După cum se ştie, anul 2012 a fost proclamat drept An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor. În numărul trecut al revistei noastre am prezentat Taina Sfântului Maslu şi importanţa ei. În cele ce urmează ne vom referi la semnificaţia suferinţei umane şi problematica îngrijirii bolnavilor. După cum se ştie, în istoria Bisericii au existat numeroase instituţii de binefacere, iar printre acestea spitalele (nosocomiile cum erau denumite în vechime) au ocupat un rol important. În Biserica Răsăriteană, Sfântul Vasile cel Mare este primul Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene care a înfiinţat multe spitale, ceea ce a devenit o tradiţie mai târziu. La noi în ţară, activitatea spitalicească a fost legată de mănăstirile în jurul cărora au apărut aşa-zisele bolniţe, pentru ca ulterior să se construiască adevăratele spitale. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea se poate vorbi despre un fenomen, şi anume apariţia spitalelor întreţinute de marile mănăstiri, fenomen ilustrat de iniţiativele stareţului Paisie Velicicovschi de la Neamţ. După Decembrie 1989, s-au reînfiinţat în spitale posturile de preoţi slujitori care au contribuit mereu la alinarea suferinţelor sufleteşti ale bolnavilor. Putem considera că de o mare importanţă se bucură astăzi asistenţa spirituală a bolnavului din spital.

Actul medical are, pe lângă încărcătura ştiinţifică, o puternică încărcătură etico-psihologică. În lupta cu boala, participarea pacientului nu se reduce la o simplă complianţă terapeutică, la a înţelege să respecte indicaţiile medicului, ci la un act de voinţă proprie de încredere şi de credinţă. Efectele, uneori miraculoase în boli considerate incurabile, nu pot fi explicate decât prin intervenţia credinţei. Însăşi denumirea profană a stării de suferinţă din perspectiva celui ce o trăieşte, aceea de „pacient“, vine din limba latină şi înseamnă „cel ce rabdă“ arătând atitudinea sau conduita cu care omul trebuie să înfrunte toate încercările şi suferinţele, trupeşti sau sufleteşti.

Fiecare încercare, suferinţă sau boală nu trebuie înţeleasă ca o pedeapsă implacabilă a lui Dumnezeu asupra noastră. Mult mai folositor îi este creştinului aflat pe patul de suferinţă să descopere cauzele ei naturale sau morale şi să încerce, cu ajutorul medicilor trupeşti şi sufleteşti, atât cât îi mai stă în putinţă, să întoarcă situaţia în favoarea sa, vremelnică sau veşnică. Să încerce, în primul rând, să înlăture cauzele care au produs‑o, dacă acest lucru mai este posibil, ori să le limiteze efectele printr-o conduită plină de discernământ.

