Preot dr. ION-SORIN BORA

Încreştinarea Corintului începe în anii 50–51, odată cu vizita Apostolului Pavel în capitala Ahaiei, în timpul celei de-a doua călătorii misionare. Comunitatea numeroasă a evreilor de aici este cea dintâi care se bucură de ascultarea Evangheliei Apostolului. În Corint însă, Evanghelia îmbrăţişează două grupuri diferite de oameni, iudeii şi păgânii, întâmpinând două mari obstacole: pe de o parte iudaismul care cultiva spiritul de intrigă, formalismul şi sectarismul religios, iar pe de altă parte neamurile care favorizau desfrâul şi filosofia^[1]. Chiar dacă putem găsi un conflict de idei între cele două grupuri de creştini, este prematură identificarea vreunuia din aceste grupuri cu „cei tari“ sau cu „cei slabi“, cu atât mai mult cu cât Sfântul Pavel împărtăşeşte tuturor corintenilor aceeaşi dragoste părintească.

Numărul iniţial al membrilor comunităţii corintene, după calculele exegeţilor moderni, era de 10–20 persoane iar în timpul scrierii primei Epistole către Corinteni şi a listei de salutări din Epistola către Romani, comunitatea avea 50–80 de persoane^[2]. Aceste calcule, însă, includ numai  persoanele amintite nominal de Apostol în epistolă; pe acestea Sfântul Pavel ţine să le numească în virtutea unei prietenii mai strânse, care implică o cunoaştere îndeaproape a vieţii lor cotidiene şi a felului de gândire al acestora. Ceilalţi, anonimii, sunt aceia pe care prietenii „cei tari“ ai Apostolului se pare că îi uitaseră (aşa cum e cazul „celor slabi“), sau se regăsesc în mulţimea celor lăudaţi sau mustraţi de părintele lor duhovnicesc. Textul epistolelor pauline lasă să se întrevadă o mulţime mare de adresanţi, iar calculele numerice ale creştinilor nu se pot realiza cu precizie.

Din ce în ce mai numeroase sunt astăzi încercările de identificare a „celor tari“ şi a „celor slabi“, considerându-se că prin acestea se pot reconsidera atât începuturile istoriei creştine cât şi forma şi fondul textului scripturistic. Nu puţini sunt cei care cred Scriptura Noului Testament ca rezultat al „conflictelor“ dintre „curentele de învăţătură“ specifice grupurilor apostolice, fiecare astfel de grup categorisindu-l pe celălalt cu diferite apelative între care şi acelea de „tari“ şi „slabi“.

Lămurirea problemei „celor tari“ şi a „celor slabi“ din Corint este cu atât mai importantă cu cât în teologia biblică românească nu a fost abordată, lăsând loc de interpretare nedreaptă.

Problema idolotitelor corintiene

Conflictul din Corint pe care îl tratează Sfântul Pavel în fragmentul studiat este cauzat de idolotite şi de atitudinea diferită a creştinilor faţă de acestea.

Idolotitele sau „cele jertfite idolilor“ erau cărnurile rezultate din animalele jertfite în cinstea zeilor păgâni şi puteau fi consumate în temple sau în casele particulare ale celor mai înstăriţi închinători la idoli. Uneori acestea ajungeau în pieţe şi erau cumpărate şi de creştini, chiar dacă Sinodul Apostolic din Ierusalim a interzis acest lucru (Faptele Apostolilor 15, 29).

Carnea animalului jertfit apărea în trei feluri, corespunzătoare celor trei etape ale sacrificiului: carnea pregătită imediat după junghiere, carnea ce se ardea ca jertfă şi cea care se consuma la banchetul în cinstea idolului. Aceasta din urmă se împărţea între preoţii idolatri şi credincioşii lor, fiind subiect de dezbinare pentru creştinii din Corint^[3].

Cărnurile jertfite aveau două componente: una religioasă şi una socială. Zeii cărora se jertfeau erau consideraţi prezenţi în momentul sacrificiului iar ospăţul nu era decât prelungirea în viaţa cotidiană a acestei prezenţe. Dimensiunea socială a acestor jertfiri consta în calitatea acestor cărnuri care erau „de dorit“, provenind din cele mai bune animale şi fiind pregătite cu o grijă specială de organizatori. Pentru cea mai mare parte a creştinilor din Corint aceste cărnuri erau probabil un mijloc de trai, masa unde se consumau fiind un veritabil „restaurant“ al Antichităţii^[4].

Sfântul Pavel rezumă problema idolotitelor folosind două distincţii:

a) interdicţia absolută a creştinilor, care participă la masa Domnului, de a lua parte la banchetele religioase ce urmează sacrificiilor păgâne (I Corinteni 10, 14–22);

b) permisiunea de a mânca idolotite la mesele private, mai puţin atunci când pot să smintească pe cei ce se abţin din teamă de idolatrie (I Corinteni 10, 23–11, 1)^[5].

Largheţea Apostolului în privinţa cărnurilor vândute în măcelărie este foarte diferită de restricţiile Legii Vechiului Testament. Comuniunea stabilită cu demonii prin sacrificiu era doar de ordin moral, fără ca Sfântul Pavel să fi considerat idolotitele ca păstrând vreo otravă sau infectare supranaturală^[6]. De asemenea, creştinului chemat de un păgân la masă^[7], îi este îngăduit să mănânce tot ce se pune înainte, dar fără să întrebe pentru conştiinţă (a sa sau a altuia) dacă sunt şi idolotite^[8].

Idolii sunt „nimic“, deci mâncarea sacrificată idolilor nu este periculoasă prin ea însăşi; ea devine vătămătoare atunci când sminteşte pe fraţii mai slabi (I Corinteni 8, 1–13)^[9].

Idolii şi idolatria

Cultul grecesc al lui Serapis vorbeşte adesea de banchetul domnului aşa cum arată papirusul Oxyr. I, 110; III, 523; XIV, 1755 din secolele II–III d.Hr. unde se considera că zeul prezidează şi participă  împreună cu credincioşii săi la mesele sacrificiale^[10]. O altă ceremonie de acest fel era epulae Jovis din Capitoliu^[11].

La greci οἴδα şi εἰδα sunt echivalentele cunoaşterii. Cuvântul εἰδωλον (idol) este legat de cei doi termeni. Dacă idolul se prezintă ca privirea deformată a omului raportat la natură, cunoaşterea poate să păstreze această imagine pentru întreaga viaţă. Unii teologi observă că idolii au mai degrabă rolul de oglindă decât de portret; o oglindă doar reflectă imaginea privirii^[12].

Astfel, natura idolului conceptual este bazată întotodeauna pe natura privitorului. Idolatria nu este numai pictura deformată a experienţei lui Dumnezeu, pentru că şarpele din Eden pretinde să fie capabil să intre în gândirea lui Dumnezeu (Facere 2–3). Dar cârligul cu care şarpele trage femeia este pretenţia ca ea să fie ca Dumnezeu, după cum noi toţi vrem să schimbăm ordinea lucrurilor, punându-ne pe noi înşine de partea cealaltă a limitelor naturale. Acesta este acel gust pe care Eva l-a avut în Rai. Din momentul acestei pofte după fruct, ea a descoperit gustul idolatriei^[13]. Deci idolatria începe cu  alterarea chipului lui Dumnezeu din noi şi sfârşeşte cu dorinţa de a fi dumnezeu.

Însă neantul idolilor este lucrul înţeles de toţi creştinii prin ştiinţa teologică  (I Corinteni 8, 4), aceştia socotindu-se astfel îndreptăţiţi să participe la mesele idolatre.

