Prof. drd. LUCIAN VICTOR BABA

Consideraţii preliminare

 Prima afirmaţie a Sfintei Scripturi, ce se regăseşte textual în primul verset al Pentateuhului lui Moise, exprimă – după opinia a numeroşi exegeţi – faptul că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. În esenţă, acest nimic se fundamentează pe ecstasisul Iubirii dumnezeieşti fiinţiale. Aşadar, putem spune că Revelaţia începe cu o declaraţie de iubire pe care Dumnezeu o face lumii, aducând-o la existenţă, putând conchide împreună cu Pascal că „lumea este sărutul lui Dumnezeu dat nefiinţei“.

Afirmarea iubirii ca ontologie este, deci, postulatul şi resortul declanşării istoriei universale, care, după cum afirma Georges Dumezil, se constituie într-o istorie eminamente a religiosului. Şi dacă istoria lumii e o istorie a religiozităţii, atunci nu e mai puţin adevărat că cel mai profund (cronologic) izvor al ei este Vechiul Testament. Din această constatare rezidă şi importanţa acestei prime părţi a Sfintei Scripturi în receptarea epopeei soteriologice şi misionare a umanităţii.

Dincolo de cadrul geografic-cultural în care a fost apropriat, preeminând fundamental asupra „concurenţei“ ideologice a resurselor literare mesopotamiene şi egiptene vecine, Vechiul Testament are marele merit – merit ce se identifică în marea majoritate a contextelor cu însăşi menirea sa – de a fi păstrat într-o formă de o relevanţă neegalată de nici un nivel inspiraţional profan, istoria travaliului omenirii spre împlinirea încă nebănuitelor şi confuzelor sale idealuri. Exaltat până la monism de mozaici, revendicat cu ardoarea originarului de musulmani, Vechiul Testament a fost totuşi, în fond, întotdeauna creştin. Încă de la primele vocabule Hristos-Cuvântul a luat formă în versetele sale. Şi nu-i este greu de constatat, celui care are bunăvoinţa de a crede, că Vechiul Testament ţâşneşte din unicul izvor al inspiraţiei divine, din piatra de temelie a unicei Legi, şi curge firesc spre Iordanul revelării Legământului din urmă.

1.1. Vechiul Testament – parte constitutivă şi integrantă
a Sfintei Scripturi

„Pentru că Dumnezeu nu s-a mulţumit cu contemplarea lui proprie, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi creează Universul, atât pe cele văzute, cât şi pe cele nevăzute. În timp ce gândeşte creează şi gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh“^[1].

Cea mai de seamă dintre creaturile Sale pământeşti, încununarea sau coroana creaţiei, veriga care reuneşte în sine lumea materială şi cea spirituală, sensibilul şi inteligibilul, fiinţa care participă, mai deplin decât îngerii, la toate rânduielile „pământului“ şi „cerului“, omul, este introdus ultimul în creaţie.

Fiind făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), omul este deschis comuniunii cu Acesta; având misiunea de a merge spre Dumnezeu prin creaţie, dar nu şi să lege cu El relaţii personale imediate prin forţele sale de creatură. Recunoscându-L chiar pe calea naturii, ca un absolut personal în care existenţa noastră îşi găseşte fundamentul său, putem – şi aceasta este suprema posibilitate a vieţii noastre în această lume – să dorim raporturi personale cu Dumnezeu, neputând însă a ne ridica singuri la comuniunea cu El, decât dacă El nu vine mai întâi în întâmpinarea noastră, după cum spune Sfântul Ioan Apostolul: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său L-a trimis în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă pentru păcatele noastre“ (I Ioan 4, 9–10). El ne împărtăşeşte harul Său dumnezeiesc, care ne face apţi pentru comuniune şi ne susţine în aceasta^[2]. Iar comuniunea presupune un raport personal al omului cu Dumnezeu, o întâlnire personală.

Din partea lui Dumnezeu această întâlnire implică o revelaţie şi o reală misiune, în care El se face cunoscut şi prezent real, lucrând prin harul Său în noi, iar din partea omului aceasta presupune deschidere, purificare continuă de patimi şi păcate şi creştere în Hristos, în Trupul Său, Biserica.

Viaţa religios-morală a credincioşilor, ca şi lucrarea pastoral-misionară a preotului se fundamentează pe Sfânta Scriptură, ca parte a Sfintei Tradiţii. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament constituie pentru creştini pagini ale Revelaţiei divine, care sunt respectate şi venerate, alcătuind adevărate îndreptare de viaţă pentru cei ce îşi iau osteneala să pătrundă sensul adânc pe care Dumnezeu îl transmite omului prin intermediul aghiografilor inspiraţi de Sfântul Duh.

În Biserica Ortodoxă, Vechiul Testament face parte integrantă din Sfânta Scriptură, prezentând o unitate desăvârşită cu Noul Testament. Unitatea Revelaţiei divine implică şi unitatea Sfintei Scripturi, încât cele două Testamente alcătuiesc o unitate indisolubilă, fiind într-o legătură organică şi armonică, de natură internă şi omogenă, ambele conţinând împreună Cuvântul lui Dumnezeu.

Cărţile Vechiul Testament şi cele ale Noului Testament au acelaşi Autor principal, fiind scrise sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt^[3]. Această unitate se face evidentă mai ales prin faptul că în centrul ambelor Testamente se află aceeaşi Persoană: Mesia din Vechiul Testament – Iisus din Noul Testament, astfel că, peste tot, Sfânta Scriptură, în învăţătura Ei, prezintă un aspect mesianic-hristologic.