Lucrul cel mai important într-o suferinţă, oricare ar fi aceasta, de la cele mai uşoare şi scurte şi până la cele mai grele şi fatale, este a-i pătrunde adâncile ei raţiuni, a încerca să îi aflăm cauzele, manifestările şi modurile de izbăvire din ele. Suferinţele sunt asemenea unor semnale de alarmă şi avarie în viaţa noastră, care ne anunţă că unele lucruri nu sunt la locul lor şi nu sunt aşa cum ar trebui ele să fie. Prin urmare, în orice necaz sau boală, omul nu trebuie să se considere un nedreptăţit încercat fără motiv şi mai greu decât are el puterea de a suporta, ci să se întrebe de ce s-au ivit în viaţa sa aceste încercări, din ce cauze, iar acestea odată aflate, să încerce să le limiteze, până la înlăturarea lor deplină.  Dacă omul nu are o bună rânduială a vieţii sale, o cumpătare şi chibzuinţă a tuturor trebuinţelor lui şi a modului de împlinire a lor, în vederea progresului duhovnicesc, ajunge mai târziu să regrete această lipsă de discernământ spiritual. Cu alte cuvinte, excesele tinereţii şi ale adolescenţei se resimt dramatic la maturitate şi bătrâneţe. Dacă nu am avut un bun control asupra vieţii noastre atunci când acest lucru ne-ar fi fost în putinţă, vom avea de îndurat multe privaţiuni şi dureri mai târziu. Dacă omul nu a postit, nu s-a înfrânat, nu a trăit cumpătat atunci când ar fi putut face acest lucru, când puterile trupeşti şi spirituale îl ajutau, va avea de suferit mai târziu pentru aceste greşeli, iar izbăvirea nu-i va mai putea veni de la un trup sleit de puterile sale prin excese şi dezechilibre. Lipsa ostenelilor şi a nevoinţelor de voie, liber asumate conduce la primirea celor din nevoie de îndreptare şi întoarcere, de pocăinţă şi mântuire. Din această perspectivă, suferinţele mai sunt socotite şi „toiagul Judecătorului“, o formă a „certării pedagogice“ a lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră. Aşadar, nu cârtirea sau împotrivirea sunt atitudinea corectă în starea de suferinţă, ci identificarea rapidă a sursei ei, precum şi a mijloacelor medicale şi spirituale de uşurare a ei. Asumarea crucii, aflarea „filosofiei“ lor, adică a înţelege cauzele, limitele, dar şi mijloacele de uşurare a suferinţei, fie chiar şi numai din punct de vedere spiritual, printr-o conduită plină de credinţă şi speranţă creştină, le uşurează apăsarea. Refuzul sau încercarea de neacceptare a lor înmulţeşte durerea. Din acest motiv,  Sfântul Isaac Sirul spune că „răbdarea înjumătăţeşte durerea“, în sensul că înţelegerea profundelor semnificaţii ale bolii ne ajută să o purtăm cu nădejde, în timp ce prin împotrivirea faţă de ea, ne împovărăm singuri durerea.

S-a constatat medical că fiecare persoană îşi trăieşte suferinţa într-un mod absolut personal, în funcţie de arhitectura ei sufletească, de structura emoţională proprie. Aceleaşi boli, în aceleaşi stadii de evoluţie, produc totuşi efecte diferite şi sunt suportate în mod deosebit. Pentru unii, chiar şi cea mai mică suferinţă este considerată o damnare, un necaz de nedepăşit, în timp ce alţii, mult încercaţi, se bucură pentru fiecare clipă în care durerile lor îngrozitoare par a se fi uşurat câtuşi de puţin, dacă nu prin vreo terapie miraculoasă, măcar printr-o abordare duhovnicească şi optimistă a şanselor de vindecare.

Odată conştientizate, cauzele suferinţelor sale şi resimţite efectele lor, un bun creştin trebuie să ceară ajutorul medicilor trupeşti, dar mai ales al „Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre“, trebuie să solicite lucrarea mângâietoare a sfinţiţilor slujitori, prin mijloacele de vindecare trupească şi sufletească, între care excelează rugăciunea. Învârtoşarea omului însă, căutarea de „ţapi ispăşitori“, încercarea de a-şi refuza propria condiţie şi suferinţă, cârtirea şi împotrivirea faţă de propria-i situaţie şi faţă de Dumnezeu îi adâncesc durerea, nu doar fizică, ci şi spirituală, şi nu doar în lumea aceasta, ci în veşnicie. Pe bună dreptate, s-a spus că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate sau că „sufletele tari rabdă în tăcere“. Ceea ce nu trebuie să îşi piardă omul niciodată, în necaz şi suferinţă, sunt încrederea nestrămutată în Dumnezeu, speranţa statornică în ajutorul Lui, convingerea fermă că toate suferinţele prezente, oricât de multe şi de grele ar fi ele, se vor încheia odată şi odată, cel mai târziu împreună cu ultima pâlpâire a vieţii sale, dar că, după toate aceste încercări şi ca urmare a întoarcerii şi a căinţei sale, îl va aştepta răsplata cea nepieritoare în Împărăţia iubirii veşnice şi a luminii neînserate, o împărăţie şi o lume în care nu vor mai exista durere, întristare şi suspinare, ci fericirea veşnică a comuniunii cu Dumnezeu şi cu „prietenii“ Săi.