Expresia τράπεζα (I Corinteni, 10, 21) în Vechil Testamente era echivalentă, de cele mai multe ori, cu θυσιαστήριον pentru că acesta era altarul pe care credincioşii aduceau cărnurile ca jertfă^[14]. Şi păgânii aduceau jertfe pe altare, aşa cum s-a descoperit pe o inscripţie din Cos, referitoare la cultul lui Herakles unde se vorbeşte în aceiaşi termeni: τράπεζα τοῦ θεοῦ^[15].

Cele două feluri de idolatrie pe care le tratează aici Sfântul Pavel sunt:

a) participarea directă sau indirectă la ritualurile păgâne;

b) idolatria conceptuală, a cunoaşterii^[16] .

Corintenii aveau gustul pentru idolatrie la fel ca şi Eva înainte de păcat. Dacă unii voiau să ia parte la viaţa socială din Corint, trebuia să facă unele concesii la practicile păgâne. Cărnurile servite în temple erau o parte oferite idolilor iar altă parte erau consumate ca mâncăruri obişnuite^[17]. Corintenii botezaţi credeau că pot să-şi continue viaţa socială la fel ca înainte de a fi creştini, doar să creadă că „nu există nici un idol cu adevărat“, astfel crezând, mâncarea de cărnuri jertfite nu era nicio problemă^[18]. Ori Sfântul Pavel le arată pericolele care îi pândeau: distrugerea comuniunii frăţeşti prin smintirea fratelui „pentru care a murit Hristos“ (I Corinteni 8, 11) şi idolatria.

Conflictul din Corint

Evanghelia adunase laolaltă oameni din toate clasele sociale, din diferite medii educaţionale şi cu principii proprii de viaţă, învăţându-i să împlinească voia aceluiaşi Tată Ceresc şi cerându-le să se iubească şi să se ajute unii pe alţii^[19].

Trebuie să remarcăm că Sfântul Pavel a avut o misiune apostolică într-o lume a diversităţii etnice, culturale, religioase şi filosofice^[20]. În această mare de diversităţi au apărut repede valurile conflictelor pe care Sfântul Apostol Pavel nu a încercat niciodată să le ignore. De fiecare dată când a înţeles pericolul unui conflict pentru Biserică l-a descris cu maximum de amănunte, aşa cum este cazul şi cu cel dintre „tarii“ şi „slabii“ Corintului, indicând soluţiile ce izvorăsc din Hristos şi din Biserică. Pentru perioada postapostolică, astfel de conflicte şi mai ales rezolvarea lor simplă, este mereu izvor de înţelegere a mesajului creştin, mai ales între fraţii care se ceartă din diferite motive: teologice, sociale, culturale, economice etc.

Unii corinteni credeau că Hristos îi izbăvise nu numai de păcat şi de moartea veşnică, dar şi de frica de păcat şi de pedeapsă. Pentru a caracteriza această situaţie Sfântul Pavel citează, sau poate el promulgă întâia oară sloganul „toate îmi sunt îngăduite“ (I Corinteni 6, 12; 10, 23)^[21]. Interpretarea corinteană, prevalându-se de Evanghelie, s-a depărtat de mesajul Sfântului Pavel (adevărata Evanghelie) în patru puncte esenţiale: hristologia, soteriologia, eshatologia şi eclesiologia^[22].

La o primă citire, dezbinările din Corint sunt provocate de casa lui Hloe şi de cei ce contestă autoritatea apostolatului paulin. Sfântul Pavel identifică „casa lui Hloe“ ca fiind sursa unor facţiuni din interiorul Bisericii (I Corinteni 1, 11–12), poate ca un rezultat al concursului de reclamaţii despre Sfânta Taină a Botezului şi darurile spirituale ce le-au primit unii în urma acestuia (I Corinteni 1, 13–17)^[23]. Poate chiar aceştia au manifestat indiferenţă faţă de cazul de imoralitate sexuală (I Corinteni 5, 1–2) şi ar fi nesocotit Cina Domnului (I Corinteni 11, 17–21)^[24].

La acest conflict se adaugă şi cel stârnit de grupul celor care puneau problema statutului apostolic şi a autorităţii Sfântului Pavel. Însă chiar dacă sloganele citate la I Corinteni 1, 12: „Eu sunt al lui Pavel“, „Eu sunt al lui Appolo“ etc. nu pot fi considerate ca fiind proprii Bisericii din Corint^[25], ci unei alte comunităţi care i-a cunoscut pe ceilalţi Apostoli citaţi, că „fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel…“ dovedeşte că răutatea dezbinărilor cuprinsese nu numai o parte a Bisericii din Corint, ci întreaga Biserică^[26].

La o privire mai atentă asupra textului epistolei observăm că cei ce dezbinaseră Biserica din Corint erau foarte bine cunoscuţi Sfântului Pavel, dar nu îi numeşte în discursul său, ci îi substituie Apostolilor cei mai cunoscuţi Bisericii. „Şi acestea, fraţilor, le-am închipuit între mine şi între Apollo pentru voi, ca întru noi să vă învăţaţi, ca nu mai mult decât este scris să cugetaţi“ (I Corinteni 4, 6)^[27].

Deci cei ce botezau, şi nu cei ce propovăduiau pricinuiseră tulburări în Corint^[28]. De aceea Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că el personal nu botezase decât pe Crisp, Gaius şi casa lui Ştefanas (I Corinteni 1, 14)^[29]. Dacă admitem că cei ce botezau în Corint erau preoţii şi episcopii hirotoniţi^[30] aici nu de mult de Sfântul Pavel, sau veniţi în capitala Ahaiei din alte comunităţi creştine (ca cele ale lui Apollo şi Petru cf. I Corinteni 1, 12) înţelegem un lucru foarte important pentru Biserica Universală: învăţătura omenească propovăduită de preoţi şi episcopi, fie ei trăind chiar în perioada apostolică, nu poate aduce decât dezbinare. Pe lângă harul nepreţuit primit de aceştia, Sfântul Pavel le dă şi îndemnul de a nu „cugeta mai mult decât este scris“, de a păstra deci nealterată învăţătura apostolică pe care au primit-o prin Predania Apostolică.

De ce Sfântul Pavel nu a ocolit conflictele şi s-a aruncat mereu în mijlocul lor? Pentru că orice conflict are două posibile rezolvări complete: distrugerea şi construirea. Creştinismul nu este religia compromisului şi nici a distrugerii. Este religia edificării pe temelia Hristos. „Nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă care este Hristos“ (I Corinteni 3, 12). Pe această temelie trebuie zidită Biserica în toate timpurile după aceeaşi reţetă indicată de Apostol: smerenia şi dragostea.

Felul în care Apostolul rezolvă criza dintre „cei tari“ şi „cei slabi“ din Corint este crucial pentru înţelegerea sensului vieţii creştine de către toţi urmaşii lui Hristos.

Pentru rezolvarea conflictului corintenii nu au apelat la autoritatea Apostolului din complezenţă, ci pentru că au înţeles că un astfel de conflict zguduie Biserica din temelie. Cel care poate şi trebuie să readucă lucrurile la normalitate este „ziditorul“ Bisericii din Corint, Sfântul Apostol Pavel. Tot astfel şi teologii cuprinşi de vârtejul conflictelor trebuie să se aplece cu fiască supunere la autoritatea Sfinţilor Apostoli, şi nu să o conteste.

Din cuprinsul epistolei conflictul dintre „cei tari“ şi „cei slabi“ este evident, existent înaintea redactării epistolei şi determinând redactarea fragmentului de la I Corinteni 8, 1–11, 1, ca al cincilea motiv al scrierii epistolei^[31].

Structura literară a textului de la I Corinteni 8, 1–11, 1

O primă întrebare legată de fragmentul 8, 1–11, 1, care şi-a căutat răspunsul la majoritatea cercetătorilor noutestamentari încearcă determinarea temei pe care Apostolul a tratat-o aici. Pe ce pune el accent în fragmentul de faţă?

