De Trinitate^[1]

 (continuare din numărul trecut)

 „Presupunând că ar trebui să căutăm un alt principiu de discernământ pentru a distinge între aceste două ordini ale cunoaşterii, pe care Apostolul le distinge pentru ca să nu ne îndoim atunci când spune: «Unuia i s-a dat prin Duh cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de ştiinţă după Acelaşi Duh», chiar atunci, această diferenţă pe care am făcut-o între cele două rămâne foarte clară: una este cunoaşterea intelectuală a realităţilor eterne, cealaltă este cunoaşterea raţională a realităţilor temporare, şi nimeni nu se îndoieşte că n-ar trebui să o preferăm pe cea de a doua primeia. Lăsând deci la o parte tot ceea ce aparţine omului exterior şi dorind să ne ridicăm interior deasupra a tot ceea ce avem comun cu animalele, înainte de a aborda cunoaşterea realităţilor inteligibile şi supreme care sunt eterne, întâlnim cunoaşterea raţională a realităţilor temporare. În aceasta găsim de asemenea, dacă este posibil, o trinitate, aşa cum descoperisem una în simţurile trupeşti şi alta în amintiri care, prin intermediul simţurilor au pătruns în sufletul şi în spiritul nostru sub formă de imagini: în locul obiectelor exterioare la care ajungem prin simţurile trupeşti, vom avea atunci similitudinile corpurilor imprimate interior în memorie, asupra cărora s-ar forma reprezentarea, voinţa survenind în al treilea rând pentru a o uni pe aceea cu aceasta: totul ca şi cum ar fi fost fixată asupra obiectului exterior privirea ochilor, pe care voinţa o aplicase asupra lucrului sensibil pentru a produce viziunea, unindu-le una cu alta şi adăugându-se astfel ca un al treilea termen“ (II., L.XII., XV. 25)^[2]. (…) „Printr-un efect al dreptăţii divine, genul omenesc a fost predat puterii demonului: păcatul primului om s-a transmis pe calea originii tuturor celor ce se nasc prin uniunea celor două sexe, şi datoria părinţilor angajează toţi descendenţii“ (II., L.XIII., XII. 16)^[3]. (…) „Cât despre modul în care omul a fost predat puterii demonului, nu trebuie să se înţeleagă că Dumnezeu a făcut să fie astfel sau a ordonat acest lucru: Dumnezeu doar a permis această sclavie, cu toate acestea dreaptă. În consecinţă, imediat ce Dumnezeu l-a abandonat pe păcătos, în acelaşi timp autorul păcatului şi l-a subjugat. Încă mai trebuie spus că Dumnezeu n-a abandonat pur şi simplu creatura Sa astfel ca să n-o facă să mai simtă acţiunea Lui creatoare şi dătătoare de viaţă şi astfel ca să nu-i mai dea cantitatea de bunuri amestecate cu relele ce sunt pedeapsa pentru păcat. Fiindcă, în mânia Sa, El nu Şi-a retras îndurarea“ (Psalmul 76, 10) (II., L.XIII., XII. 16)^[4]. (…) „Deci «noi toţi vom fi salvaţi de El [Fiul] de mânie»: este vorba de mânia lui Dumnezeu, care nu este altceva decât o răzbunare dreaptă. Fiindcă mânia lui Dumnezeu nu este, ca aceea a omului, o tulburare a sufletului: este mânia Aceluia despre Care Sfânta Scriptură spune într-un alt loc: «Pentru că Tu, Doamne al virtuţilor, judeci cu linişte» (Cartea înţelepciunilor 12, 18). Şi dacă dreapta răzbunare a lui Dumnezeu a primit numele de mânie, reconcilierea cu Dumnezeu, dacă o înţelegem bine este ea altceva decât sfârşitul acestei mânii? Noi nu eram duşmanii lui Dumnezeu decât în măsura în care păcatele noastre sunt duşmani ai dreptăţii: odată păcatele anihilate, astfel de duşmănii încetează să mai existe; şi cei pe care Dreptul Însuşi îi îndreptează sunt reconciliaţi cu El“ (II., L.XIII., XVI. 21)^[5]. (…) „«Mai mult, adaugă Apostolul, noi ne vom slăvi chiar în Dumnezeu prin Domnul Iisus