PREZENTĂRI BIBLIOGRAFICE Nr. 4-6 Aprilie-Iunie 2012

Ioan Bude, Repere religioase ortodoxe române timişorene, Editura Artpress, Timişoara, 2011, 296 p.; Ed. a II‑a, 2012, 331 p.

Breviar de istorie timişoreană, Retrospectivă istorică asupra organizării vieţii bisericeşti a românilor ortodocşi timişoreni, Lăcaşuri de cult ortodoxe române din Timişoara, iată titlurile capitolelor volumului părintelui protopop dr. Ioan Bude, Repere religioase ortodoxe române timişorene, Timişoara, Editura Artpress, 2011, enumerate, nu din lipsă de fantezie, ci considerând că, lăsându-l pe autor să se exprime, realizăm cea mai potrivită introducere în atmosfera acestei extrem de bine întocmite cărţi de istorie bisericească. Orânduită pe trei paliere de ideaţie – cel al istoriei locale, urmat de o privire asupra evoluţiei organizării vieţii bisericeşti a românilor ortodocşi din arealul nostru, pentru ca apoi să poposească asupra sfintelor lăcaşuri ortodoxe române aflate în perimetrul Timişoarei – volumul oferă o privire sui generis, evoluând de la generalul prezentării cadrului local, la particularul desfăşurării vieţii bisericeşti de-a lungul firului anilor, de fapt, sfera de interes a autorului.

Aflându-se la al patrulea volum cu tematică de istorie bisericească, autorul dovedeşte o mare siguranţă în mânuirea tehnicilor de construire a unor astfel de monografii. Asemenea volumelor anterioare dedicate istoriei vieţii bisericeşti ortodoxe din spaţiul nostru geografic, cel de faţă se distinge prin originalitate, datele oferite reprezentând o bună temelie pentru cercetătorii dornici, în viitor, să se aplece asupra acestui subiect. Atât ideaţia cât şi limbajul mărturisesc siguranţa celui care ştie, în egală măsură, ceea ce vrea să spună şi posedă arta de a-şi duce la bun sfârşit demersul. Ioan Bude intuieşte, de pildă, că studiul evoluţiei vieţii bisericeşti nu poate fi realizat decât prin încadrarea lui în parcursul vieţii de zi cu zi a comunităţii credincioşilor. Şi astfel apar acele savuroase pagini cu repere istorice, pornind de la vremuri pierdute în negura anilor, dar readuse la lumină de săpăturile arheologice din zona Pădurea Verde ori cea a Parcului Botanic, mărturisind despre o comunitate umană a cărei vârstă se măsoară în milenii. Pentru o mai bună ancorare în spaţiul urmând a fi cercetat, se apelează la scurte informaţii referitoare la toponimele şi hidronimele ce-şi au originea în cuvântul dacic tibis, însemnând mlaştină, de la care derivă actuala denumire a oraşului Timişoara.

Odată stabilit cadrul, autorul reiterează în continuare periplul istoriei acestui spaţiu geografic, înregistrând evenimente şi personalităţi ce şi-au pus amprenta asupra lui. Aflată la confluenţa drumurilor dintre estul şi vestul Europei, era firesc ca Timişoara să devină un creuzet de etnii şi culturi. Câteva dintre marile nume ale istoriei Europei şi-au împletit la un moment dat destinul cu cel al oraşului nostru: Carol Robert D’Anjou, Ioan de Hunedoara, Paul Chinezu, Ahmed Paşa, Dimitrie Cantemir, Eugeniu de Savoya, Maria Tereza, Iosif al II-lea etc., făcând din Timişoara un oraş ancorat în istoria Europei Centrale. Nu sunt uitate nici popasurile timişorene ale unor personalităţi culturale de mare audienţă: Franz Liszt, Johann Strauß, Mihai Eminescu în compania trupei de teatru Pascaly şi încă mulţi alţii, afirmând prin prezenţa lor aici racordarea oraşului la viaţa culturală a Europei. Autorul ştie însă cum să ţină cumpăna textului, astfel încât să nu se piardă în comentarii istorice şi culturale care l-ar fi îndepărtat de tema propusă. Printr-o condensată eşalonare cronologică şi marcate prin puncte, evenimentele devin mai pregnant vizibile, ocupând doar spaţiul strict necesar pentru a desena canavaua vremii. Sunt urmărite astfel câteva secole de devenire istorică. Evenimentelor le sunt adăugate date indispensabile studierii dinamicii vieţii bisericeşti, între acestea numărându-se situaţia demografică, evoluţia economică, dezvoltarea urbană. Pentru o cât mai exactă caracterizare a oraşului, nu sunt uitate nici edificiile importante ori monumentele.