Semnificativ este faptul că Părinţii ortodocşi nu pot separa termenul de boală de tema generală a suferinţei. Totodată, folosesc cuvinte precum „păcat“, „pedeapsă“ şi „răsplată“, fără a avea în vedere înţelesurile date de societatea modernă. De pildă, păcatul este o încălcare a legii dumnezeieşti. Dar, în gândirea patristică, el este mai mult decât atât, este un act de trădare, o necredinţă faţă de iubirea lui Dumnezeu pentru om şi o încălcare arbitrară a comuniunii sfinte dintre Dumnezeu şi om. Într-o lume tot mai secularizată, avem nevoie cu toţii, mai cu seamă cei care poartă „crucea“ suferinţei, a necazurilor, de învăţăturile Sfinţilor Părinţi pentru a primi cununa pentru pătimirea lor. Dacă pentru necredincioşi boala este lipsită de sens, fiind o piedică în fuga lor după desfătările trupeşti, pentru creştini, boala poate fi un prilej de curăţire sufletească. De pildă, Sfântul Ambrozie scria despre atitudinea creştină în faţa bolii, următoarele: „dacă nevoia o cere, un om înţelept va primi cu bucurie neputinţa trupească, dându-şi chiar şi întregul său trup la moarte pentru Hristos. (…) Dacă sănătatea lui va fi afectată, acest om nu se va simţi rănit în suflet sau sfâşiat de suferinţa trupească. El este mângâiat de lupta pentru desăvârşire în virtuţi… Toţi cei bolnavi să caute rugăciunea altora, ca să se facă sănătoşi; astfel ca, prin rugăciunea altora, partea bolnavă a trupului şi clătinările paşilor faptelor noastre să se facă sănătoase. (…) Luaţi în urechi, voi cei ce sunteţi bolnavi, dacă voiţi să vă recăpătaţi sănătatea, nu lepădaţi cu nici un chip rugăciunea. Căutaţi rugăciunea altora, chemaţi Biserica să se roage pentru voi, şi Dumnezeu, căutând la Biserică, vă va da ceea ce ar fi putut să vă refuze“ (Sfântul Ambrozie, Scrieri exegetice, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 73).

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat: „cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide; că oricine cere, primeşte“ (Matei 7, 7–8). De aceea, se cuvine ca atunci când ne aflăm în dureri, să ne rugăm pentru înţelegerea bolii noastre, pentru suportarea cu răbdare şi pentru izbăvirea de ea, dacă aşa este voia sfântă a lui Dumnezeu. Este bine să cerem rugăciunile altora şi în special ale Bisericii, pentru că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului“ (Iacob 5, 16); şi marea rugăciune a Bisericii pentru cei bolnavi este slujba Sfântului Maslu. Prezenţa preotului în spitale devine astfel o necesitate şi un element esenţial în lupta cu boala. Biserica  aduce pentru credincioşi un lucru evident. Îngrijirea sănătăţii este un remediu temporar, care poate doar să amelioreze, şi nu să alunge suferinţa umană. Vindecarea bolii şi vindecarea morţii însăşi nu pot veni decât din unirea cu Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu este cea care îndepărtează suferinţa. Cu alte cuvinte, Biserica face parte din însăşi raţiunea de a exista a spitalului, iar preotul devine astfel indispensabil în a înarma bolnavul cu arsenalul de luptă împotriva bolii şi a angoasei morţii. În acelaşi timp, constituie un exemplu de etică medicală dând suflet spitalului, care devine astfel o instituţie umană şi nu o „simplă uzină de sănătate“. Preoţii pomenesc pe Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chir şi Ioan, Pantelimon şi Ermolae, făcătorii de minuni, şi pe toţi sfinţii doctori fără de arginţi. Aceşti sfinţi oferă exemple de iubire absolută, de unire între medicină şi credinţă, iar vindecările miraculoase nu sunt altceva decât expresia relaţiei între material şi spiritual. Astfel, spitalul nu poate exista dacă nu tratează pacientul ca pe o persoană integrală, definit şi prin spiritualitatea sa, iar Biserica în spital dă suflet acestuia prin asistenţa spirituală pe care o acordă pacientului şi prin valorile morale pe care le promovează. În concluzie, numai punând boala în legătură cu divinitatea putem trece mai uşor peste suferinţă, înţelegându-i astfel rolul de tămăduitoare a sufletului. Dar oare reuşim să ajungem la această cunoaştere?