Hristos, prin care acum am obţinut reconcilierea. Nu numai», spune el, că vom fi salvaţi, «dar noi ne vom slăvi chiar», însă nu în noi, ci «în Dumnezeu», şi nu prin noi, ci «prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care acum am obţinut acum reconcilierea», în sensul în care am explicat mai sus. Apostolul continuă apoi: «Iată de ce, aşa cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, de asemenea moartea a trecut la toţi oamenii prin cel în care toţi au păcătuit» (Romani 5, 8–12), şi urmarea în care el tratează pe larg despre aceşti doi oameni: unul, primul Adam, prin păcatul şi moartea căruia noi, descendenţii săi, suntem înlănţuiţi în răutăţi aproape ereditare; Celălalt, al doilea Adam, Care nu este numai om, ci Dumnezeu, şi Care, plătind pentru noi datoria care nu era a Lui, ne-a scutit de datoria părintească şi de propria noastră datorie. Fiindcă astfel, prin greşeala unuia singur, demonul ne ţinea sub puterea lui, noi toţi care suntem născuţi prin concupiscenţa carnală şi coruptă ce provine de la primul Adam, este drept ca prin sfinţenia Unuia singur să fim achitaţi noi, cei ce suntem regeneraţi prin harul spiritual şi pur al acestui al doilea Adam“ (II., L.XIII., XVI. 21)^[6]. (…) „Altă lecţie: harul lui Dumnezeu ni s-a manifestat în Hristos omul, fără ca ea să fie la început meritată: fiindcă Hristos însuşi nu meritase în prealabil de a fi atât de unit cu adevăratul Dumnezeu dacă Fiul lui Dumnezeu n-ar fi fost o singură persoană cu El: dar încă din momentul în care a început să fie om, încă din acel moment El este Dumnezeu. Iată pentru ce se spune: «Şi Cuvântul s-a făcut trup»“ (Ioan I, 14) (II., L.XIII., XVII, 22)^[7]. (…) „Concupiscenţa carnală, sursa procreaţiei şi al conceperii celorlalţi oameni care duc cu ei păcatul originar, n-are aici nici o participare; fără nici cea mai mică atingere a concupiscenţei, virginitatea a fost fecundată sacru prin credinţă, nu prin unirea carnală; în acest mod, ceea ce se năştea din rasa primului om era în descendenţa neamului său, fără să moştenească însă şi greşeala acestuia. Fiindcă ceea ce se năştea, nu era o natură viciată prin contaminarea păcatului, ci singurul remediu pentru toate aceste vicii. Ceea ce se năştea, spun eu, era un om care nu avea şi care nu va avea niciun păcat, şi care îi va face să renască, pentru a-i elibera de păcat, pe cei ce nu putuseră să se nască fără păcat“ (II., L.XIII., XVIII. 23)^[8]. (…) „…Chiar prin aceasta, această trinitate care constă acum din memorie, vedere, amorul acestei credinţe actuale şi durabile, noi o înţelegem ca fiind depăşită şi trecută, deoarece ea nu rămâne pentru totdeauna“ (II, Sufletul, chip al lui Dumnezeu: L.XIV., Prima secţiune: Chipul lui Dumnezeu din suflet, II. 4: Trinitatea credinţei nu este imaginea lui Dumnezeu)^[9]. (…) „…însă tocmai în sufletul omului, suflet raţional şi inteligent, trebuie căutată imaginea Creatorului, grefată în mod nemuritor asupra nemuririi sale“ (II., L.XIV., IV. 6)^[10]. (…) „De unde urmează trinitatea pe care o prezentăm în modul următor: memoria, în care plasăm ceea ce informează privirea gândirii – forma care o dedublează, şi care este ca imaginea imprimată pornind de la memorie – şi ceea ce o leagă pe una de cealaltă, amorul sau voinţa. Atunci când deci sufletul se vede pe sine prin gândire, el se înţelege şi se recunoaşte; el naşte deci această inteligenţă şi această cunoştinţă explicită despre sine însuşi. În consecinţă este văzută o realitate imaterială, dacă ea este înţeleasă, şi este cunoscută prin înţelegere. Dar ceea