După ce trece în revistă amănuntele respective, volumul poposeşte pe îndelete asupra spiritualităţii românilor ortodocşi. Şi, cum construirea lăcaşurilor de închinăciune, păstrătoare ale adevăratei învăţături creştine, reprezintă calea spre o credinţă temeinic întemeiată, o mare parte a paginilor cărţii sunt consacrate examinării acestui demers. Urmărirea formelor de organizare bisericească îi oferă autorului prilejul de a face o rememorare a mitropoliţilor şi episcopilor sub păstorirea cărora s-a aflat Timişoara de-a lungul vremii. Cu aceeaşi grijă pentru detaliul istoric sunt înregistraţi în continuare protopopii oraşului. Pasiunea reconstituirii istorice îl determină pe autor să scotocească în căutare de date care să ne poarte cât mai departe în timp. Un reper ar fi anul 1054. „Castrul episcopal Timişoara şi-a desfăşurat activitatea şi înainte şi după marea schismă din anul 1054. După cum susţine istoricul Bárány, la 1397, românii din Timişoara îşi aveau biserica lor“ (p. 76), ne spune autorul, citându-l pe Nicolae Ilieşiu. Dar vechimea castrului episcopal Timişoara este cu mult anterioară acestei date. Evoluţia lui pe firul timpului este urmărită în aceeaşi manieră concisă, marcând, aşa cum ne-am obişnuit deja, cu puncte, saltul printre epocile istorice. Pe măsură ce paginile înaintează în timp, datele devin, prin firea lucrurilor, mai ample, astfel încât epoca modernă şi cea contemporană sunt amplu prezentate cu amănunte privind istoricul cartierului, atestări exacte referitoare la data construcţiei, numele preoţilor ce au slujit, într-o strictă delimitare temporală, consolidând impresia unei foarte bune documentări arhivistice. Deosebit de valoros considerăm că este şi materialul iconografic prezentat. Pentru cercetătorii ce se vor apleca peste ani asupra acestui subiect, fotografiile inserate vor fi socotite imagini etalon ale locaşurilor de cult timişorene. Şi, dacă periplul istoric a fost realizat cu multă concizie, în cazul prezentării bisericilor, detaliile abundă pagină după pagină. Arhitecţi, pictori, iconari, decoratori sunt pomeniţi, împreună cu descrierea contribuţiei lor la edificarea unei anumite biserici, descriere făcută cu mult profesionalism. Cu meticulozitatea cunoscută deja din cărţile anterioare, autorul nu uită nimic, nu abandonează nimic, de la amănuntele cu caracter stilistic ori ecleziastic, până la prozaica, dar atât de necesara contribuţie a sponsorilor, totul îşi găseşte un loc stabilit cu grijă în economia textului.

Dacă ar fi să caracterizăm într-o singură frază această carte, am spune că reprezintă un moment de referinţă în peisajul editorial timişorean prin bogăţia datelor ce-o vor face indispensabilă cercetătorilor din generaţiile care ne vor urma, dar şi pentru că reuşeşte să se adreseze în egală măsură, cititorilor avizaţi şi oamenilor de rând, dornici să cunoască amănunte referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe Române din Banat.

AQUILINA BIRĂESCU

Lect. univ. dr. Daniel Lemeni, Tradiţia paternităţii duhovniceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană – un studiu asupra îndrumării spirituale în antichitatea creştină târzie, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, 333 p.

Având ca obiect de studiu paternitatea duhovnicească şi părintele spiritual în Răsăritul creştin, cartea lectorului universitar dr. Daniel Lemeni, intitulată Tradiţia paternităţii duhovniceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană – un studiu asupra îndrumării spirituale în antichitatea creştină târzie, vede lumina tiparului cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei, în Editura Reîntregirea, 2012, 333 pagini.