Fără Vechiul Testament, creştinii nu L-ar putea înţelege pe Mântuitorul Hristos şi opera Sa mesianică, pe Mesia Cel prezis de profeţi. Iisus Hristos este piatra de temelie a întregului edificiu al Sfintei Scripturi^[4].

Vechiul Testament fiind temelia, iar Noul Testament întreaga zidire pe această temelie, nu se poate concepe o înţelegere deplină a unui Testament fără celălalt, aşa după cum scria şi Fericitul Augustin: „Novum Testamentum in Vetere latet, Vetus Testamentum in Novo patet“^[5], iar Sfântul Chiril al Ierusalimului exprimă unitatea lor prin cuvintele: „Nimeni, deci, nu trebuie să separe Vechiul de Noul Testament; nimeni nu trebuie să spună că altul este Duhul acolo (în Vechiul Testament) şi altul aici (în Noul Testament)“^[6].

Cu toate că Sfânta Scriptură este scrisă de diferiţi autori în decurs de 1600 de ani, cu un conţinut variabil, ea prezintă un exemplu minunat de unitate organică în varietate. Atât Vechiul cât şi Noul Testament formează împreună un tot unitar, indisolubil, organic, care cuprinde iconomia mântuirii, realizată de Dumnezeu pentru izbăvirea omului de sub păcatul originar.

Dumnezeu, fiind autorul principal al ambelor Testamente, a voit dintru început prin sfinţii Săi prooroci şi apostoli, ca Vechiul şi Noul Testament, în conţinutul lor variat, să formeze o unitate lăuntrică şi omogenă. Nici un text sau carte a Sfintei Scripturi nu pot fi privite separat, deoarece fac parte integrantă din totalitatea scrierilor ce-o compun. Căci fiecare text sau carte a Vechiului Testament cuprinde revelaţia divină, care culminează în Noul Testament, în Iisus Hristos, Răscumpărătorul. Ambele Testamente sunt mărturisire despre Iisus Hristos: Vechiul Testament este mărturie despre Iisus Hristos, iar în Noul Testament El însuşi este desăvârşita descoperire a lui Dumnezeu. Mântuitorul numeşte Scripturile Vechiului Testament mărturie despre Sine (Ioan 5, 39, 46). El înţelege aici nu numai profeţiile separate, ci toată Sfânta Scriptură şi, prin aceasta, Se recunoaşte pe Sine însuşi drept conţinut esenţial, miezul Scripturilor. Mărturisirea despre Iisus Hristos-Răscumpărătorul o putem afla pretutindeni în Sfânta Scriptură, care este documentul Revelaţiei dumnezeieşti în istoria iconomiei mântuirii omului în Iisus Hristos. Venirea Mântuitorului în lume a fost pregătită în întreg Vechiul Testament şi s-a împlinit în Noul Testament, în Persoana lui Iisus Hristos, fapt care ne dă dreptul să recunoaştem unitatea reală şi indisolubilă dintre cele două Testamente^[7].

Scrierile Vechiului Testament mărturisesc, sub inspiraţia Sfântului Duh, Cuvântul lui Dumnezeu în Legea Veche; iar scrierile Noului Testament mărturisesc sub inspiraţia Aceluiaşi Sfânt Duh, Cuvântul lui Dumnezeu adresat omenirii prin Iisus Hristos, Izbăvitorul. Deci, ceea ce uneşte Vechiul Testament de Noul Testament este persoana Mântuitorului, Care este piatra de încheiere din capul unghiului a edificiului Sfintei Scripturi^[8].

Unitatea organică a celor două Testamente se vede şi din unitatea Revelaţiei divine, după cum mărturiseşte şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către evrei: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile“ (Evrei 1, 1–2).

Vechiul Testament este izvorul din care a ieşit Noul Testament, este temelia peste care s-a clădit edificiul Noului Testament, ambele formând edificiul întreg al uneia şi aceleiaşi construcţii: împărăţia lui Dumnezeu.

Vechiul Testament, prin prefigurările sale, Îl înfăţişează pe Iisus Hristos sub imaginile unor realităţi şi taine viitoare. Evenimentele cele mai importante din istoria poporului evreu, care prefigurează realităţile Noului Testament, sunt: ieşirea din Egipt care preînchipuie „trecerea“ lui Iisus Hristos din lumea aceasta la Părintele Său ceresc (Ioan 13, 1) şi trecerea creştinilor din lumea păcatului, prin Botez, la viaţa în Hristos (I Corinteni 10, 1–2); legământul lui Dumnezeu încheiat cu poporul evreu la Muntele Sinai este tipul Legământului celui Nou, încheiat prin jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce; intrarea evreilor în pământul făgăduinţei preînchipuie intrarea creştinilor în împărăţia cerească, iar poporul evreu ca popor ales preînchipuie pe creştinii din împărăţia harului; Ierusalimul şi templul simbolizează Noul Ierusalim, care este Biserica creştină^[9]. Un număr de persoane din Vechiul Testament ca: Moise, Iosua, David, Solomon şi alţii L-au prefigurat, prin rolul lor, pe Iisus Hristos. Alte persoane, prin smerenie, suferinţă, credinţă şi dreptate, ca Abel, Isaac, proorocul Ieremia şi Iona, au preînchipuit pe Iisus Hristos Cel care a suferit moarte pe Cruce şi a înviat din morţi. De asemenea, mielul pascal şi şarpele de aramă au preînchipuit jertfa lui Hristos pentru mântuirea lumii. Tipurile şi simbolurile din Vechiul Testament, devenite realităţi în Noul Testament, corespund credinţei că acolo avem de a face, cum am mai arătat, cu o vorbire a lui Dumnezeu cu cei vechi prin prooroci, iar aici direct prin Iisus Hristos (Evrei 1, 1–2)^[10].

