuturor preoţilor de a folosi orice prilej şi în predicile şi catehezele lor să combată haiducia, hoţia şi orice alte asemenea abateri de la lege^[42]. Autorităţile instituiau premii mari pentru prinderea unor haiduci renumiţi^[43] şi recompensau generos pe cei care colaborau cu autorităţile pentru prinderea unor astfel de inamici ai stăpânirii^[44].

5.2.3. Ecourile Revoluţiei Franceze. Dintre toate mişcările politico-sociale care au zguduit lumea sfârşitului de veac XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea, Revoluţia Franceză a avut ecoul cel mai puternic prin amploarea, dezideratele şi realizările sale. Promovând libertatea, egalitatea naţiunilor şi indivizilor, unitatea naţională, consolidarea conştiinţei naţionale, eliminarea privilegiilor de tip feudal, democratizarea instituţională şi a puterii de stat, răspândirea culturii în rândul maselor, demnitatea umană şi naţională, vorbind aproape pentru prima dată de „drepturile omului şi ale cetăţeanului“^[45], Revoluţia Franceză punea bazele societăţii de tip modern în Europa. Ea a făcut să sufle un vânt prevestitor de libertate peste Europa şi peste statele civilizate ale lumii de atunci, iar undele acestui seism istoric au declanşat imediat sau în deceniile următoare energii umane uriaşe, care au făcut să schimbe atât hărţile politico-administrative ale lumii, cât şi mentalităţile indivizilor şi popoarelor. Revoluţia Franceză a dovedit lumii întregi că Bastilia, acest simbol al încătuşării, poate şi trebuie spulberat din drumul spre mai bine, a dovedit că mărimurile zilei sunt efemere şi nu pot împiedica mersul omenirii spre progres. Ideile Revoluţiei Franceze s-au propagat greoi în ideologia românească din cauza posibilităţilor de informare de care dispunea societatea europeană de la sfârşitul secolului XVIII, pe de o parte, iar pe de alta, luptei susţinute a guvernelor europene de a împiedica pătrunderea informaţiilor şi influenţelor. Cu toate acestea, răsunetul evenimentelor franceze a pătruns până în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei, fiindcă găsea terenul prielnic, exista starea de spirit propice, cum ar fi spus Nicolae Iorga. Excluzând particularităţile specifice, cauzele Revoluţiei Franceze se puteau regăsi cu uşurinţă în toate statele europene, iar setea de reforme sociale şi politice era pretutindeni foarte acută. Scânteia a izbucnit în Franţa, dar incendiul n-a putut să se extindă simultan, ci treptat, în ritmul poştalioanelor cu cai, nu al undelor herţiene, după expresia lui Réne Rémond^[46]. Era vremea descompunerii marilor imperii, vremea în care vechile sisteme politico-administrative de tip medieval nu mai făceau faţă noilor cerinţe, pe care le impunea societatea europeană tot mai numeroasă şi evoluată. Sfârşitul secolului XVIII era vremea în care individul începea să se emancipeze, să iasă din izolarea în care-l încorsetase sistemul politico-social al vremii. Şi sub aspect religios, la sfârşitul secolului XVIII se simte o înviorare a activităţii de evanghelizare a lumii nou descoperite. Ideea universalităţii creştinismului este repusă în circulaţie cu mai multă stăruinţă. Interesul europenilor se îndreaptă spre Asia, America şi Africa, nu numai pentru a le smulge bogăţiile, ci şi pentru a le cuceri spiritual, cultural. Totuşi, în conformitate cu vechile concepţii, spiritualul, religiosul, nu mai putea predomina şi dirigui întreaga activitate umană. Era necesară, aşadar, o restructurare de poziţii, o reechilibrare de forţe politico-religioase. Aceasta avea loc mai mult în lumea romano-catolică, dar nici în spaţiul românesc nu era absentă. Elementul religios trebuia să-şi revizuiască principiile, să se adapteze noilor situaţii pentru a putea supravieţui. Clerul ortodox român nu avea numai rolul de a adresa rugăciuni lui Dumnezeu, de liturghisitor, ci el, prin forţa lucrurilor, căpăta un rol deosebit de important pe plan politic, cultural, social şi economic. De aceea, în dezvoltarea istorică a societăţii româneşti, trebuie să se ţină seama