În acelaşi fragment găsim foarte multe probleme teologice şi morale. Autorul tratează prolema idolotitelor şi a idolatriei, precum şi atitudinea corectă a creştinului faţă de acestea. Totodată străbate cunoaşterea creştină, în sens activ, îndreptată spre oameni, zei, materie şi Hristos dar şi în sens pasiv, corintenii fiind ei înşişi cunoscuţi de Dumnezeu şi de fraţi. Iubirea de fraţi, slăbiciunea efectivă a corintenilor creştini, o opune Sfântul Apostol Pavel cunoaşterii, dar fără a o anula pe aceasta din urmă. Libertatea corintenilor, a Apostolului şi a celorlalţi misionari este de asemenea discutată în acest fragment.

Chiar dacă majoritatea cercetătorilor consideră că tema principală este problema idolotitelor, aşa cum Sfântul Pavel se pare că o prezintă încă din versetul 8, 1 Περὶ δὲ τῶν εἰδωλοθύτων, nu putem trece neobservat efortul Apostolului de a stinge un conflict care apăruse între fiii săi duhovniceşti din Corint. Astfel, toate temele din fragment sunt teme de discuţie între grupul reprezentanţilor corintenilor şi Sfântul Pavel, pe de o parte, şi între diferitele grupuri de credincioşi din Corint şi nu numai, de cealaltă parte.

Întreaga pericopă de la I Corinteni 8–10 poate fi situată într-o juxtapunere stranie a două fraze pe care le găsim încă de la începutul capitolului opt: Περὶ δὲ τῶν εἰδωλοθύτων şi οἴδαμεν ὅτι πάντες γνῶσιν ἔχομεν. Alăturarea idolotitelor cu cunoaşterea este crucială în argumentele Sfântului Pavel ce urmează în epistolă^[32].

Obiectivul Sfântului Pavel este aici, cu siguranţă, deflaţia aroganţei spirituale a „înţelepciunii veacului acestuia“ specifică Bisericii din Corint, care avea pretenţia de a fi privilegiată cu daruri speciale şi cunoştinţă despre Dumnezeu^[33]. Ţinta criticii pauline este pretenţia oamenilor de a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu cu mintea lor finită (I Corinteni 1, 21). Astfel Dumnezeu este redus la un obiect al cunoaşterii umane, creatura se confundă cu Creatorul iar idolatria la care au ajuns păgânii (cf. Romani 1, 18–25) se confundă cu adevărata credinţă.

Sfântul Pavel alege crucea (1, 17–18) şi pe Iisus cel răstignit (I Corinteni 1, 23; 2, 2, 8; cf. 1, 13) pentru a portretiza conţinutul predicii sale, strategia sa retorică începând prin trasarea contrastului între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a lumii^[34].

Pentru grupurile religioase din antichitate imaginile cultice erau simboluri ale fertilităţii, vieţii şi puterii (tulpina de grâu, coşul de fructe etc). Crucea însă, instrumentul infam de execuţie la romani, va fi identificat imediat oriunde în Corintul Imperiului Roman cu slăbiciunea, lipsa, ruşinea şi moartea^[35]. Sfântul Pavel nu vorbeşte aici întâia oară despre moartea lui Hristos pe Cruce în epistolă, ci accentuează aici cel mai mult  dramatismul morţii Sale prin aceeaşi antiteză pe care o arată între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a lumii^[36].

Luată împreună fraza οἴδαμεν ὅτι πάντες γνῶσιν ἔχομεν (noi cunoaştem că toţi ştim) (I Corinteni 8, 1) este o afirmaţie meta epistemologică. În acest caz gnosis indică o cunoaştere esoterică atât fizică, cât şi spirituală. Spre deosebire de I Corinteni 1, 5, unde cunoaşterea are un sens pozitiv, aici cunoaşterea este problematică deoarece este „o cunoaştere a ceea ce se ştie“^[37]. Această cunoştinţă nu are o direcţie creştină, ea fiind apriorică faţă de Hristos şi chiar fără Hristos.

În versetul 2 Sfântul Pavel, folosind verbul δοκεω – a crede, a presupune, vrea să arate corintenilor că adresaţii direcţi ai celei dintâi epistole către corinteni cred sau presupun că au cunoştinţa cea adevărată^[38]. Verbul οἴδα a cunoaşte devine ειδω a vedea ceea ce înseamnă nu numai o cunoaştere a formei exterioare a lucrurilor, ci o cunoaştere a adevăratei realităţi^[39].

Măsura adevăratei cunoaşteri este dragostea. Cunoaşterea este valoroasă atunci când o informează dragostea, iar dacă economia cunoaşterii începe cu mine, economia dragostei începe cu celălalt^[40]. Cunoaşterea şi dragostea sunt legate, dragostea dovedind posibilitatea de existenţă a cunoaşterii.

Astăzi, majoritatea cercetătorilor găsesc în textul discutat fragmente din scrisoarea corintenilor sau seria de scrisori a acestora^[41]. Pe acestea Sfântul Pavel le-a introdus în epistolă fie în virtutea stilului retoric al antichităţii pe care l-ar fi adoptat^[42], fie pentru a readuce în atenţia adresaţilor săi problemele la care aşteptau un răspuns^[43] sau, în ultimă instanţă, poate au fost pur şi simplu reţinute de secretar din discuţia dintre Apostol şi delegaţia corintiană.

Întrebările pe care corintenii le adresează Apostolului sunt reţinute în textul epistolei, îndată după stereotipul περὶ δὲ, la următoarele localizări: 7, 1^[44], 25^[45]; 8, 1^[46]; 12, 1^[47]; 16, 1^[48], 12^[49].

Schimbarea abruptă a temei în timpul scrierii dovedeşte faptul că Sfântul Apostol Pavel a avut alăturat o agendă în timpul scrierii^[50], cel mai probabil însăşi scrisoarea delegaţiei corintene. Cercetătorii au sesizat schimbarea de etică pe care textul o prezintă la 8, 1–3 unde celor ce se încredeau în cunoştinţa şi în libertatea lor Apostolul le interzice cu desăvârşire să se apropie de idolotite, faţă de 10, 23–11, 1 unde, din contră, sunt încurajaţi să mănânce „cele puse înainte“ împreună cu păgânii^[51].

Unii cred că Pavel admite că fiecare idol adăposteşte câte un demon, şi consideră că 4b–6 şi 8 de la capitolul 8 au fost citate din scrisoarea adusă Apostolului de corinteni, lucru dovedit de diferenţa totală de învăţătură^[52].

O altă ipoteză pentru aceste discrepanţe şi ruperi de ritm (ca între fragmentele 9, 24–27 şi 10, 1–22) are la origine părţile pe care Apostolul le-a alcătuit separat şi apoi le-a compilat în cuprinsul epistolei sale^[53]. Împotriva acestor ipoteze se pronunţă teologii mai noi care opinează pentru unitatea textului, comparativ cu Romani 14, 1–15, excluzând în acelaşi timp existenţa unei situaţii conflictuale reale în Corint între „cei tari“ şi „cei slabi“^[54].

Explicarea pe scurt a fragmentului

Fragmentul de la I Corinteni 8, 1–11, 1 a fost considerat de tradiţia exegetică drept un text unitar, aparţinând în întregime Sfântului Apostol Pavel, care urmăreşte sistematic şi pedagogic îndreptarea ucenicilor săi din capitala Ahaiei. Diferenţele de ton apărute în textul epistolei, ca şi între aceasta şi alte epistole unde autorul abordează tema centrală a idolotitelor, a determinat un grup tot mai numeros de teologi să creadă că Sfântul Pavel citează uneori din scrisoarea înmânată de delegaţia corintenilor. Acest fapt ar explica de ce fragmentul de început vine în contradicţie chiar cu hotărârea Sinodului Apostolic din anul 48–49 din Ierusalim^[55].