Cele două Testamente, inspirate de Unul şi Acelaşi Duh al lui Dumnezeu, dovedesc cu prisosinţă că ele conţin cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, adevărul etern, neschimbat şi unic al dreptăţii Lui. Iar mărturisirea unitară despre Mesia, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, are pentru noi însemnătate veşnică şi universală, pentru toate veacurile şi pentru întreaga Creştinătate.

1.2. Dumnezeu, Creator, Proniator şi Judecător

Poporul evreu este primul care a cunoscut simbolul şi sacramentul – în sens mai autentic, sprijinit pe o revelaţie expresă şi vizibilă a lui Dumnezeu, revelaţia supranaturală a Vechiului Testament, dată prin Moise şi prooroci, – cum ar fi, de exemplu, tăierea împrejur, care preînchipuia Sfântul Botez. Această ceremonie era privită ca un mijloc de a intra în legătură cu Dumnezeu şi de a se face părtaş al unui anumit privilegiu înaintea Lui, acela de a fi fiu al poporului ales. Ea întrunea condiţiile care se cer de la un sacrament, cum spune limpede Moise prin cuvintele pe care le pune în gura lui Dumnezeu, când face legământ cu Avraam: „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine (…), iar tu şi urmaşii tăi din neam în neam să păziţi legământul Meu. Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur (…) şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi. Iar cel de parte bărbătească netăiat împrejur (…), sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat legământul Meu“ (Facerea 17, 7, 9–11, 14)^[11].

Cu toate acestea, Sfântul Apostol Pavel ţine să precizeze că: „Prin faptele Legii nici un trup nu se va îndrepta înaintea Lui“ (Romani 3, 20) şi iarăşi „că, prin Lege nu se îndreptează nimeni înaintea lui Dumnezeu este lucru lămurit“, deoarece (zice proorocul Avacum) „dreptul din credinţă va fi viu“ (Galateni 3, 11).

La fel au învăţat şi sfinţii Părinţi. De pildă, Sfântul Irineu zice: „Ştim din Sfânta Scriptură că Dumnezeu n-a dat tăierea împrejur ca împlinitoare a dreptăţii, ci ca un semn prin care să se cunoască neamul lui Avraam (…) Şi că prin ele nu se sfinţea omul, ci că au fost date poporului ca semn, se vede din aceea că Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit credinţa ca dreptate şi s-a numit prietenul lui Dumnezeu fără să fi fost tăiat împrejur şi fără să fi ţinut sâmbăta“^[12].

„Ca simbol şi sacrament al întâlnirii cu Dumnezeu, religia lui Israel îşi avea cultul, legea ceremoniilor, sacrificiile şi preoţii săi, toate acestea constituind tipuri a ceea ce avea să se împlinească prin Mântuitorul Hristos, adevăratul şi originalul Mister şi Sacrament al întâlnirii noastre cu Dumnezeu şi al mântuirii noastre, în Biserica Sa, cu ajutorul Sfântului Duh“^[13].

Prin întrupare am redobândit, în Iisus Hristos, ceea ce pierdusem prin Adam. Hristos „recapitulează“ sau cuprinde în El pe toţi oamenii şi devine Noul Adam, conferindu-ne o natură refăcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Căci recapitulând în sine pe Adam, Hristos a recapitulat de fapt generaţia lui Adam. Cuprinderea noastră este soteriologică, fiindcă El ne cuprinde şi ne poartă în Sine de-a lungul întregii Sale opere răscumpărătoare, în întrupare, Botez, Patimi, Cruce, înviere şi înălţare la cer^[14].

Hristos S-a făcut „o a doua rădăcină a neamului omenesc“, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, o rădăcină nouă care se menţine permanent nouă şi din care se poate înnoi continuu orice fiu al primului Adam, născându-se din Duhul celui de-al doilea Adam, şi rămânând mereu în unire cu El, sau revenind după orice cădere la legătura cu El ca la un izvor de împrospătare. Hristos este Noul Adam care nu se mai învecheşte, ci din Care lumea se înnoieşte continuu“^[15].

Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, manifestarea personală pământească a lui Dumnezeu şi a lucrării Sale divine în formă umană, este Sacramentul primordial, căci acest Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu a fost voit de Tatăl ca unicul acces la realitatea mântuirii. „Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul Hristos între Dumnezeu şi oameni, Omul Iisus Hristos“ (I Timotei 2, 5).

1.3. Vechiul Testament – „Pedagog spre Hristos“

Ideea mesianică ia naştere o dată cu căderea omului în păcat. Astfel, de la prima carte a Vechiului Testament, persoana Mântuitorului promis este anunţată iar proorociile despre venirea lui Mesia continuă ca un fir roşu de-a lungul istoriei poporului evreu, până ce s-au împlinit toate în vremea naşterii după trup a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria.

Profeţiile mesianice în cărţile istorice. Prima şi cea mai veche profeţie mesianică este făgăduinţa despre „Vestea cea bună“ promisă de Dumnezeu protopărinţilor omenirii, că din femeie se va naşte „Acela“ care va zdrobi puterea celui rău (Facerea 3, 15). Vestea aceasta a mângâiat pe mulţi: pe Adam la naşterea primului copil, pe Lameh, pe Noe şi pe alţii care aşteptau împlinirea ei.