şi de contribuţia Bisericii în acest sens. Deşi au fost autori care au vorbit de ignoranţa clerului român de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX^[47], cercetările sistematice şi realiste ulterioare au dovedit contrariul. Puzderia de manuscrise şi tipărituri din perioada respectivă, creaţiile artistice şi ştiinţifice ale clerului din Principatele Române din epoca luminismului dovedesc contrariul. Interesul episcopului Chesarie al Rîmnicului de a achiziţiona Enciclopedia Franceză cu o sumă enormă pentru vremea aceea nu era un aspect sporadic, întâmplător. Dovedea setea de cunoaştere a unei anumite elite a clerului superior. Dar nu numai atât! Grade mai mici ale clerului dovedeau acelaşi interes: călugării Dionisie Eclesiarhul, Naum Rîmniceanu, Eufrosin Poteca şi mulţi alţii, alături de Petru Maior, Timotei Cipariu, Inochetie Micu-Klein, Dimitrie Ţichindeal, Nicolae Stoica de Haţeg, ca să amintim doar câţiva, erau cărturari vestiţi ai vremii lor, iar multe dintre lucrările acestora sunt socotite şi azi monumente ale culturii româneşti. Ideile europene, luministe şi revoluţionare, aveau multiple căi de pătrundere în Principate: „pe calea culturii, mai întîi, prin carte, publicaţii, reviste, gazete, franceze mai înainte de toate, dar şi germane, italiene, prin studioşii români în străinătate, în Franţa, Italia, Austria, prin călătorii apuseni, consulii, secretarii diplomatici, profesorii, preceptorii, mai ales francezi, în familii“. O altă filieră în Ţara Românească şi Moldova era cea grecească: şcoala, profesorii, negustorii greci care cutreierau Europa. În Banat întâlnim influenţele germane şi austriece, dar nu în ultimul rând cele sârbeşti, prin care se menţinea jurisdicţia bisericească. Sunt contaminaţi de filozofia luministă în Principate fanarioţii înşişi, mulţi dintre ei reformatori, autori ai mai multor reforme. În Transilvania şi Banat influenţele luministe erau mult mai puternice datorită legăturilor mult mai strânse pe care le avea Imperiul Habsburgic cu Europa, cât şi datorită deschiderilor spre cultură promovate de unii împăraţi de la Viena. La acestea am adăuga sistemul de pastorale şi circulare, prin care se comunicau preoţilor şi, prin ei, maselor de credincioşi, principalele evenimente interne şi externe, cât şi poziţia oficială faţă de evenimentele care aveau loc în imperiu şi în lume. Prin aceste pastorale se lua atitudine, se prelucra şi se explica poziţia autorităţilor, încercând prin aceasta să se creeze o anumită stare de spirit, o anumită conştiinţă politică. Am putea zice că acesta din urmă, la vremea respectivă, era principalul mijloc prin care masele româneşti din Principate luau cunoştinţă directă şi destul de rapidă cu evenimentele şi ideologia oficială. Toate aceste căi erau accesibile tuturor clericilor sau numai unei elite a acestora. Dionisie Eclesiarhul mărturiseşte că la reşedinţa episcopală şi nu numai acolo studia gazetele şi se informa, iar unele dintre ştiri le include în Hronograful său^[48]. Asemenea Nicolae Stoica de Haţeg avea acces la unele publicaţii care circulau în rândul ofiţerilor austrieci din zona Mehadiei, sau afla veşti din Europa de la cei ce veneau la cură balneară la Herculane^[49]. Asemenea posibilităţi de informare aveau mulţi din cadrul elitei clerului superior şi inferior românesc. Mai mult, aflăm că un Dionisie Eclesiarhul, împreună cu prietenul său, Naum Rîmniceanu, însoţind pe episcopul lor, colindă o parte din Europa fumegândă. Eufrosin Poteca, în vremea studiilor sale, ca bursier român, cutreieră Europa, ajungând până la Paris. Să adăugăm interesul lui Iacob Stamati din Moldova de a tipări în propria sa tipografie romane franţuzeşti, pe Amfilohie Hotiniul, interesat în mod special de Revoluţia Franceză, sau pe Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei, atent şi subtil cunoscător al scenei politice europene. Toate acestea, amintite în treacăt, la care s-ar putea adăuga multe alte fapte, dovedesc că evenimentele din Europa, în general, şi cele din Franţa, în