ce naşte sufletul, atunci când, gândindu-se pe sine, se vede prin inteligenţă, nu este cunoştinţa implicită (notitia) pe care o are despre el însuşi, ceea ce ar putea duce la presupunerea că el era mai înainte necunoscut sieşi; nu, el era cunoscut de sine, dar în modul în care sunt cunoscute realităţile conţinute în memorie, chiar atunci când nu ne gândim la ele: noi spunem în consecinţă că un om cunoaşte literele chiar când se gândeşte la altceva şi nu la litere. Şi aceste două cunoaşteri, cea care naşte şi cea care este născută, sunt unite printr-un al treilea termen, dragostea duioasă, care nu este altceva decât voinţa căutând sau posedând ceva pentru a se bucura de aceasta. Deci tocmai prin aceste trei cuvinte, credem că trebuie să ni se dea o idee despre trinitatea sufletului: memorie, inteligenţă, voinţă“ (II., L.XIV., Trinitatea conştiinţei de sine: VI. 8)^[11]. (…) „Dacă în consecinţă ne raportăm la memoria interioară prin care sufletul îşi aduce aminte de sine, la inteligenţa interioară prin care el se înţelege pe sine, la voinţa interioară prin care el se iubeşte pe sine, în acest centru în care cele trei sunt întotdeauna împreună, au fost întotdeauna împreună, încă din momentul în care au început să existe, cu sau fără intervenţia gândirii, s-ar părea că imaginea trinităţii aparţine astfel numai memoriei; însă cum sufletul nu poate să aibă cuvânt fără gândire (fiindcă tot ceea ce spunem, n-ar fi decât prin acest verb interior care nu aparţine niciunei limbi, este fructul gândirii), recunoaştem că această imagine se găseşte mai degrabă în aceste trei facultăţi: memorie, inteligenţă, voinţă. Ceea ce numesc acum inteligenţă este acea inteligenţă inseparabilă de gândire, deoarece prin descoperirea cunoştinţelor prezente în memorie, însă nefiind încă gândite, gândirea noastră ia formă; şi ceea ce numesc voinţă, amor sau dragoste duioasă, este acel principiu care, unind termenul născător şi termenul născut, este într-o măsură sigură comun şi unuia şi altuia“ (II., L.XIV., VII. 10)^[12]. (…) „Însă trebuie să luăm în considerare sufletul în el însuşi înainte ca el să fi participat la Dumnezeu, şi să descoperim în el imaginea lui Dumnezeu. Chiar dacă sufletul, spunem noi, se află murdărit şi desfigurat prin pierderea participării [împărtăşirii] divine, el rămâne cu toate acestea imaginea lui Dumnezeu; fiindcă ceea ce face ca el să fie imagine, este faptul că el este capacitat [potenţat] de Dumnezeu, faptul că el poate să participe la Dumnezeu. Un asemenea mare bine nu este posibil decât deoarece el este imaginea lui Dumnezeu“ (II., L.XIV., Adevăratul chip al lui Dumnezeu: VIII. 11)^[13]. (…) „Dacă deci trinitatea sufletului este imaginea lui Dumnezeu, aceasta nu e pentru că el îşi aduce aminte de sine, se înţelege şi se iubeşte; ci deoarece el poate încă să-şi amintească, să înţeleagă şi să iubească pe Cel prin care a fost creat“ (II., L.XIV., Secţiunea a doua, Imaginea deformată şi reînnoită, Imagine şi înţelepciune, XII. 15)^[14]. (…) „…am început să fac inteligenţa să întrevadă, atât de puţin pe cât se poate, Treimea însăşi prin analogia îndrăgostitului, a celui iubit şi al iubirii“ (II., L.XV., III. 5)^[15]. (…) „Iată deci că în această esenţă suverană şi neschimbată care este Dumnezeu, aceste trei perfecţiuni, memoria, inteligenţa, amorul sau voinţa, nu sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ci Tatăl singur. Fiul este, El Însuşi, înţelepciune născută din înţelepciune; astfel că nici Tatăl nici Sfântul Duh nu au inteligenţă pentru El, ci El o are El Însuşi