Comentariile arată ca o legătură psihologică, fără nimic artificial în reunirea tuturor părţilor. Dacă unii văd fragmentul de la I Corinteni 8–10 ca fiind în întregime un text vechi şi canonic sau mai recent, alţii consideră I Corinteni 10, 1–22 ca aparţinând unei „epistole precanonice“, unde Sfântul Pavel formula interdicţiile fără nuanţe, în timp ce cap. 8 şi fragmentul 9, 19–23–11, 1 ar fi epistola canonică, unde Sfântul Pavel relaxase rigoarea sa; bucata de la 9, 1–18, nu se încadrează în context şi fusese intercalată în acest loc de un „redactor“. Aceşti comentatori, care înţeleg foarte bine procedeele de stil paulin, au lăsat să scape consideraţia că Sfântul Pavel, când se angajază într-un discurs complex şi delicat, ia subiectul succesiv sub aspectele particulare şi avansează gradual, prin apro­piere, înaintea formulării argumentului decisiv. Noi am găsit şi găsim încă exemple frapante care răstoarnă întreaga teorie a „schimbărilor de opinie“ ale Sfântului Pavel^[56].

În legătură cu „decretul apostolic“ de la Faptele Apostolilor 15 despre cărnurile jertfite idolilor, cea mai răspândită părere este că acesta era adresat anumitor comunităţi, şi nu viza decât Antiohia, Siria şi Cilicia. În Grecia, la Corint, nu exista motiv de teamă şi de prevenire a scandalizării iudeilor, pentru că erau mult mai rari şi mai puţin puternici; se putea deci să se autorizeze folosirea idolotitelor, sub rezerva necesităţii^[57], atât pentru hrana creştinilor cât şi pentru „lărgirea“ Bisericii.

1. Cunoaşterea, dragostea şi libertatea (I Corinteni 8, 1–6)

Formula iniţială Περὶ  δὲ… la fel ca la 7, 1, arată că aici găsim încă un răspuns la o întrebare pusă de corinteni în scrisoarea lor^[58]. Toate citatele şi ideile corintene arată o cunoaştere (aristocratică) a universului şi a lui Dumnezeu care îi face pe cei ce cunosc din Corint să fie aroganţi faţă de ceilalţi^[59]. „Despre cele jertfite idolilor noi ştim că toţi avem cunoştinţă“ (I Corinteni 8, 1). Sfântul Pavel reproduce, fără îndoială, termenii scrisorii din Corint, nu fără un pic de emfază ironică^[60]. De altfel, majoritatea citatelor din scrisoarea adusă de corinteni Apostolului sunt redate ironic şi critic^[61].

Toţi creştinii ştiau că divinităţile păgâne nu sunt nimic, şi „cei tari“, „liberalii“ din Corint, cei care ziceau πάντα ἔξεστιν, se foloseau de această „gnoză“ pentru a considera tot cultul vechi păgân ca lipsit de importanţă şi nepericulos. Sfântul Pavel îi avertizează asupra acestei γνῶσις, care nu poate să dicteze fără dragoste conduita creştină^[62].

Este evident că această „gnoză“ nu este o cunoaştere mistică a „pnevmaticilor“, ci cunoaştere raţională a neantului idolilor. Apostolul, asemenea acestora, începe prin proclamarea neantului metafizic al păgânismului, şi cu această ocazie atinge cele mai înalte adevăruri ale revelaţiei creştine despre Creaţie şi Mântuire^[63].

Pe buzele tuturor ce trebuia să fie liberi stătea cuvântul cunoaşterii, gnoza. Multe neamuri ştiau deja că zeii panteonului păgân nu existau în realitate, şi cu atât mai puţin ca personalităţi distincte una de alta. Dar această cunoaştere umană, filozofică, care îi conduce spre Revelaţie, nu îi pune în posesia întregii cunoaşteri adevărate despre Dumnezeu, ci dimpotrivă, nu face decât să îngâmfe şi să dezvolte vidul mândriei. Dragostea însă, bazată pe cunoaşterea supranaturală a lui Dumnezeu, poate singură să înalţe o construcţie solidă: Biserica^[64].

Cel care crede că posedă întreaga cunoştinţă (cf. I Corinteni 13, 2) acela va cădea. În această viaţă nu avem decât o ştiinţă iniţială, noţiunile unui copil (cf. cap. 13)^[65]. Adevărata cunoştinţă de Dumnezeu şi a lucrărilor lui Dumnezeu presupune dragostea faţă de aproapele, care depăşeşte stadiul trupesc, material (I Corinteni 3, 3). Posesiunea dragostei rezultă din aceea că Dumnezeu a cunoscut omul căruia îi face acest dar. „Este cunoscut“ l-au înţeles unii cu sensul de predestinat căci cunoaşterea precede în mod logic predestinarea. Trebuie să spuem că ἔγνωσται significă ştiinţa aprobării, cunoaşterea intimă a unităţii prieteniei şi a reciprocităţii: „atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost cunoscut şi eu“ (I Corinteni 13, 12). Numai omul este conştient că el este cunoscut de Dumnezeu. Această reciprocitate este cu siguranţă ideea pe care Sfântul Pavel o prezintă în acest verset, exprimată şi în epistola adresată galatenilor: „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora iarăşi voiţi să le slujiţi ca înainte?“ (Galateni 4, 9)^[66].

Gnoza comună asupra vanităţii păgâne era exprimată prin cuvintele „noi ştim că idolul nu este nimic (sau nu răspunde nimănui) în lume“ (I Corinteni 8, 4). Idolii au o existenţă materială dar nu sunt nimic „pentru că nu au nicio putere“^[67] sau pentru că imaginea, chipul idolului nu are un corespondent real^[68]. Deci gnoza creştină arată unicitatea deplină a lui Dumnezeu, în raport cu idolii păgâni. Aceştia din urmă erau animaţi de greci cu spirite, identificate de creştini cu demonii. Sfântul Pavel însă, şi cei pe care îi încreştinase, nu găseau nimic misterios în spatele sau înăuntrul idolului, iar falşii zei erau personaje pur imaginare^[69]. În epistola adresată romanilor, Sfântul Apostol Pavel aminteşte în rândul zeilor păgâni oameni ce au murit, păsări, animale cu patru picioare şi târâtoare (Romani 1, 23), dar despre demoni nu aminteşte niciun cuvânt.

În antiteză cu acestea este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Pentru prima dată în Noul Testament Sfântul Pavel arată rolul Mântuitorului în creaţie, afirmând că este „un Singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate, şi noi prin El“ (I Corinteni 8, 6). Cuprinsul celor câteva rânduri de la 8, 1–6 reprezintă o aserţiune importantă despre cunoaştere şi dragoste care fusese combinată cu declaraţia că „pentru noi“ acolo este doar „un Dumnezeu… şi un Domn“. Din punct de vedere retoric, aceste expresii introduc răspunsul Sfântului Pavel la o pretenţie de privilegiu religios a corintenilor (I Corinteni 8, 7–11, 1).

Libertatea, conştiinţa şi dragostea (8, 7–13)

Ştiinţa de la versetul 7 este aceea că „idolul nu este nimic“ de la versetul 4, pe care îl şi continuă, iar versetele 4b–6 sunt o paranteză explicativă. Toţi creştinii au ştiinţa unicităţii lui Dumnezeu, a creaţiei şi a mântuirii, dar nu toţi au ajuns la convingerea că idolul este o pură vanitate, asemenea zeilor falşi. Pentru adresaţii direcţi ai Apostolului idolotitele nu au primit prin sacrificiu nici un caracter magic sau legătură directă cu idolul, care apoi să nască în cei ce le foloseau mustrări de conştiinţă. Sfântul Pavel numeşte această teamă ca o slăbiciune a conştiinţei (I Corinteni 8, 7).