Prezentul studiu are la origine teza de doctorat susţinută la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“ din Sibiu, în 2009, şi apreciată cu calificativul „magna cum laude“.

Meritul acestei elaborări rezidă în evidenţierea „locului preponderent care îi revine paternităţii duhovniceşti, în genere, şi părintelui duhovnicesc, în special, în ansamblul spiritualităţii răsăritene creştine“, subiect mai puţin abordat in extenso în spaţiul teologiei româneşti.

Prezentul studiu este structurat în patru capitole, după cum urmează:

Capitolul I – intitulat Practica îndrumării spirituale în Răsăritul creştin: (pre)istoria temei (pp. 17–83) – prezintă un excurs istoric privind dinamica îndrumării spirituale, începând cu avva Antonie, prima ipostază a părintelui spiritual, şi culminând cu Sfântul Ioan Scărarul, care sintetizează experienţele premergătoare ale îndrumării spirituale din tradiţiile ascetice ale Răsăritului creştin, din tradiţia egipteană a deşertului (sec. III–IV) şi cea palestiniană din Gaza (sec. V–VI), evidenţiindu-se faptul că în practica îndrumării spirituale s-a constituit şi dezvoltat relaţia personală dintre un avvă şi ucenicii săi, având o dimensiune harismatică, în sensul că prestaţia spirituală a părintelui duhovnicesc nu se reduce la transmiterea teoretică a unei experienţe, ci se exprimă prin modul său de viaţă. De aici şi sentinţele patericale adresate de avvă ucenicului: „Fă ce vezi!“… „Du-te şi ce vezi că fac eu, fă şi tu!“. Modul tacit de viaţă al părintelui impune ucenicului un model, stabilindu-se astfel relaţia părinte duhovnicesc-fiu duhovnicesc.

Capitolul II – intitulat Părintele duhovnicesc: o semantică teologică (pp. 83–171) – face o delimitare a funcţiei părintelui spiritual de alte categorii  sau funcţii asemănătoare, cum ar fi cea de maestru spiritual, de învăţător (didaskalos) şi cea de preot duhovnic, în sensul că relaţia dintre avvă şi ucenic este definită ca fiind „paternitate duhovnicească“, mai mult decât îndrumare spirituală. Aceasta înseamnă că autoritatea harismatică-ascetică, având un caracter personal, defineşte relaţia dintre părinte şi fiu, deosebită de autoritatea duhovnicească pe care o exercită episcopul sau preotul duhovnic pe baza unei puteri conferită oficial (de jure) de către o instituţie eclezială, completând indelebil caracterul instituţional al Bisericii, spre a împlini dimensiunea ei comunitară, formată din versantul eclesial (episcopul şi preotul) şi versantul harismatic (avva ca părinte duhovnicesc).

Capitolul III prezintă Raportul maestru-ucenic: intermezzo filosofic (pp. 171–229); delimitând funcţia părintelui duhovnicesc de cea a maestrului spiritual, autorul evidenţiază faptul că relaţia maestru-ucenic reprezintă o prefigurare a relaţiei părinte-fiu duhovnicesc, ce se va împlini odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dar această nouă deschidere va constitui dezbaterea capitolului IV – Simbolica parentală şi filială în Noul Testament (pp. 229–303), cu referire specială la epistolele Sfântului Apostol Pavel, care echivalează paternitatea duhovnicească cu o nouă naştere, şi anume naşterea spirituală, deschisă de Fiul lui Dumnezeu ca proces haric de sfinţenie a vieţii, în care părintele spiritual îndeplineşte rolul de mediator, fiind un vehicul al harului, care desăvârşeşte viaţa ucenicului. Pentru acest motiv, părintele duhovnicesc şi-a îndeplinit misiunea atunci când fiul spiritual ajunge „fiu al lui Dumnezeu“, asumându-şi condiţia Fiului lui Dumnezeu întrupat. Fiind vorba de un mod gradual de maturizare spirituală a omului în Hristos, prezentul studiu se referă în mod special la dimensiunea mistagogică a paternităţii duhovniceşti, a cărei început şi desăvârşire se realizează ca viaţă în Hristos prin Duhul Sfânt, fiindcă prin harul Duhului Sfânt credincioşii dobândesc statutul de oameni duhovniceşti. În acelaşi timp, „orice viaţă trăită în Hristos înseamnă o cooperare în viaţa intimă a Sfintei Treimi, astfel încât, cel care asimilează modul de viaţă a lui Hristos se bucură de o intimitate treimică filială cu Tatăl“ (p. 292). Din această perspectivă, paternitatea spirituală se corelează în mod organic şi funcţional cu frăţietatea spirituală, în sensul că cei doi angajaţi pe drumul maturizării spirituale devin la un moment dat fraţi. „Privindu-l tot timpul ca pe fiul său, părintele va trebui ca într-o zi să-l privească în faţă şi să înţeleagă că el a devenit bărbat. El nu mai poate să-l privească ca pe un copil, întrucât fiul lui spiritual i-a devenit frate, un frate care vrea să fie ca un prieten…“ (p. 300).