Ideea mesianică continuă cu binecuvântarea lui Noe după încetarea potopului, rostită asupra fiilor săi Sem, Ham şi Iafet şi se conturează tot mai clar în jurul Izbăvitorului, Care se va naşte după trup din neamul lui Sem (Facerea 9, 25–27), ca urmaş al lui Avraam (Facerea 12, 3; 18, 8), al lui Isaac (Facerea 26, 4), al lui Iacob (Facerea 28, 14) şi din seminţia lui Iuda (Facerea 49, 10).

Făgăduinţa mesianică făcută lui Avraam ocupă un loc aparte în istoria neamului lui, întrucât de aceasta a fost condiţionată atât fericirea popoarelor, cât şi numele mare al patriarhului Avraam: „Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului“ (Facerea 12, 2–3; 26, 4; 28, 14; 22, 17–18). Patriarhul Iacob, la bătrâneţe, binecuvântând pe fiii săi în grai profetic, arată că în zilele care vor urma „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia i se vor supune popoarele“ (Facerea 49, 10). Ideea mesianică se desprinde şi din cuvintele lui Valaam, peste care s-a pogorât Duhul lui Dumnezeu şi a văzut că: „O stea răsare din Iacob şi un toiag se ridică din Israel“, anunţând prin aceasta venirea lui Mesia (Numeri 24, 17).

Moise prooroceşte că Dumnezeu va ridica din mijlocul fiilor lui Israel un prooroc mare de care ei vor trebui să asculte (Deuteronom 18, 15). Această proorocie este amintită şi de Sfântul Apostol Petru într-o cuvântare a sa (Faptele Apostolilor 3, 22). Cântarea Anei, rostită la Templu, în faţa Altarului, conţine ideea mesianică: „Domnul va judeca marginile pământului şi El va da putere regelui Său şi va înălţa fruntea Unsului Său“ (I Regi 2, 10). Ideea mesianică are un caracter pronunţat în timpul regilor David şi Solomon, când Dumnezeu le făgăduieşte: împărăţia veşnică (II Regi 7, 12–16); Legământul şi Aşezământul pe veci şi neschimbat (II Regi 23, 5) şi Tronul veşnic (III Regi 9, 5)^[16].

Profeţii mesianice în cărţile poetice. Prin doctrina sa, cartea Iov are un conţinut didactic. Pe lângă învăţătura despre învierea din morţi, judecata din urmă, despre îngeri şi lumea transcendentală, are şi texte unde Iov se referă la Mesia numindu-L „Răscumpărătorul“, Care în ziua cea de pe urmă îl va ridica din pulberea care-l destramă (Iov 19, 25)^[17].

Ideea mesianică este dezvoltată în mod deosebit şi în psalmi. Psalmii direct mesianici arată că: Mesia este Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl (Psalmul 2, 7); Iisus Hristos avea să învieze din morţi (Psalmul 15, 10); în timpul suferinţelor pe Cruce a strigat către Dumnezeu să ia aminte la El (Psalmul 21, 1); trecătorii L-au hulit, mâinile şi picioarele I-au fost străpunse, iar hainele I-au fost împărţite şi pentru cămaşă s-au aruncat sorţi (Psalmul 21, 7–20). Apoi este descrisă figura împăratului Mesia, ca judecător drept şi îndurător către poporul Său (Psalmul 44 şi 71). Se arată înălţarea la cer, şederea de-a dreapta Tatălui, prerogativele de împărat şi Preot, naşterea Lui din veci din Dumnezeu-Tatăl (Psalmul 109); precum că Mesia este piatra din capul unghiului (Psalmul 117, 22). Psalmii indirect mesianici cuprind profeţii cu privire la: intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim (Psalmul 8, 22); răspândirea Evangheliei şi a credinţei (Psalmul 18, 4); profeţia despre Păstorul cel bun şi ospăţul mesianic (Psalmul 22); profeţia că pe Cruce nu I-au fost zdrobite oasele (Psalmul 33, 19) ; profeţia că ziua învierii Domnului va fi cinstită (Psalmul 117, 24) şi profeţia despre înfrăţirea oamenilor prin Biserica creştină (Psalmul 132)^[18].

Tradiţia, atât cea ebraică, cât şi cea creştină, atribuie lui David cartea Psalmilor şi chiar şi azi se aude zicându-se Psaltirii „Psalmii lui David“. Chiar Psaltirea însă nu dă pe David ca autor decât a 72 de psalmi, din cei 150 câţi sunt de toţi. Unii comentatori admit că în toţi psalmii se află unele elemente davidice, dar alţii susţin că, în marea ei majoritate, Psaltirea este de origine mult mai târzie decât David, unii din psalmi aparţinând epocii postexilice, iar alţii chiar epocii macabeice^[19].

David a avut reputaţia de a fi „dulcele psalmist al lui Israel“ (II Samuel 23, 1) şi nu-i nimic exagerat în ideea că unele poezii, compuse de el, s-au transmis din generaţie în generaţie, până ce au fost alcătuite în cartea oficială a Psalmilor.

Psalmii provin din mai multe perioade şi din împrejurări deosebite, iar colecţiile de psalmi au fost formate cu timpul şi din astfel de colecţii a luat fiinţă Psaltirea actuală. Psaltirea este des folosită în cultul Bisericii. Nenumărate rânduieli ale slujbelor includ o parte în care se recită psalmi, tocmai pentru frumuseţea şi conţinutul lor.