pentru El Însuşi, şi la fel Tatăl nu Îşi aminteşte de El, iar Duhul Sfânt nu iubeşte pentru El, ci El Însuşi pentru El Însuşi: este El Însuşi propria Sa memorie, propria Sa inteligenţă, propria Sa dragoste; însă a fi aceasta ţine de Tatăl, din Care este născut. În sfârşit, Duhul Sfânt fiind înţelepciune purcezând din înţelepciune, nu-L are pe Tatăl drept memorie sau pe Fiul drept inteligenţă, şi pe Sine ca dragoste: El n-ar fi înţelepciune dacă un Altul îşi amintea pentru El, dacă un Altul înţelegea pentru El, şi dacă El n-ar fi avut al său propriu decât amorul; însă El posedă El Însuşi aceste trei perfecţiuni şi le posedă în aşa manieră încât este El Însuşi chiar aceste perfecţiuni. Totuşi, acest privilegiu de a fi ca atare El îl deţine de la sursa din care purcede“ (II., L.XV., Diferenţe între trinitatea sufletului şi Trinitatea divină: VII. 12)^[16]. (…) „Tocmai astfel se apropie asemănarea imaginii create, atât cât se poate, de asemănarea imaginii născute, aceea în virtutea căreia afirmăm că Dumnezeu Fiul este substanţial asemănător Tatălui în toate“ (II., L.XV., Această «enigmă» este asemănarea obscură a Cuvântului lui Dumnezeu: XI. 20)^[17]. (…) „Acest Duh Sfânt, după Sfintele Scripturi, nu este nici numai Duhul Tatălui, nici numai Duhul Fiului, ci al amândurora: chiar prin aceasta el ne învaţă acea caritate comună Tatălui şi Fiului, prin care Ei Se iubesc reciproc“ (II., L.XV., Secţiunea a treia: În ce sens este Duhul Sfânt caritatea, Caritatea comună celor trei Persoane: XVII. 27)^[18]. (…) „Şi cu toate acestea nu este lipsit de raţiune faptul că în această Trinitate numim Cuvânt al lui Dumnezeu numai pe Fiul, Dar al lui Dumnezeu numai pe Duhul Sfânt, şi Dumnezeu-Tatăl pe Acela singur din care Cuvântul este născut şi din care purcede, ca din primul său principiu (principaliter), Duhul Sfânt. Eu spun «ca din primul său principiu», fiindcă este dovedit că Duhul Sfânt purcede de asemenea din Fiul. Însă acest privilegiu, este iarăşi Tatăl Acela ce îl acordă Fiului: aceasta nu înseamnă că Fiul ar fi existat vreodată fără să-l aibă, ci că tot ceea ce Tatăl a dat Cuvântului Său unic, i-a dat născând. El L-a născut în aşa fel că Darul Lor comun purcede de asemenea din Fiul şi că Duhul Sfânt este duhul celorlalte două Persoane“ (II., L.XV., Caritatea atribuită ca proprie Duhului: XVII. 29)^[19]. (…) „Cât despre expresia: Fiul carităţii Sale, aceasta nu semnifică altceva decât «Fiul Său preaiubit», Fiul substanţei Sale. Fiindcă caritatea Tatălui, în această natură inexprimabil de simplă, nu este nimic altceva decât natura şi substanţa Tatălui, aşa cum am spus-o adeseori, şi cum nu voi înceta să o spun. În consecinţă, Fiul carităţii Sale nu este altceva decât Cel ce a fost născut din substanţa Sa“ (II., L.XV., Totuşi caritatea este substanţa divină: XIX. 37)^[20]. (…) „Apoi prin luarea în considerare a făpturilor, operele lui Dumnezeu, am încercat atât cât mi-a stat în puteri, să îi aduc pe cei care cereau o explicaţie raţională unor atari mistere la contemplarea prin inteligenţă, de bine de rău, secretele Dumnezeului invizibil: (Romani 1, 20) am recurs la creaturi, mai ales la creatura raţională şi inteligentă, imaginea lui Dumnezeu, pentru a-i face să vadă, ca într-o oglindă, atât cât pot şi dacă pot, Dumnezeul Treime în trinitatea memoriei noastre, inteligenţei noastre, voinţei noastre. Fiecare, printr-un fel de intuiţie vie, vede că aceste trei puteri, în virtutea unei intenţii divine, formează textura naturală a spiritului său: el sesizează cât de mult înseamnă pentru spirit să