Având cinstea să particip în comisia de susţinere a tezei de doctorat, am arătat, în referatul întocmit cu acest prilej, că relevanţa actuală a prezentei lucrări este dată de faptul că, într-o lume indiferentă soteriologic, exerciţiul paternităţii duhovniceşti poate constitui un reper optim pentru cei aflaţi în căutarea vieţii autentice. Dacă lumea secularizată de azi se remarcă prin ostilitatea faţă de tradiţie, Părinţii deşertului ne arată că nu putem trăi autentic fără a mobiliza instinctul divin din noi spre a ne orienta sufletul spre valorile transcendente şi veşnice.

Pe de altă parte, am arătat că prin perspectiva nouă în care abordează tema, prin calităţile deosebite de fond şi formă de expunere, prin bogăţia ideilor şi implicaţiilor pe care le sugerează, ca şi prin metoda riguroasă de cercetare, prezentul volum se înscrie ca o contribuţie importantă în domeniu, încât salutăm cu multă bucurie tipărirea lui, recomandându-l tuturor celor ce doresc să-şi normalizeze viaţa prin sfinţenia ei.

Preot prof. dr. SORIN COSMA

Constantin Brătescu, Oraşul Caransebeş între 1865–1919 – file de monografie, Editura Dalami, Caransebeş, 2011, 364 p.

Au trecut 100 de ani de când vrednicii de pomenire protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul Iosif Bălan tipăreau excelenta monografie a oraşului Caransebeş (1909), devenită sursă de neîmpuţinată documentare până în vremurile noastre. De atunci şi până astăzi, istoricii şi cercetătorii au scos la iveală noi informaţii despre vremurile de altădată, au descoperit şi publicat documente importante cu privire la viaţa socială, economică, culturală şi religioasă a caransebeşenilor, aşa încât o monografie ca cea pe care o prezentăm cititorilor revistei noastre mitropolitane „era de mult aşteptată nu numai de cercetători şi specialişti în domeniu, ci de toţi doritorii de adevăr“ (Argument, p. 9).

Monografia întocmită de profesorul Constantin Brătescu, cunoscut şi apreciat pentru rodnicele sale cercetări şi publicaţii în domeniul istoriografiei bănăţene, se deschide cu Argumentul (pp. 9–11) semnat de Doru Dinu Glăvan, un alt împătimit de cultură, istorie, sport, folclor autentic, precum şi neobosit promotor al valorilor bisericeşti şi naţionale prin scris şi verbul său inegalabil transmis pe calea undelor. După prezentarea pe scurt a cuprinsului monografiei şi nominalizarea unor lucrări de referinţă întocmite de autor până acum, D. D. Glăvan concluzionează că „volumul de faţă le întrece şi întregeşte pe toate ce le-a publicat“ (p. 11).