Profeţiile mesianice în cărţile profetice. Cel mai mare şi mai clar văzător al împărăţiei lui Dumnezeu şi al mesianismului a fost proorocul Isaia. El arată că Ierusalimul este locul de unde se va vesti în lume învăţătura cea nouă pe care o va aduce Mesia şi împărăţia păcii pe care o va întemeia: „Căci din Sion va ieşi legea şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim“. În acele vremuri va urma o epocă de pace, deoarece „nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu-şi vor mai face războaie“ (Isaia 2, 1–5). În continuare Isaia prooroceşte naşterea lui Mesia din fecioară, Căruia i se va pune numele Emanuel. Împlinirea acestei proorocii este confirmată de evanghelistul Matei (1, 2–3). Proorocul vorbeşte apoi despre Lumina care luminează în întuneric, proorocie care se referă la Iisus Hristos, Care este „Lumina lumii“ (Isaia 9, 1; cf. Ioan 1, 12). După aceasta anunţă naşterea „Pruncului minunat“, care va fi „Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii şi Părinte al veacului ce va să fie, a Cărui pace va fi fără de hotar“ (Isaia 9, 5–6). Din nou Isaia vesteşte că Mesia Se va naşte, după trup, din tulpina lui Iesei, şi că peste El vor odihni cele şapte daruri ale Sfântului Duh (Isaia 11, 1–3); Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei o vor căuta neamurile şi mormântul ei va fi cinstit (Isaia 11, 10). Isaia vesteşte şi pe înaintemergătorul lui Iisus Hristos, care trebuia să pregătească calea Domnului (Isaia 40, 3). El înfăţişează apoi pe Mesia, ca „Sluga Domnului“ sau „Robul Domnului care va propovădui popoarelor Legea lui Dumnezeu“ (Isaia 42, 1–6). Lucrurile viitoare sunt descrise cu o deosebită amănunţime, ca fiind prezente: patimile, moartea şi preaslăvirea lui Mesia (Isaia 53, 1–12). Mesia este arătat că va fi tămăduitorul trupurilor şi al sufletelor şi Cel care va aduce mântuire celor robiţi (Isaia 61, 1)^[20].

Proorocul Ieremia vesteşte că Ierusalimul va fi locul de întâlnire al popoarelor pentru numele Domnului, iar acestea nu vor mai umbla după răutatea inimii lor (Ieremia 3, 17). Arată pe „Păstorul cel Bun“, Care va veni şi Care este Mesia ridicat din neamul lui David şi va fi o Odraslă dreaptă (Ieremia 23, 4–5). Descrie „Legământul cel nou“, care nu va mai fi niciodată desfăcut (Ieremia 31, 31–33).

Pentru faptele şi nedreptăţile regilor evreilor, Iezechiel profeţeşte că cetatea Ierusalimului va cădea în ruină şi va rămâne aşa, până când va veni Cel ce este cu adevărat demn de ea: „Ruină, ruină, ruină, voi face cetatea!… Dărâmată va rămâne până ce va veni Acela Care are dreptul şi Căruia îi voi da-o!“ (Iezechiel 21, 27). Cuvântul „Acela“ se referă la Mesia. Iezechiel profeţeşte că Mesia va fi ca un „Păstor Bun“, Care va înlocui pe păstorii cei necredincioşi, şi va fi singur păstor al păcii, Care va paşte oile Domnului (Iezechiel 34, 1–31), Proorocul Iezechiel are multe viziuni: viziunea despre cele patru fiare: om, leu, taur şi vultur, sub care Sfinţii Părinţi au identificat pe cei patru Evanghelişti; viziunea câmpului plin de oase de oameni, care au primit duh de viaţă, închipuind învierea din morţi, după care se va încheia un legământ veşnic al păcii (Ieremia 37, 1–26); viziunea dumnezeiască despre Cel ce stă pe tron „ca un chip de om“ (Iezechiel 1, 26–27) şi Care este însuşi Mesia^[21]. Apoi se descrie simbolic viitoarea împărăţie mesianică formată din Israel şi popoarele păgâne convertite la credinţa cea adevărată, cu care se va încheia Legământul cel nou şi veşnic (Iezechiel 16, 53–63). În cele din urmă, Iezechiel arată, simbolic, universalitatea împărăţiei mesianice, faptul că pământul cel nou, udat de un izvor minunat, care izvorăşte de sub Templu, este împărţit în două părţi egale între fiii lui Israel şi străini (Iezechiel 47, 1–22).

Împărăţia mesianică este văzută de Daniel ca o împărăţie a păcii, care este veşnică şi nu va fi nimicită niciodată (Daniel 2, 44). Ea va fi dată în stăpânire Fiului Omului şi o va stăpâni cu slavă şi toate popoarele îi vor sluji (Daniel 7, 13–14). Apoi Daniel prezice data naşterii şi morţii lui Iisus Hristos (Daniel 9, 24–27)^[22].

Chemarea pruncului din Egipt este profeţită de Osea: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu“ (Osea 9, 1). Evanghelistul Matei consideră aceasta ca o vedere clară a proorocului Osea, cu privire la fuga şi întoarcerea din Egipt a pruncului Iisus (Matei 2, 15).

Proorocul Ioil vede în Mesia pe „învăţătorul dreptăţii“: „Şi voi, locuitori ai Sionului, bucuraţi-vă şi vă veseliţi în Domnul Dumnezeul vostru, căci El v-a dat pe învăţătorul dreptăţii“ (Ioil 2, 23). Apoi prooroceşte despre coborârea Sfântului Duh, fapt care s-a împlinit în ziua Cincizecimii (Ioil 3, 1; Faptele Apostolilor 2, 17).

Proorocul Avdie arată că „mântuirea va fi în muntele Sionului şi împărăţia va fi a Domnului“ (Avdie vers. 17 şi 21). De asemenea, proorocul Iona se constituie chiar într-un simbol mesianic pe care Mântuitorul îl dă ca semn al morţii şi învierii Sale, când îi mustră pe cărturari şi farisei (Matei 12, 40).