Unii corinteni, datorită credinţei lor în idoli dinainte de convertire, întâmpină dificultăţi în primirea credinţei celei adevărate. Corintenii credeau că cunosc dreptatea şi libertatea în întregime, căci chiar Sfântul Pavel predicase un mesaj al libertăţii faţă de Lege când a stat în mijlocul lor. Acum Sfântul Pavel trebuia să pună limite acestei libertăţi (I Corinteni 4, 10). Pentru a corecta abuzul de dreptate şi libertate Sfântul Pavel face un ghid de purtare pentru corinteni, invocând pe „cei slabi“. Este interesant de observat că nu avem o evidenţă textuală a existenţei celor slabi în Corint, deci este greu să menţinem părerea generală că ar fi fost facţiuni de „slabi“ în Biserica din Corint^[70].

„Dar nici mâncarea nu ne va pune înaintea lui Dumnezeu“ (I Corinteni 8, 8) ar putea fi un protest al „celor tari“ contra regulilor pe care le impune Sfântului Pavel pentru mâncarea idolotitelor^[71]. Sfântul Pavel combate aici pretenţiile „liberalilor“ din Corint care credeau că şi-au câştigat dreptul să braveze când mănâncă din idolotite oriunde şi oricând^[72] pentru că se consideră „tari“ în credinţă şi cunoştinţă. Apostolul semnalează cazul extrem al acestei pretenţii când „cineva… „slab“ fiind el“ se va întări să mănânce şi el din cele jertfite idolilor la banchetele păgâne (I Corinteni 8, 10). Pentru că savanţii se comportă astfel, ignoranţii, dornici să fie şi ei inteligenţi şi liberi, având conştiinţa cinstirii demonilor, îşi zic că această practică se prezintă cinstită şi onorabilă^[73].

Sfântul Pavel trebuie să repete adesea principiul că creştinii sunt responsabili unii de alţii (Romani 14, 15)^[74]. Această responsabilizare a credinciosului creştin se află în atenţia Bisericii încă din vremea Sfinţilor Apostoli. În mediul greco-roman în care Sfântul Pavel a adus credinţa în Hristos, viaţa socială a Bisericii era stânjenită de principii adânc înrădăcinate în firea oamenilor, opuse învăţăturii creştine. „Toate îmi sunt îngăduite“ (I Corinteni 8, 9) era sloganul în care „cei tari“ se erijau pentru a se apăra de suspiciunile sau acuzele „celor slabi“ aşa cum cetăţenii liberi se diferenţiau de sclavi în elinism^[75].

Exemplul personal de slujire al Sfântului Pavel (9, 1–27)

Unii cred că fragmentul de la capitolul 9, versetele 1–18 nu este conform contextului, şi face parte dintr-o apologie paulină contra adversarilor săi^[76] iar alţii îl plasează în „epistola precanonică“^[77]. Dar Sfântul Pavel nu caută să obţină o logică internă şi reală a subiectului său; el depăşeşte cu mult subiectul idolotitelor în modul cel mai vioi pentru ca la 10, 14 să clarifice în modul cel mai înalt această problemă^[78].

În contextul fragmentului 8, 1–11, 1 funcţia primară a capitolului 9 este aceea de a susţine demersul Sfântului Pavel referitor la participarea la mesele sacrificiale păgâne. Principiul pe care el vrea să fie urmat este chiar practica apostolică: când folosirea dreptului de a mânca cu idolatri vatămă pe cineva, atunci acest drept nu trebuie exercitat^[79].

Nu putem neglija faptul că în discursul paulin apare în capitolul 9 un alt grup de creştini, ai cărui membri nu intră direct sub incidenţa purtării de grijă a Apostolului. Aceştia sunt denumiţi cu termenul generic „alţii“ care include o plajă foarte întinsă de cunoscuţi comuni corintenilor şi Apostolului. Acestora nu le este Apostol (9, 2) şi pe nedrept Sfântul Pavel suferă judecata lor (9, 3). Întrebările pe care le adresează corintenilor despre libertate şi apostolie prezintă o importanţă pedagogică desăvârşită, arătând corintenilor ce se considerau tari că argumentele tăriei lor ar putea fi găsite doar în persoana şi lucrarea Sfântului Pavel, iar cei ce-l judecă neglijează esenţialul: Sfântul Pavel şi Barnaba îşi câştigă existenţa cu propriile mâini, fără să mănânce şi să bea sau să aibă „o femeie soră“ spre a le sluji (9, 4–6). Deci adevăraţii propovăduitori ai creştinismului sunt „tari“ în credinţă, dar „slabi“ în ochii oamenilor.

„Dacă alţii se bucură de acest drept asupra voastră, oare nu cu atât mai mult noi?“ (I Corinteni 9, 12). Sfântul Pavel nu vorbeşte aici în numele său personal, ci în numele tuturor învăţătorilor Evangheliei. „Alţii“ care se bucură de drepturi asupra corintenilor ar putea fi unii predicatori opozanţi ai Sfântului Pavel, falşii apostoli veniţi probabil din Ierusalim pentru colectă (16, 12–13). Însă „alţii“ sunt toţi aceia care primeau retribuţii financiare de la creştinii Corintului, fie pentru servicii religioase, fie profane^[80] dar şi dreptul de a mânca şi a bea, de a nu lucra şi de a purta cu ei „o femeie soră“ (9, 3–11). Cu siguranţă că Sfântul Pavel intuieşte o legătură între aceştia şi dezinvoltura „celor tari“ care mâncau din cele jertfite idolilor ca şi cum ar avea acest „drept“, poate folosindu-se chiar de textul de la Deuteronom 25, 4^[81].

Sfântul Pavel menţionează aici în mod special pe Petru deoarece acesta avea o legătură specială cu Corintul (I Corinteni 1, 12). Nu acelaşi lucru putem spune despre fraţii Domnului (9, 5) şi Barnaba (9, 6); aceştia chiar dacă nu vizitaseră Corintul, corintenii aflaseră despre obiceiurile lor^[82]. Menţiunea „îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, ca nu cumva altora propovăduind eu însumi să mă fac netrebnic“ (I Corinteni 9, 27) vine în sprijinul ideii că existau propovăduitori cunoscuţi corintenilor care se făceau netrebnici prin lipsa lor de înfrânare. Astfel că greşeala lui Petru şi celorlalţi iudei din Antiohia fusese deja cunoscută de corinteni^[83].

În locul revendicării libertăţilor sale, Apostolul se face servitorul tuturor pe care i-a evanghelizat, prin toate concesiile posibile şi permise de obişnuinţele sale şi chiar de prejudecăţi^[84]: „Cu „cei slabi“ m-am făcut slab ca pe „cei slabi“ să dobândesc“ (I Corinteni 9, 22). Ca să înţelegem acest lucru, nu avem decât să vedem recomandarea pe care o face romanilor de a menaja pe vegetarienii timoraţi şi aproape superstiţioşi din capitala Imperiului Roman (Romani 14)^[85]. Aici „cei slabi“ erau creştinii proveniţi dintre păgâni care, de frică să nu mănânce cărnuri jertfite idolilor, consumau numai legume dar şi cei proveniţi dintre iudei care ţineau încă unele sărbători iudaice^[86] şi un regim alimentar foarte precis.