special, de la cumpăna veacurilor XVIII–XIX, au îndreptat atenţia intelectualităţii româneşti spre noi orizonturi. În  vremea Revoluţiei Franceze şi imediat după aceea autorităţile din Principate şi în special din Viena şi Buda-Pesta se străduiau să zugrăvească evenimentele din Franţa drept semne apocaliptice, operă a lui antihrist, menită să distrugă bisericile, credinţa în Dumnezeu, proprietatea privată, instituţiile tradiţionale, să instaureze dezordinea, anarhia. Autorităţile îmbrăţişau întru totul ideile contrarevoluţiei franceze, prin care căutau să se denigreze evenimentele şi raţiunea acestora, tocmai pentru a produce confuzii în mentalitatea maselor, pentru a le trezi repulsia faţă de „nebuniile blestematului popul franţuzesc“. Autorităţile foloseau biserica drept curea de transmisie în propagarea ideilor ostile revoluţiei, tocmai pentru a putea să mobilizeze trupe, să strângă ajutoare, să cheme la rugăciune pentru izbânda trupelor austriece şi aliate contra revoluţionarilor. Contrarevoluţia găsea teren prielnic astfel pentru a-şi lansa întregul său arsenal propagandistic. Guvernele politice ale Europei îşi dădeau seama că Revoluţia este scânteia care poate să incendieze o lume, este jalonul dintre două epoci istorice şi se străduiau nu numai să oprească adevărul de a pătrunde peste graniţele lor, ci şi să facă din proprii lor supuşi nişte contrarevoluţionari convinşi. Dacă ne referim numai la fondul de documente în discuţie, surprindem cu uşurinţă acest aspect. Războaiele turco-austriece păreau interminabile, pătrunderea trupelor turceşti în Banat fiind frecventă şi devastatoare. Cu toate acestea, în arhiva cu pricina întâlnim un număr foarte mic de documente, care amintesc de aceste flageluri. Revoluţia Franceză era, departe, practic neglijabilă ca pericol militar şi strategic pentru zona Banatului; cu toate acestea, se emit unsprezece circulare, dintre care unele, fiind destul de mari şi cu indicaţia de a se citi de mai multe ori în fiecare biserică, îmbracă aspect de pastorală. Pericolul turcesc era un pericol să-i zicem „clasic“, cu toate acestea, pericolul francez includea în sine arma cea mai periculoasă a vremii, Ideea, şi aceasta trebuia făcută inofensivă cât mai era timp. Lumea veche făcea eforturi disperate să dezamorseze noua armă, căci explozia ei ar fi antrenat după sine explozii în lanţ, care n-ar mai fi putut să fie controlate. Masele populare păreau docile, ascultătoare şi supuse. Părintele citea de la amvon ceea ce-i poruncea în scris vlădica de la Vârşeţ ori de la Carloviţ, îşi dădea obolul său când i se cerea, nu pentru că vrea cu orice preţ să nu fie poporul francez răzvrătit, ci pentru că ştia că-n armata aliaţilor se află şi părintele, fratele, soţul, fiul său, luat de acasă forţat şi înrolat în armia imperială. Îngenunchea şi se ruga nu pentru ca „drăguţul de împărat“ al Vienei să iasă triumfător şi să-şi mai adauge o coroană, ci pentru viaţa, sănătatea şi integritatea celor dragi duşi departe, pe câmpul de bătălie. Am putea spune că nu era opoziţie faţă de politica oficială a stăpânirii? Nu. Categoric nu. Dincolo de informaţiile bine cenzurate şi atent difuzate de stăpânire privind evenimentele din Franţa, în popor pătrundeau pe cele mai diferite căi ştirile privind adevărata situaţie. Popoarele oprimate înţelegeau astfel că francezii nu sunt demonizaţi, ci oameni cu aceleaşi necazuri şi nevoi ca ale lor, că nu sunt nebuni şi anarhişti, ci li s-a umplut paharul suferinţei şi al răbdării. Cauzele Revoluţiei Franceze erau şi cauzele care îndemnau pe toţi cei oprimaţi şi nedreptăţiţi ai vieţii să spună un „nu“ hotărât condiţiei lor mizere, să le aprindă speranţele şi forţele latente, să-i ridice pe ei înşişi împotriva propriului lor opresor. Dacă ne-am opri numai la documentele în discuţie şi tot am înţelege că opoziţia era nu numai prezentă, ci şi destul de puternică în rândurile maselor populare din Banat şi Transilvania, de pildă. Era nevoie să se emită ordine şi pastorale arhiereşti, prin care să se combată