Profeţii referitoare la Mesia şi la împărăţia mesianică întâlnim şi la proorocul Miheia. El zice că: „…din Sion va ieşi-legea şi cuvântul Domnului din Ienisalim!“ şi împărăţia mesianică va fi o împărăţie de pace, când popoarele nu vor mai ridica sabia unele împotriva altora (Miheia 4, 2–4). Apoi arată că Mesia se va naşte în Betleemul Iudeei, şi că obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5, 1). Ideea mesianică se întâlneşte şi la proorocul Agheu când prezice că templul ce s-a zidit după întoarcerea din robia babilonică, deşi nu străluceşte ca al lui Solomon, totuşi va fi mai măreţ, căci în el va intra Cel dorit şi aşteptat de toate neamurile (Agheu 2, 9). Proorocul Zaharia are mai multe viziuni în care vede venirea Servului Domnului-Odraslă (Zaharia 3, 8), care va rezidi templul Domnului şi va purta semnele regale (Zaharia 6, 12–13)^[23]. El descrie apoi intrarea solemnă în Ierusalim a lui Mesia, ca un împărat, drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin (Zaharia 9, 9); după aceea îl arată pe Mesia ca Păstorul cel Bun, dar Care a fost vândut cu treizeci de arginţi (Zaharia 12, 10). Proorocul Maleahi prooroceşte despre desfiinţarea sacrificiilor Legii Vechi şi instituirea Jertfei celei noi, Euharistia, (Maleahi 1, 10–11) şi despre venirea Mântuitorului şi a „înaintemergătorului Său“ (Maleahi 3, 1–24).

Astfel, împlinirea profeţiilor mesianice în Noul Testament face ca Vechiul Testament să aibă autoritate divină, pentru dovedirea mesianităţii şi dumnezeirii Mântuitorului. Sintetizând, profeţiile mesianice din Vechiul Testament cuprind amănuntele despre viaţa şi activitatea Mântuitorului şi au prezis: timpul şi locul naşterii lui Iisus Hristos, închinarea magilor, uciderea pruncilor şi fuga în Egipt, înaintemergătorul lui Iisus Hristos, ura cărturarilor şi a autorităţilor iudaice, patimile, moartea şi învierea Lui. Toate acestea s-au spus de profeţi cu aproape o mie de ani înainte şi s-au împlinit întocmai.

Împlinirea profeţiilor cu privire la Persoana Mântuitorului dovedeşte că Vechiul Testament are o valoare de mărturie doctrinară şi autoritate divină. De altfel şi formulele cu care autorii Noului Testament introduc textele citate din Vechiul Testament, arătând că proorociile mesianice s-au împlinit în Persoana Domnului Iisus Hristos dovedesc cu prisosinţă legătura strânsă dintre Vechiul şi Noul Testament: „Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel“ (Matei 1, 22–23 din Isaia 7, 14); sau: „Aşa este scris de proorocul“ (Matei 2, 5); sau: „Ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul“ (Matei 2, 15); sau: „Atunci s-a împlinit cuvântul spus… de proorocul“ (Matei 2, 17) etc.^[24].

Împlinirea profeţiilor mesianice în Persoana Mântuitorului dovedeşte armonia şi legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, precum şi adevărul şi valoarea lor istorică. Deşi Vechiul Testament are un caracter prefigurativ, fiind „umbra celor viitoare“ (Coloseni 2, 17) şi „călăuză spre Hristos“ (Galateni 3, 24) şi, deşi a încetat, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Desfiinţează deci pe cel dintâi ca să statornicească pe al doilea“ (Evrei 10, 9), „Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză“ (Galateni 3, 25), totuşi, sub aspectul dogmatic şi moral, învăţăturile Vechiului Testament sunt, în fond, ca şi cele ale Noului Testament^[25]. Vechiul Testament face parte din iconomia divină a mântuirii neamului omenesc, arătând modul în care Dumnezeu a pregătit mântuirea, a ţinut de-a lungul veacurilor trează ideea mesianică, a păstrat credinţa în Unul şi Adevăratul Dumnezeu şi cum s-a îngrijit ca la „plinirea vremii“, Iisus Hristos să fie cunoscut şi primit drept Mesia, Mântuitorul cel promis.

2.1. Vechiul Testament şi valoarea sa pastoral-misionară

Multe erezii sunt legate în mare măsură de tâlcuirea eronată a Sfintei Scripturi, prin urmare şi a Vechiului Testament. Există unii creştini care lasă impresia că aşează Vechiul Testament deasupra Noului Testament, pe el întemeindu-şi stabilirea momentului când s-ar produce Parusia Domnului, obligativitatea sabatului, impunerea de restricţii în alimentaţie, ameninţarea păcătoşilor cu pedepsele cerului etc. Pentru a-şi justifica atitudinea faţă de Vechiul Testament, aceştia recurg nu numai la cunoscuta afirmaţie a Mântuitorului: „N-am venit să stric Legea, ci s-o împlinesc!“ (Matei 5, 17) ci şi alte cuvinte luate fragmentar de la Matei 5,18; Ioan 5, 39 şi 46–47. Aceştia spun că aceste texte ar spune că Mântuitorul însuşi a recunoscut valabilitatea în continuare a Legii vechi, iar Sfinţii Apostoli nu s-au gândit vreodată la desfiinţare, ci la „întărirea“ ei^[26].

Legea veche, potrivit învăţăturii ortodoxe, şi-a avut rosturile ei, ca una ce ne-a fost „călăuză spre Hristos“, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă, iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24–25). De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos este „Sfârşitul Legii“ (Romani 10, 4) şi Cel care a desăvârşit-o în chipul cel mai sublim (Matei 5, 21–40; 6, 1–18). După Jertfa de pe Cruce, „faptele Legii vechi“ nu mai au putere izbăvitoare (Galateni 2, 16), iar Legea Nouă înlocuieşte pe cea veche.