Modele de idolatrie din Sfânta Scriptură (10, 1–13)

Experienţele lui Israel ar trebui să fie exemple pentru corinteni. Strămoşii iudeilor în pustie, deşi au fost ajutaţi de Dumnezeu prin nor, prin mare, hrăniţi cu mană şi adăpaţi cu apă din stâncă, totuşi au cedat poftei idolatriei şi au fost pedepsiţi. Botezul lor şi părtăşia la mâncarea şi băutura cea duhovnicească nu-i protejază de judecata lui Dumnezeu când doresc cele rele pentru ei sau pentru aproapele^[87]. Pedeapsa pe care au primit-o aceia pentru idolatrie ar trebui să fie pildă pentru corintenii tentaţi de cinstirea idolilor.

Loialitatea lui Dumnezeu. Dragoste şi libertate (10, 14–11, 1)

Remarcăm paralelismul de la 10, 14–22 cu concluziile capitolului VIII unde „cei tari“ erau îndemnaţi la dragoste pentru a nu scandaliza pe „cei slabi“. La capitolul X Sfântul Pavel arată care sunt condiţiile esenţiale pentru a rămâne uniţi cu Hristos (aşa cum evreii erau uniţi cu Moise) şi în consecinţă, asigurarea mântuirii personale^[88]. Acestă corespondenţă este încă un indiciu de unitate şi regularitate a fragmentului.

Mâncarea acestora se putea face în încăperile speciale ale templelor sau dacă erau cumpărate din pieţe, în casele particulare. Din capitolele 5–7 reies dificultăţile celor care se înţelegeau pe ei ca fiind chemaţi de Hristos, dar care ar trebui liniştiţi cu foarte mult diversificata societate^[89]. Ar putea creştinii să cumpere cărnuri din pieţe? Ar trebui să refuze să mănânce în restaurantele templelor? Ar trebui să decline invitaţiile de a mânca la mesele publice organizate de prietenii necreştini unde puteau fi servite cărnuri de la templu? Sfântul Pavel răspunde direct la aceste întrebări în 8, 1–13 şi 10, 23–11, 1, dar ce spune despre practica sa apostolică în cap. 9, şi de asemenea referirea la păcatul idolatriei la 10, 1–20, nu se integrează în context^[90].

Sfântul Pavel agreează în principiu pe acei creştini din Corint care pretind că cunoaşterea lor despre Dumnezeu (8, 1) le permite exousia („dreptate“, „libertate“, „privilegiu“, 9, 9) de a lua parte la mesele sacrificiale păgâne. În legătură cu aceasta el însuşi se referă la „libertate“ (eleuteria) care nu le este dată (10, 29b). Ei însă ar trebui să ţină seama de „cei slabi“ în conştiinţă şi să se abţină de la mâncărurile din temple (10, 28–29)^[91].

Impuritatea  şi  idolatria sunt două genuri de excese contra cărora îi atenţionează cel mai stăruitor în numele unirii cu Hristos^[92]. El arată că folosirea idolotitelor echivalează cu renunţarea la unirea cu Hristos.

Versetele 16 şi 17 prezintă o importanţă doctrinară majoră: credincioşii care participă la Euharistie se află în comuniune cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, în timp ce aceia care mănâncă idolotite la mesele sacrificiale păgâne intră în comuniune cu demonii. Unii îi exclud pe ceilalţi. Cine vrea să rămână împreună cu Hristos trebuie să se abţină cu totul de la mesele sacrificiale^[93].

Pe de altă parte, amintirea Euharistiei la sfârşitul fragmentului care rezumă conflictul dintre „cei slabi“ şi „cei tari“ trebuie să îşi găsească logica în aceea că nu se pot împărtăşi creştinii câtă vreme sunt certaţi cu cineva: „mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău“ (Matei 5, 24). Este deci demonstraţia că adevărata unitate între credincioşi nu se poate realiza decât în comuniunea cu o singură pâine care este (cf. 10, 16–17) Trupul lui Hristos.

Prin „paharul demonilor“ şi „masa demonilor“ (I Corinteni 10, 21) Sfântul Pavel arată o masă infectată de păgânism în toate detaliile; folosirea accidentală a idolotitelor la alte mese, împreună cu alte alimente nu este încă discutată^[94].

O observaţie foarte importantă legată de paralelismul dintre „masa Domnului“ şi „masa demonilor“ pune în discuţie chiar relaţia „celor tari“ cu Hristos. Dacă pâinea şi vinul de la Cină sunt chiar Trupul şi Sângele lui Hristos, idolotitele nu sunt incorporarea vreunui lucru de substanţă demoniacă, altfel nu le-ar fi permis niciodată să mănânce din acestea^[95]. Mai mult, „cei tari“ nu mai puteau fi creştini, omorâţi fiind prin mâncarea acestor otrăvuri.

Profilul „celor tari“

Deşi Sfântul Apostol Pavel nu îi desemnează în mod explicit pe „cei tari“, totuşi, numele acestora se află într-un contrast logic cu corintenii „cei slabi“ şi se deduce prin analogie cu conflictul din Biserica Romei^[96]. „Cei tari“ nu numai că îşi lucrează legitimitatea practicii lor de a mânca, dar îşi aleg numirea, mădularele slabe ale comunităţii şi construcţia societăţii^[97].

„Cei tari“, ca şi „cei slabi“ sunt creştini, botezaţi în numele Sfintei Treimi, participanţi la viaţa Bisericii atât prin cuvânt (învăţătură) cât şi prin fapte (Cina Domnului şi colecte). Posedau ştiinţa „toţi“ că „zeii nu sunt nimic“ iar libertatea era bunul lor cel mai de preţ. În baza cunoştinţei că zeii sunt nimic şi a libertăţii faţă de păgâni şi idoli, mâncau cu îndrăzneală din idolotite, din cărnurile jertfite idolilor.

Dacă ar trebui să găsim o ierarhizare a celor tari, vom observa că grupul celor mai radicali sau „mai tari“ este constituit din „libertini“, cei care afirmă că „totul îmi este îngăduit”, trecând complet cu vederea limitele morale ale acestei probleme. Aceştia sunt cu adevărat gnosticii, în sensul rău al termenului, care cred că întreaga religie constă în cunoaştere şi înlătură frica^[98].

Câteva din argumentele corintenilor pentru mâncarea fără rezerve din idolotite se deduc din cuprinsul epistolei:

1. Ei argumentează că toţi au cunoştinţa despre idoli că „nu sunt nimic“, deci participarea la mesele cu idolotite nu e vătămătoare (I Corinteni 8, 1, 4);

2. Mâncarea este un lucru indiferent în relaţia omului cu Dumnezeu (I Corinteni 8, 8);

3. Participarea acestora la Masa Domnului nu e pusă în pericol de consumarea idolotitelor (I Corinteni 10, 1–4);

4. Sfântul Pavel are autoritatea pentru rezolvarea acestor probleme (I Corinteni 9, 19–23)^[99].

Acestora le răspunde Sfântul Apostol Pavel următoarele: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui“ (I Corinteni 10, 23–24)^[100].

Există o analogie puternică cu Romani cap. 14, unde Sfântul Pavel le recomandă „celor tari“ să menajeze pe „cei slabi“ care credeau că trebuie să se abţină de la cărnuri, după acelaşi principiu: folosirea libertăţii trebuie dozată cu măsura dragostei^[101]. Aceşti „tari“ sau „liberi“ repetau întruna „toate îmi sunt îngăduite“, afişând mândru libertatea lor care domină lucrurile. Însă adevărata libertate o are cel care nu pune nicio întrebare pentru cugetul său (I Corinteni 10, 25) atunci când cumpără cărnuri din măcelărie^[102].