numeroasele dezertări din armată şi încercările multora de a se sustrage serviciului militar prin provocarea voluntară de infirmităţi grave propriului lor corp. Se semnalau plecări în pribegie, în special în haiducie, treceri frauduloase ale graniţelor, sustrageri făţişe sau deghizate de la rechiziţionări pentru armată. Clerul ortodox, în special gradele inferioare, cele care veneau în contact direct cu masele populare, trebuiau să aibă un rol duplicitar; pe de o parte, să dea glas ordinelor şi dispoziţiilor stăpânirii bisericeşti şi politice, pe de alta, să răspundă propriilor lor necesităţi ideologice de a sluji obştea din care făceau parte. E firesc ca documentele în acest sens să nu existe, sau să fie extrem de puţine, dar faptele sunt reale. Este de remarcat poziţia unor intelectuali din rândurile clericilor, mai prudenţi, dar destul de inteligenţi ca să facă faţă situaţiei. Ne gândim la Nicolae Stoica de Haţeg şi la Dionisie Eclesiarhul. În cronicile lor se poate observa, pe de o parte, poziţia duplicitară a autorităţilor, pe de alta, intenţia lor de a fi cinstiţi cu ei înşişi şi cu cititorii. Ei nu scriau cronicile respective pentru sertar, ci le destinau tiparului. Erau intelectuali luminaţi ai vremii, care cunoşteau dincotro bat vânturile ideologice, ştiau că cenzura oficială este vigilentă şi de aceea procedau în consecinţă. Dacă în documentele care fac parte din arhiva Protoieriei de Mehadia protopopul Nicolae Stoica de Haţeg avea de aproape trei ori mai multe privind Revoluţia Franceză faţă de cele privind războiul austro-turc, respectiv jafurile turceşti în Banat, el dedică peste 75% din Cronica Banatului campaniilor antiotomane, iar Revoluţiei Franceze câteva rânduri. La fel procedează şi Dionisie Eclesiarhul, dar nu punem la îndoială că ei erau în cunoştinţă de cauză cu privire la cele ce se întâmplau în Europa. Împărtăşeau poziţia oficială faţă de evenimentele cu pricina, dat atât cât să poată trece vămile cenzurii. Spunând mai mult, atrăgeau atenţia cititorului, îi trezeau interesul faţă de evenimente, îi conturau o poziţie, o concepţie. Scriind doar câteva rânduri, evenimentul trecea neobservat! Însăşi Franţa nu era străină de speranţele românilor – şi nu numai de ale lor –, ci căuta ea însăşi să le stimuleze şi să le alimenteze. Dacă din 1793 poetul Avram Barcsay scria că „sunt români, şi aceasta nu-i poveste, şi nici numai vreo spaimă a mea, care ştiu Revoluţia Franceză fără carte, şi încă o explică şi altora. Aceasta fără emisari de acolo nu se poate, iar aceia în provinciile vecine turceşti (Principatele Române – n.n.) umblă cu tot curajul. Ceea ce se întinde uşor la un popor şi aşa apăsat sau nemulţumit atât la noi (în Transilvania şi Banat – n.n), cât şi la turci“^[50], mai târziu avea să prindă proporţii deosebite. Aşa se explică faptul că un preot român ortodox din Bihor era raportat autorităţilor că spusese în predica sa că „e acum lumea franceză, de-ar aduce numai Dumnezeu în aceste părţi pe francezi“^[51]. Aşa se explică şi imaginea hiperbolizantă a lui Napoleon în folclorul românesc. Desigur că Revoluţia Franceză şi apoi ridicarea lui Napoleon constituiau un examen greu de trecut pentru autorităţile vremii din toate ţările Europei. Chiar oamenii destul de prudenţi îşi călcau pe inimă şi-l socoteau pe Napoleon ca pe un nou Alexandru Macedon. Ne gândim la Dionisie Eclesiarhul şi Naum Rîmniceanu. Revoluţia Franceză nu avea posibilităţi materiale şi nici chiar interes, cum avea să observe Nicolae Iorga^[52], de a-şi face propagandă în Ţările Române; nu avea aceleaşi posibilităţi cu contrarevoluţia franceză. Revoluţia trebuia să-şi apere cu disperare propria poziţie în faţa atacurilor interne şi externe; contrarevoluţia avea nevoie de aliaţi pentru a reprima Revoluţia. Revoluţia devenea duşmanul comun al tuturor imperiilor şi tocmai de aceea acestea îşi uneau forţele pentru a o reprima. Poarta Otomană şi Patriarhia Ecumenică aveau şi ele interesul, spre exemplu, la fel ca şi Curtea de la Viena, să stăvilească pătrunderea