poată să îşi amintească, să vadă, să dorească natura eternă şi nemişcată, de a-şi aminti de ea prin memorie, de a o contempla prin inteligenţă, de a o îmbrăţişa prin dragoste: da, tocmai aici este locul în care el descoperă imaginea acestei suverane Treimi. Pentru a ajunge să îşi amintească, să vadă, să iubească această Treime suverană, tocmai la Ea trebuie să se raporteze orice fiinţă vie pentru a deveni obiectul amintirii sale, contemplaţiei sale, complezenţelor sale. Cu toate acestea, această imagine care este opera lui Dumnezeu şi pe care omul a pervertit-o prin greşeala sa, am arătat, atât cât mi se părea necesar, că nu trebuia să fie aşa mult asimilată cu Treimea divină despre care nu mai găsim decât asemănări; ci că trebuia să vedem de asemenea o mare deosebire în această asemănare“ (II., L.XV., Secţiunea a patra: Purcederile divine, Sufletul – imagine a purcederilor divine: XX. 39)^[21]. (…) „Dimpotrivă, noi n-am descoperit în această enigmă [cf. I Corinteni 13, 12] altă asemănare care să pară a conveni Duhului Sfânt decât voinţa, sau încă amorul sau dragostea duioasă, care nu este altceva decât voinţa în toată puterea ei“ (II., L.XV., XXI. Voinţa noastră imagine a Duhului Sfânt: 41)^[22]. (…) „Pasaje importante ale sfintelor Scripturi confirmă că Duhul Tatălui şi al Fiului este într-adevăr Cel ce în Treime primeşte ca propriu numele de Duh Sfânt: şi tocmai de El spune Fiul în continuare: «Cel pe Care Îl voi trimite după aceea de la Tatăl» (Ioan 15, 26); şi într-un alt pasaj: «Cel pe Care Tatăl Îl va trimite în numele Meu» (Idem, 14, 26). Aceste două texte arată bine că Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Fiul spune El Însuşi: «El purcede de la Tatăl» şi pe de altă parte, după învierea Sa din morţi şi apariţia Sa în faţa Apostolilor, Fiul spune suflând asupra lor: «Luaţi Duh Sfânt» (Ioan 20, 22), pentru a arăta bine că Duhul purcede de asemenea şi de la El“ (II., L.XV., Purcederea Duhului Sfânt, Duhul purcede din Tatăl şi din Fiul: XXVI. 45)^[23]. (…) „Duhul Sfânt, înaintea naşterii Fiului, era deja sau nu era încă purces din Tatăl? Oare doar după această naştere El purcede din Tatăl şi din Fiul? Aceste întrebări pot avea sens acolo unde timpul nu există? Ele ar fi avut un sens acolo unde timpul intra în discuţie: noi am fi putut să ne întrebăm dacă voinţa ar fi purces mai întâi din spirit pentru a cerceta ceea ce, odată găsit, îi este pe post de progenitură (proles): aceasta odată născută şi generată, voinţa îşi primeşte perfecţiunea, odihnindu-se în sfârşitul său; astfel, ceea ce era dorinţă în interiorul voinţei ce caută devine amor în voinţa care se bucură, amor care totuşi purcede de la unul şi de la celălalt, vreau să spun din spiritul care generează şi de la cunoştinţa generată, aceştia doi fiind într-un fel de relaţie de paternitate şi filiaţie. Însă aceste probleme nu mai pot să se pună acolo unde nimic nu începe în timp pentru ca apoi să se împlinească în timp. În consecinţă, fie ca cel ce poate să înţeleagă naşterea atemporală a Fiului de către Tatăl, să înţeleagă şi purcederea atemporală a Duhului Sfânt pornind din Tatăl şi din Fiul“ (II., L.XV., XXVI. Purcederea atemporală: 47)^[24]. (…) „Doamne, Dumnezeule singur şi unic, Dumnezeule Treime, tot ceea ce-am spus în aceste cărţi şi îmi vine de la Tine, fie ca cei ce sunt ai Tăi să le recunoască; şi dacă ceva provine de la mine, Tu şi cei ce sunt ai Tăi, să mi le iertaţi. Amin“ (II., L.XV., Rugăciunea finală: XXVIII. 51)^[25].

Selecţie, traducere şi comentarii de arhim. lect. univ. dr. TEOFAN MADA