Folosirea Vechiului Testament în predică, în cateheză
şi în misiunea pastorală individuală şi colectivă

Prin Cuvântul a fost învăţat Avraam, Iacob, şi tot prin El a învăţat şi Moise modul de a instrui şi educa pe credincioşi. Dacă poporul cel vechi a fost învăţat de Domnul şi în chip mijlocit, şi anume prin Moise, poporul cel nou a fost învăţat de El faţă către faţă^[27].

După concepţia Sfântului Iustin Martirul, nu Tatăl universului, ci Fiul lui Dumnezeu a fost acela care a vorbit cu Moise şi cu profeţii, şi tot ce ei au grăit poporului evreu, nu a fost de la ei înşişi, ci de la cel ce i-a îmboldit să vorbească, „de la Logosul divin“.

Când Sfinţii Părinţi propovăduiesc că prin rostul proorocilor şi al Sfinţilor Apostoli a vorbit Dumnezeu Tatăl, Duhul Sfânt sau Logosul, ei învaţă şi afirmă de fapt inspiraţia dumnezeiască a Scripturilor, ei scot mereu în relief că proorocii au vorbit şi scris ca fiinţe luminate lăuntric printr-un dar revărsat de sus asupra lor. Au scris ca purtători ai Duhului.

Vechiul Testament, deşi oferă un nesecat izvor omiletic şi catehetic, nu a fost încă folosit suficient de predicatorii creştini şi de aceea a rămas destul de puţin cunoscut de credincioşi. Dacă unii creştini îl supralicitează, căutând chiar să reconvertească pe cei mai slabi în credinţă şi mai puţin cunoscători ai adevărurilor scripturistice, cu atât mai mult slujitorii altarelor străbune trebuie să-l pătrundă spre a-l face cunoscut credincioşilor noştri, având datoria de a propovădui întregul cuvânt al Revelaţiei dumnezeieşti, nu numai o parte a ei.

Numeroase precepte religios-morale se pot desprinde din Legea lui Moise, din cărţile istorice, dar, mai ales, din cele didactico-poetice şi profetice. Aceste realităţi nu pot fi trecute cu vederea, când se ştie că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie astăzi din întregul cuprins inspirat al Sfintei Scripturi.

Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli şi-au întemeiat propovăduirea lor pe Vechiul Testament, Sfinţii Părinţi au procedat la fel tâlcuind cu pasiune ambele Testamente şi dacă în cultul Bisericii avem atâtea texte vechi-testamentare atunci în predica şi cateheza de astăzi trebuie valorificate mai mult preceptele religios-morale şi sociale cuprinse în Vechiul Testament, spre binele sufletesc al tuturor credincioşilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur foloseşte în predicile şi Omiliile sale texte din Noul Testament şi din Vechiul Testament, însumând impresionanta cifră de 18.000 citate, ceea ce denotă preocuparea şi atenţia sa deosebită pentru întreaga Sfântă Scriptură, ca izvor al Revelaţiei Divine^[28].

2.2. Vechiul Testament în pictura bisericească, misiune şi artă

Cele mai semnificative scene biblice ale Vechiului Testament sunt reproduse în artă, pentru sensul lor simbolic şi valoarea educativă, iar uneori pentru a confirma cu dovezi tradiţia altor popoare, decât cel biblic, caracterul istoric al scrisului Vechiului Testament. Semnificative sunt scenele: Adam şi Eva, Cain şi Abel, Jertfa lui Noe, Curcubeul, Noe şi fii săi, Avraam şi Melchisedec, Jertfa lui Avraam, Iosif, Moartea lui Iacob ş.a. Cain şi Abel apar îndeosebi, alături de jertfa lor, Abel fiind tipul Bisericii şi al Sfintei Euharistii, iar Cain tipul sinagogii.

Profetul Ilie este un personaj biblic vechi-testamentar popular în pictură, care preînchipuie înălţarea la cer a Domnului, triumful vieţii asupra morţii, a cerescului asupra pământescului. Dreptul Iov este reprezentat pentru a ilustra îndelunga răbdare, iar proorocul Daniel este tipul dreptului Judecător^[29].

Pictura bisericească interioară, dar mai ales pictura pe pereţii exteriori ai vechilor noastre mănăstiri româneşti înfăţişează momente principale ale Vechiului Testament, încât chiar dacă nu l-am avea scris, am putea alcătui din culori istoria Revelaţiei dinainte de Hristos. Credincioşii români aveau explicarea Sfintei Scripturi în icoane zugrăvite pe prapori, sau pe pereţii bisericilor care influenţau necontenit viaţa religioasă a strămoşilor noştri; scenele din Biblie, prin exemple vizibile de pe icoanele din biserică, îndemnau la fapte bune şi ameninţau cu pedeapsă pe păcătoşii acelor vremuri bătrâne^[30]. Alături de pictura murală se distinge pictura tradiţională pe lemn (îndeosebi pe iconostas) şi pe sticlă. Toate acestea dovedesc că Vechiul Testament este un nesecat izvor de artă picturală, transpus cu folos în planul spiritualităţii creştine.

Concluzii

Vechiul Testament este istoria pregătirii neamului omenesc pentru primirea mântuirii prin Iisus Hristos, adusă în Noul Testament. Noul Testament este prelungirea Vechiului Testament şi ambele sunt părţi integrante ale aceluiaşi scop divin: mântuirea.