ideilor occidentale în general şi a celor franceze, revoluţionare, în special, în Principate. Aşa cum am mai spus, dacă nu le puteau opri, încercau cel puţin să le denatureze pentru a le discredita. Prin colaborarea puterii politice cu cea bisericească la Constantinopol au rezultat câteva broşuri de popularizare, puse sub numele lui „Antim, patriarhul Ierusalimului“, în realitate scrise de călugărul Athanasie din Paros. În aceste broşuri-enciclice, două cunoscute până acum, erau combătute ideile Revoluţiei Franceze, care erau considerate subversive pentru ordinea de stat şi canonică. Lucrările au circulat în manuscris sau sub forma tipăriturilor greceşti, fiind traduse şi tipărite apoi în Moldova (1816, 1822) şi în Ţara Românească^[53]. Însăşi traducerea şi tipărirea lor în limba română în trei ediţii dovedeşte cu prisosinţă, pe de o parte, amploarea influenţelor occidentale, respectiv franceze, iar de data aceasta agitaţia stăpânirii faţă de o astfel de situaţie. Contrarevoluţia franceză, susţinută sub toate aspectele de guvernele europene, nu a avut rezultatele scontate în ideologia maselor populare şi nici într-a clerului român. Dimpotrivă, faptul că noua Franţă înfruntă scaunul papal, încurajează mişcările de emancipare eclesiastică şi naţională din Transilvania şi Banat. Semnalul redeşteptărilor de acest gen îl dă renumitul Supplex Libellus Valachorum din 1791, document cu adânci semnificaţii, care urmărea soluţionarea pe cale paşnică, diplomatică, a problemelor româneşti^[54]. În fruntea comitetului de redactare figurau doi episcopi transilvăneni, iluminişti prin excelenţă, care, în numele libertăţii şi egalităţii proclamate la Paris, cereau egalitatea naţiunii române cu celelalte naţionalităţi, transformarea administraţiei interne a Transilvaniei într-o formă care aminteşte de împărţirile noi create în Franţa, ridicându-se chiar problema întâietăţii naţionalităţii româneşti pe baza majorităţii^[55]. Acest document deschide drum larg unei adevărate avalanşe de memorii şi petiţii către Curtea de la Viena şi alte foruri cu putere de decizie^[56]. În toate aceste memorii – şi nu numai în ele – se simte duhul „secolului“, spiritul francez al redeşteptărilor naţionale. Masele populare, acest erou uriaş – anonim până mai ieri –, al istoriei este pus în prim-plan al interesului. Intelectualitatea progresistă românească devine interesată de situaţia ţărănimii şi târgoveţilor, a micilor meseriaşi şi a soldăţimii, a tuturor categoriilor şi stărilor sociale inferioare. Compasiunea faţă de greutăţile vieţii şi revolta faţă de nedreptăţile epocii revin cu regularitate în scrierile lor. Ideile de libertate, egalitate şi unitate naţională sunt frecvente în scrierile şi ideologia intelectualităţii româneşti, în general, şi a clerului, în special, aceasta înscriind-se pe linia unor vechi şi adânc înrădăcinate tradiţii ideologice. Sub influenţa spiritului european al vremii se caută emanciparea individului şi a societăţii prin cultură, prin învăţământ şi carte. În acest context nu trebuie să ne surprindă că-l vom întâlni pe mitropolitul Iacob Stamati din Moldova, care, călăuzit de ideile lui Montesquieu, elaborează, în 1803, un proiect de reformă a învăţământului în Moldova. Documentele ce le redăm mai jos fac parte din cele ale Protoieriei Mehadia. Ele sunt circulare şi pastorale venite de la Episcopia de Vârşeţ, de care, canonic şi administrativ, aparţinea şi Protoieria Mehadia până la 1865, când s-a înfiinţat Episcopia Caransebeşului. De fapt, ele aparţin episcopului Iosif Ioanovici Şacabent, fost episcop de Pancraţ, apoi de Bacica (Novi Sad), care a păstorit la Vârşeţ în perioada 1786–1805. Ele exprimau însă voinţa şi indicaţiile date de către stăpânirea politică de la Viena. Aparent sunt documente bisericeşti, în esenţă însă, ele pot fi considerate ca documente politice de mare subtilitate, nişte canale prin care ideologii Curţii de la Viena încercau, pe de o parte, să denatureze evenimentele din Franţa, iar pe de altă parte, să mărească încrederea