Includerea Sfântului Apostol în grupul „celor tari“ (I Corinteni 8, 7) schimbă problematica profilului „celor tari“ care au ceva în comun cu atitudinea Sfântului Apostol faţă de idolotite şi „cei slabi“. Acest lucru indică smerenia Apostolului, socotindu-se încă o dată la fel cu cei care păcătuiau faţă de fraţii lor. Pentru a corecta abuzul de exusia (dreptate) şi elevteria (libertate) al corintenilor, Sfântul Pavel face un ghid antitetic al corectei atitudini creştine faţă de aproapele, invocând pe „cei slabi“^[103].

Profilul „celor slabi“

Erau consideraţi de „cei tari“ ca având o ştiinţă parţială, nedeplină sau imperfectă^[104]. „Cei slabi“ aveau încă prejudecăţi şi tratau lucrurile împotriva conştiinţei lor. Acestora li se aduce sminteală, păcat împotriva lui Hristos, cu Care ei s-au unit prin Botez. Ei nu puteau să treacă peste teama superstiţioasă, născută din educaţia lor păgână (cf. v. 7).

Fratele slab este slab deoarece emoţiile sale nu au  fost înălţate de intelect. În acest context piatra de scandal (sminteala) este orice barieră împotriva relaţiei altuia cu Dumnezeu^[105].

Sfântul Pavel, bun psiholog, recunoaşte că nu pot fi vindecaţi într-o zi, şi recomandă „celor tari“ în numele „dragostei care zideşte“ (v. 1) să menajeze pe „aceşti slabi“ şi conştiinţa lor slabă^[106].

Cei ce se apropiau cu teamă de cărnurile jertfite erau numeroşi în Corint; părinţii, bunicii, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur^[107] au crezut că idolii au un zeu sau un demon în spatele lor; ei au crescut cu această idee^[108]. Conştiinţa lor, greşită şi slabă, le porunceşte să se abţină de la idolotite căci altfel ar simţi că fac un compromis cu demonii^[109].

Datorită cunoştinţei „celor tari“, care îi îndeamnă pe fraţii lor slabi să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, şi pentru conştiinţa lor slabă aceştia din urmă vor pieri (I Corinteni 8, 12). Moartea „celor slabi“ nu este o moarte fizică ci, asemenea Matei 25, 40 este moarte spirituală provocată de sminteală ca despărţire de Hristos prin păcatul îndreptat împotriva Mântuitorului.

La ospeţele oferite de prietenii păgâni ai creştinilor, „cei slabi“, scrupuloşi în exces şi de origine păgână^[110], vor dori să afle dacă mâncărurile puse înainte sunt sau nu idolotite (cf. I Corinteni 10, 27–29). Cu această conştiinţă „cei slabi“ îi judecă pe „cei tari“ pentru îndrăzneala libertăţii lor (I Corinteni 10, 29) şi aceştia sunt chiar huliţi (I Corinteni 10, 30) pentru mâncarea idolotitelor.

„Cei slabi“ sunt văzuţi ca acei ale căror cunoştinţe despre Dumnezeu nu le reformează de îndată vieţile şi întreaga simţire atât de mult încât să fie izbăviţi cu totul de credinţa păgână de demult sau recentă (8, 7)^[111].

Ca şi la Romani 14, 23, Sfântul Pavel arată că unde cel slab este astfel încurajat să-şi violeze conştiinţa, mâncarea aceasta nu poate fi expresie a credinţei ci numai idolatrie, şi astfel păcat^[112].

„Fraţii slabi“ erau unii care urmau exemplul altor creştini, nu unii care forţau cunoştinţa creştină specifică „celor tari“. Fraţii slabi nu erau fantoma omniprezentă, ci nişte persoane vătămate de libertatea celorlalţi, care de altfel este câştigată de Hristos pentru toţi creştinii (Galateni 5, 1)^[113]. Altfel Sfântul Pavel i-ar fi constrâns pe „cei slabi“ să rămână încătuşaţi libertăţii de cunoaştere creştine^[114].

Identificarea „celor tari“ şi a „celor slabi“ din Corint

1. O primă explicaţie a celor două categorii de corinteni creştini rezumă dinamismul grupurilor sociale şi al influenţelor lumii greco-romane asupra comunităţii creştine^[115]. În lumina stratificării sociale de la I Corinteni 1, 26^[116] (cf. 4, 10; 12, 24) o mică controversă se acutizează între bogaţii şi săracii Bisericii din Corint. Această sărăcie a claselor sociale e caracteristică pentru toate comunităţile elenistice şi mai ales pentru cele urbane din Antichitate^[117]. Astfel avem numeroşi sclavi menţionaţi la I Corinteni 1, 1, 16; 11, 22, 34; 16, 14 iar amprenta lipsei de omogenitate socială a întărit şi conflictul din Corint, împărţindu-i în bogaţi şi săraci (11, 17–34)^[118].

2. Interpretarea fondului iudeo-creştin în antiteză cu cel păgân ^[119] face ca grupul „celor tari“ din mesajul paulin să fie identificaţi cu neamurile^[120] iar iudeo-creştinii cu „cei slabi“. Cunoaşterea „celor tari“ este nedeplină şi incompletă, situându-se pe altă linie decât cea a adevăratei cunoaşteri creştine. Înţelepciunea lumii  (sophia tou kosmou) presupune două abordări diferite: „iudeii cer semne“ şi „grecii caută înţelepciune“ (I Corinteni 1, 22)^[121].

3. O altă determinarea a celor două părţi se face după fondul filosofic, stoic sau epicurean, care influenţează pe corinteni^[122]. Astfel stratificarea filosofică nu numai că ar rezista şi după primirea Botezului dar şi credinţa monoteistă a „celor tari“, „generată de constituţia filosofică elenistă a cinicilor şi stoicilor în această formă raţionalistă“,^[123] este preluată de Sfântul Pavel de la aceştia. Conform cosmologiei înalte a „celor tari“ „nici în cer nu există idoli“, libertatea creştinilor faţă de idolotite trebuie să fie deplină^[124]. În acest context „cei slabi“ este caracterizarea peiorativă a unor creştini care nu aveau cunoştinţele de literatură antică ale „celor tari“. În acelaşi timp „cei slabi“, cunoscând o antropologie stoică (populară), dar şi afectele şi necunoscând Adevărul despre  Dumnezeu, greşesc^[125].

Însă prin atitudinea lor de cunoaştere, corintenii distrug relaţia „celor slabi“ cu Dumnezeu. Apostolul accentuează valoarea fraţilor slabi prin faptul că Hristos a murit pentru ei^[126].

4. O altă identificare a celor două grupuri reconsideră argumentarea în contradictoriu a fondului religiilor de misterii şi al cultului^[127].

5. Identificarea „celor tari“ cu gnosticii^[128] o urmăresc în special acei teologi care contestă atât inspiraţia şi autenticitatea cărţilor Noului Testament cât şi fondul doctrinar revelat al religiei creştine^[129]. În vechime, încercările de identificare ale gnosticismului arătau înţelesul valorilor greco-romane şi filosofiei populare stoico-cinice faţă de înţelegerea tăriei corintene^[130].

6. Noua cercetare a fenomenului gnosticismului formulează ipoteza interpretării proto-gnostice (Lütgert, Wilson, Conzelmann, Pearson şi Horsley)^[131]. Unii teologi îi numesc pe „cei tari“ ca „entuziasticii pnevmatici“ şi „libertinii gnostici“^[132].

7. O altă abordare, mai recentă, identifică pe „cei slabi“ cu tinerii care au fost mântuiţi din moştenirea păgână care se smintesc văzând pe cei maturi mâncând fără rezervă din cele jertfite idolilor^[133].