Cu cât te adânceşti mai mult în Sfânta Scriptură, cu atât mai mult descoperi că nu este o adunare întâmplătoare de cărţi diferite, ci un întreg cu o legătură interioară, care formează temelia credinţei creştine. Noul Testament, aproape la fiecare pagină sau capitol din scrierile ce-l compun, cuprinde citate din Vechiul Testament ce dovedesc „Adevărul şi Viaţa“ Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Citatele din Vechiul Testament, făcute în Noul Testament, sunt o evidentă probă internă a legăturii dintre ambele Testamente.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată în Omiliile sale la Vechiul Testament că dacă nu ar fi fost săvârşit păcatul adamic, n-ar fi fost justificată venirea Mântuitorului şi mântuirea obiectivă a neamului omenesc.

O parte dintre creştini supraevaluează prescripţiile Vechiului Testament, iar pentru alţii Vechiul Testament s‑a depreciat. Reluând opiniile unor eretici din antichitatea creştină (ca spre exemplu Marcian din secolul II) sau – ideologii rasiste şi şovine –, unii creştini desconsideră, parţial sau total, Vechiul Testament, mergând până la atitudinea eliminării lui (dacă nu din Canonul biblic, cel puţin din uz).

Cu siguranţă unele părţi ale Vechiului Testament, care au fost tipuri şi simboluri pentru Noul Testament, s-au împlinit şi, ca stare, nu mai pot avea putere obligatorie, dar „Vechiul Testament mai cuprinde şi alte legi, care n-au fost desfiinţate, deoarece sunt potrivite tuturor credincioşilor din toate epocile şi care corespund universalismului şi eternităţi creştinismului, care le-a primit şi le-a perfecţionat“^[31].

„Vechiul Testament este «Scriptură inspirat㻓 (II Timotei 3, 16), la fel ca şi Noul Testament. El este istoria unui popor, dar mai ales istoria omenirii de la începuturile ei. Vechiul Testament are pe profeţii, drepţii şi înţelepţii săi, ca pe nişte stele călăuzitoare către „Luceafărul zorilor mântuirii neamului omenesc“ – Iisus Hristos. Dacă nu are o desăvârşită putere sfinţitoare, are o indiscutabilă valoare pedagogică, capabilă să formeze caracterul şi virtuţile umane.

În zilele noastre, mai mult decât oricând, Vechiul Testament este chemat să niveleze asperităţile dintre oameni şi popoare. Toţi oamenii sunt între ei egali, cu aceleaşi posibilităţi de afirmare şi cu acelaşi drept la viaţă (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11).

În Vechiul Testament aflăm învăţături dogmatice şi despre adevăruri ca: existenţa îngerilor (Facerea 3, 24; 16, 7–11; 19, 1; 28, 12; Daniel 10, 13; Judecători 13, 20; Zaharia 1, 12; Maleahi 3, 1 în psalmi şi în alte cărţi); păcatul strămoşesc (Osea 6, 7; Psalmul 50, 6); nemurirea sufletului (Facerea 5, 24; IV Regi 2, 11; Facerea 15, 1; înţelepciunea lui Solomon 16, 14; 2, 23); învierea morţilor (Psalmul 15, 10; Isaia 25, 8; 26, 19; Iov 19, 25; Iezechiel 37; Daniel 12, 2; II Macabei 12, 43–44); judecata particulară şi universală (Amos 5, 18; Ecclesiastul 12, 14; Isaia 66, 15–16; Ioil 4, 2 etc); răsplata şi pedeapsa veşnică (Daniel 12, 2).

Pe lângă învăţăturile dogmatice, în Vechiul Testament găsim şi învăţături morale care corespund cu cele ale Noului Testament. Atât Vechiul cât şi Noul Testament dezvoltă sentimentul de frăţietate şi iubire între oameni. De altfel în Vechiul Testament ca şi în Noul Testament, totul se reduce la datoria omului de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, potrivit poruncilor din Decalog. Poruncile din Decalog sunt amintite în mai multe locuri din cărţile Noului Testament. Astfel porunca I este amintită la Marcu (12, 29); a V-a la Matei (15, 4; 19, 19) şi Marcu (7, 10); a VI-a la Matei (5, 21; 19, 18); a VII-a la Matei (5, 27; 19, 18) şi Marcu (10, 19); a VIII-a la Matei (19, 18) şi Marcu (10, 19); a IX-a la Matei (19, 18) şi Marcu (10, 19); iar porunca a X-a la Romani (13, 9). „Şi toate aceste porunci: «Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să nu pofteşti… şi orice altă poruncă ar mai fi»“, zice Sfântul Apostol Pavel, se cuprind în acest cuvânt: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Romani 13, 9). Iubirea şi respectul pentru om în Vechiul ca şi în Noul Testament este o poruncă divină, care se cere aplicată în raporturile dintre membrii de familie şi semeni.

Porunca iubirii în Vechiul Testament, fiind greşit înţeleasă de evrei, a fost aplicată mai mult pentru conaţionali decât pentru străini, deşi prevedea şi iubirea faţă de străini (Levitic 19, 24).

Mântuitorul, în parabola cu samarineanul milostiv, a arătat că semenul nostru este orice om, indiferent din ce neam este (Luca 10, 25–37). În Vechiul Testament unele dispoziţii par a fi mai puţin de acord cu învăţăturile morale ale Noului Testament, dar trebuie de luat în seamă faptul că Vechiul Testament nu este legea desăvârşirii, ci faza de pregătire a omenirii spre desăvârşire. În general, nu sunt contradicţii între Legea morală a Vechiului Testament şi cea a Noului Testament.