şi adeziunea poporului faţă de „drăguţul“ de împărat al Imperiului Habsburgic. Francezii se ridicau, conform documentelor în discuţie, împotriva Bisericii, a lui Dumnezeu, a proprietăţii private, a ordinei şi moralei. Recrutările de trupe din Imperiul Habsburgic, masarea forţelor la graniţele occidentale, campanile împotriva armatelor franceze, rugăciunile pentru reuşita trupelor austriece şi ajutoarele care se strângeau pentru armată aveau menirea de a convinge poporul de „nebunia“ franţuzească, de justeţea cauzei austro-ungare. Studiind activitatea şi opera lui Nicolae Stoica de Haţeg, protopop de Mehadia, putem să-l luăm ca etalon pentru înţelegerea mai exactă a poziţiei pe care intelectualul român, în speţă clerical din Banat, a avut-o faţă de marile evenimente cu care s-a confruntat imperiul şi Europa. A slujit interesele oficiale în măsura în care a fost obligat s-o facă prin poziţia sa socială, dar s-a străduit ca prin activitatea sa culturală, pastorală şi socială să contribuie la ridicarea nivelului maselor populare sub toate aspectele, premiză majoră în procesul complex al luptei de emancipare socială şi naţională. Au fost, cum bine ştim, şi cazuri în care preoţii au luat parte activă la evenimentele politice majore, ba chiar şi-au înscris contribuţia prin lupta cu arma în mână, însă în cazul evenimentelor de care ne ocupăm, asistăm doar la o rezistenţă tacită, care sabota funcţionalitatea optimă a maşinii de război austriece. Revoluţia Franceză fusese scânteia care făcuse să se reaprindă conştiinţele şi energiile popoarelor oprimate ale Europei; fusese steagul speranţei şi al izbăvirii celor împilaţi. Armatele coalizate înăbuşiseră revoluţia, dar nu putuseră s-o suprime. Duhul ei – ideea libertăţii, egalităţii şi fraternităţii între oameni şi popoare –, nu putuse fi înăbuşit. El a rămas să rătăcească în Europa ca o fantomă îngrozitoare pentru lumea veche, ca o făgăduinţă mesianică pentru oropsiţii vieţii. Ecourile Revoluţiei Franceze se pot urmări în toate ţările europene, ba chiar şi în America şi nordul Africii până spre jumătatea veacului XIX şi chiar, mai târziu, stând la baza marilor acte revoluţionare, care au schimbat faţa acelei lumi.

5.2.4. Ecourile Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu sunt foarte puţine în documentele Protoieriei Mehadiei. Autorităţile încercau, în mod sistematic, să închidă orice legătură dintre românii aflaţi pe cele două versante ale Carpaţilor. Şi ştiau ei de ce! Totuşi, Tudor Vladimirescu era cunoscut în Transilvania şi Banat, iar revoluţia lui a însemnat un licăr de speranţă pentru românii de pretutindeni. În Banat îl cunoştea bine protopopul Nicolae Stoica de Haţeg, cu care întreţinea legături, mai cu seamă când se ducea la Băile Herculane să-şi trateze şubrezeniile^[57]. Îl cunoşteau refugiaţii din Ţara Românească şi mulţi, mulţi bănăţeni^[58]. În documentele rămase din arhiva Protoieriei Mehadiei întâlnim o circulară a Arhim. Sinesie Radivoevici, administrator al Episcopiei Vârşeţului (1821–1829), din luna mai 1821, în care rânduieşte rugăciuni pentru împăratul Francisc I, făcând aluzii transparente la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu: „Auzi-mă pre mine smeritul şi nevrednicul robul tău în ceasul acesta şi întăreşte pre împăratul şi craiul nostru Franţiscus întîiul cu neluptata şi nebiruita Ta putere, iar oastea lui pretutindenea o întăreşte şi strică vrăjbile şi gălcevile celor ce să ridică cu gănduri răle asupra stăpâniri(i) lui. Adună-i pre toţi aceia de un gănd şi dreaptă supunere şi pace afundă fără supărare pre pământ şi pre mare lui dăruieşte-i ca răzmiriţele ce să ridică cu mari turburări şi prin alte din vecinătate stăpăniri împrăştiindu-le cu o gură şi cu o inimă să te proslăvim, minunate Dumnezeule“ (subl. n. – Al. S.)^[59].

Cu toate că evenimentele se petreceau în Ţara Românească, teama se răspândea şi la Viena, fiindcă ele puteau constitui un focar de incendiu destul de periculos, iar autorităţile austriece erau conştiente de aceasta.

(va urma)