Retorica antichităţii şi grupurile corintene

Este interesant de observat că nu avem o evidenţă textuală a existenţei celor slabi în Corint^[134], deci este greu să menţinem părerea că ar fi fost facţiuni de „slabi“ şi „tari“ în Biserica din Corint^[135]. Dacă e aşa, înseamnă că toţi creştinii din Corint se consideră la fel de tari, „cei slabi“ fiind de fapt tehnica retorică a antichităţii întrebuinţată de Apostol pentru îndreptarea fiilor săi duhovniceşti. Exemplul celor slabi nu este un caz actual, ci o articulare a formei principiale a ghidului transmis de Apostol corintenilor în epistolă. Intenţia acestuia era în acelaşi timp să-i smerească pe corinteni şi să-şi exerseze adevărata libertate creştină. Privind către „cei slabi“ Sfântul Pavel spune o poveste despre adevărata bună vecinătate, proprie exerciţiului lui exousia şi elevtera^[136] .

Sfântul Pavel foloseşte contrastul antitetic în discursul său. Unele din aceste contraste fuseseră folosite şi în trasarea ideologiei corintene (I Corinteni 1, 25–26; 2, 6, 14–15; 3, 1, 18; 4, 8–10; 15, 12)^[137]. Această atitudine se conturează pe înţelepciunea existentă în Corint, nu pe înţelepciunea sa sau a Bisericii. Această înţelepciune dovedeşte existenţa în Corint a unor persoane recalcitrante şi arogante. „Cei tari“ şi „cei slabi“ nu au deci existenţă reală, ci sunt modele necesare pedagogiei pauline, mijloace didactice, arătând totodată maturitatea sau imaturitatea credincioşilor din Corint^[138]. Dacă idealul pedagogiei pauline este creştinul îmbrăcat în dragoste, următor al poruncilor lui Hristos şi dorind pentru sine dobândirea darurilor Duhului Sfânt şi nu mărirea lumii, nici tarii şi nici slabii Corintului nu se identifică cu acesta.

Modelul oferit ucenicilor săi în disputa despre înţelepciune şi idolotite este modelul personal, de asemenea cu rol pedagogic (9, 1–12). Dacă „cei înţelepţi“ (în loc de „cei tari“) sunt ucenicii recalcitranţi ai Apostolului, „cei slabi“ prezintă trăsături de nesiguranţă, şi necesită o conducere cu multă blândeţe^[139].

Climatul retoric al introducerii adus de versetul 6, unde Apostolul probabil citează două părţi ale unui simbol de credinţă din Corint, prezintă în prima parte a crezului (v. 6) pe Dumnezeu ca fiind cunoscut ca şi creator „al tuturor“, nu dintr-o materie anterioară, ci din nimic (cf. Romani 4, 17). Apoi Dumnezeu este numit Tată, în relaţie cu Fiul. Cele două expresii ale monoteismului pe care Sfântul Pavel le citează, una din credinţa tare a corintenilor (v. 4) şi una din crez (v. 6) sunt un ecou al tradiţiei rabinice (cf. Deuteronom 6, 4).

Creaţia nouă este constituită prin salvarea puterii lui Dumnezeu agape (dragostea) care este deschisă şi acordată prin moartea lui Hristos. Acesta este punctul tare al contrastului pe care Sfântul Pavel îl introduce în deschiderea discuţiei: „Cunoaşterea umflă iar dragostea zideşte…“ 8, 1b–3. Cunoaşterea umflă este cunoaşterea despre Dumnezeu pentru care câţiva corinteni cer să primească daruri speciale (1, 5; 12, 8) şi un statut superior faţă de ceilalţi. „A fi cunoscut de Dumnezeu“ înseamnă potrivit tradiţiei scripturistice a fi integrat în comuniune de dragoste cu Dumnezeu şi cu aproapele^[140].

Concluzii

Cauza conflictului dintre corinteni ce reiese din textul studiat era atitudinea acestora faţă de idolotite. Chiar dacă Sinodul Apostolic interzice creştinilor să le consume, în Corint practica mâncării din cele jertfite idolilor nu numai că nu era oprită, ci chiar se cunoaşte influenţa benefică a acesteia asupra misionarismului creştin.

Totuşi, creştinilor nu le îngăduie Sfântul Pavel să mănânce în temple cele jertfite idolilor la „masa demonilor“. Aceasta ar veni în totală contradicţie cu părtăşia lor la Trupul lui Hristos. De asemenea, în timpul meselor din casele particulare, sau chiar în momentul cumpărării cărnurilor în pieţe, idolotitele vor trebui respinse dacă cineva (un om slab) îi vor atenţiona asupra provenienţei cărnurilor din animale jertfite.

Dezbinările din Corint sunt provocate de cei ce botezaseră, preoţi şi episcopi, propovăduind neofiţilor alte învăţături decât cele primite prin revelaţie. Pe aceştia Sfântul Pavel îi învaţă ca nici măcar să cugete mai mult decât „ce este scris“ sau revelat. Nu trebuie să dispreţuiască pe „cei slabi“ pentru lipsa de cunoştinţă căci aceştia trebuie trataţi ca şi fraţii lor pentru care a murit Hristos. O altfel de ştiinţă decât cea apostolică devenea periculoasă atât pentru cei ce se considerau tari, căci îi apropie de idolatrie, dar şi pentru cei slabi care puteau să se smintească şi „să cadă“ din credinţă.

Scopul Sfântului Pavel este smerirea celor care se mândreau cu „înţelepciunea veacului acestuia“ şi câştigarea unora pentru Hristos: „Tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii“.

Cunoaşterea, dragostea, libertatea, dreptatea şi tăria sunt însuşiri specifice creştinilor corinteni. Cei ce aveau aceste daruri se considerau superiori celorlalţi, uitând că darurile sunt destinate Bisericii şi nu persoanei care le-a primit în Duhul Sfânt.

Existenţa reală a unui conflict în Corint pe tema idolotitelor pune în cumpănă însăşi existenţa celor două grupuri de creştini, bine definite şi cu recunoaştere reciprocă.

Chiar dacă „cei tari“ şi „cei slabi“ erau numiri îndelung uzitate de Sfinţii Părinţi ce s-au aplecat asupra textului de la I Corinteni 8, 1–11, 1 totuşi nu putem admite o împărţire categorică şi absolută a corintenilor creştini în două categorii unice, „tari“ şi „slabi“, realizată fie de Sfântul Apostol Pavel în misiunea sa din Corint şi Roma, fie găsită de acesta în mediul greco-roman pe care l-a încreştinat.

În atenţia Sfântului Apostol Pavel s-a aflat, în momentul redactării primei Epistole către Corinteni, întreaga comunitate din Corint, cu toată diversitatea etnică, socială şi culturală a acesteia. Dacă din antitezele iudeu-elen, rob-slobod, parte bărbătească-parte femeiască ascultătorii puteau să se identifice atât pe ei, cât şi pe ceilalţi, ca fiind cunoscuţi de către toţi, în ceea ce priveşte apelativele de „tari“ şi „slabi“ majoritatea ascultătorilor nu se puteau identifica cu uşurinţă de o parte sau de alta a baricadei. Astfel, fiecare se putea considera mai tare decât alţii în credinţă şi cunoştinţă, şi mai slab decât alţii. O evoluţie firească a vieţii Bisericii din Corint l-ar fi situat pe Sfântul Pavel în fruntea acestei ierarhii a puterii, dovadă şi autoritatea pe care Apostolul o are faţă de corinteni, aceştia aşteptând de la el atât povaţă de părinte cât şi judecată dreaptă între fraţii aflaţi în conflict.

La fel şi astăzi trebuie să îmbinăm cunoaşterea cu dragostea, având gândul la cel mai slab decât noi care s-ar putea sminti din pricina ignoranţei noastre.