Prefaţa (pp. 13–18), semnată de autor, precizează că prin acest nou volum se încearcă reînnodarea firului „evenimentelor istorice dintre anii 1865–iunie 1919, într-o lucrare monografică, nu completă, dar cu multe noutăţi“. Autorul trece, totodată, în revistă mai multe argumente care l-au determinat să înceapă cercetarea cu anul 1865, când Caransebeşul şi-a redobândit episcopia şi a redevenit „locul de unde slova românească tipărită începând cu decembrie 1865 se difuza pretutindeni în acest spaţiu (bănăţean, n.n.) prin circularele ierarhilor, prin «Foaia Diecezană», prin «Calendarul Românului» şi prin sutele de cărţi şi manuale şcolare tipărite aici într-o corectă şi modernă limbă română“ (p. 14). Nu sunt uitate aici nici personalităţile ecleziastice, anterioare sau posterioare anului 1865, care au contribuit masiv la răspândirea culturii în părţile Caransebeşului, la „amplificarea cercetărilor în domeniul pedagogiei, teologiei şi folclorului“ (p. 17).

Stufoasa şi documentata monografie elaborată cu acrivie ştiinţifică de profesorul Constantin Brătescu este structurată în 15 capitole şi, pe lângă faptul că reuşeşte pe deplin să continue pe Ghidiu-Bălan, analizează, completează şi aduce în atenţie aspecte mai puţin cunoscute şi chiar inedite cu privire la viaţa socială, economică, culturală şi spirituală a Caransebeşului, atinse tangenţial în monografia din 1909 şi în alte lucrări anterioare, fără a neglija problemele administrative şi politico-naţionale specifice oraşului şi întregului Banat.

Dacă în primele trei capitole autorul tratează aspecte privind administraţia orăşenească, dezvoltarea economică şi prezintă instituţiile bancare, capitolul al IV-lea (pp. 85–124) este consacrat învăţământului caransebeşean, două subcapitole ocupându-se de Institutul teologic diecezan şi Institutul pedagogic diecezan din oraş, cu un rol extrem de important în viaţa spirituală şi naţională a românilor bănăţeni.

Deosebit de interesant şi dens este capitolul al V-lea (pp. 125–176) despre mişcarea culturală din Caransebeş în slujba idealului naţional. Între asociaţiile şi societăţile culturale prezentate aici se află Societatea de lectură „Ioan Popasu“ a studenţilor teologi şi pedagogi din Caransebeş, precum şi Societatea femeilor române ortodoxe din Caransebeş, fiecare contribuind, în felul său, la intensificarea vieţii culturale locale.

Capitolele VI, VII şi VIII (pp. 177–230) se ocupă de asociaţiile culturale ale germanilor şi maghiarilor, tiparul caransebeşean şi presa din oraş între 1886–1919. Este evidenţiat aici rolul tipografiei diecezane întemeiată de episcopul Ioan Popasu cu scopul de a răspândi prin lucrările tipărite „învăţăturile morale, religioase şi folositoare între poporul drept credincios“ (p. 188).

Capitolul al IX-lea, Viaţa religioasă din Caransebeş între 1865–1919 (pp. 231–265), aduce în atenţia celor interesaţi de istoria Bisericii Episcopia Caransebeşului, pe care autorul o defineşte ca fiind „catalizatoare a energiilor spirituale şi naţionale ale românilor bănăţeni“. Din scaunul episcopal al Caransebeşului, reînviat de Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna şi episcopul restaurator Ioan Popasu, a plecat la Bucureşti episcopul Miron Cristea, unde a funcţionat mai întâi ca mitropolit primat şi apoi ca primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În perioada de păstorire a acestor ierarhi şi a episcopului academician Nicolae Popea, „pe raza eparhiei Caransebeşului s-a desfăşurat o intensă activitate culturală mai ales între anii 1910–1914 prin intermediul asociaţiilor culturale de pe întinsul eparhiei, a despărţămintelor ASTREI şi a reuniunii învăţătorilor din dieceză“ (p. 251). În acest capitol sunt integrate şi patru subcapitole consacrate comunităţii ortodoxe din Caransebeş, oficiului parohial, protopopiatului greco-ortodox-român, bisericii romano-catolice, cultului evanghelic şi altor culte (greco-catolic, reformat, unitarian şi religiei israelite).

Capitolele X, XI, XII, XIII, XIV şi XV (pp. 266–333) se ocupă de sănătate şi asigurări sociale, prezintă Caransebeşul ca centru al mişcării naţionale din  Banatul de munte, trece în revistă instituţiile judecătoreşti şi de publicitate imobiliară, viaţa militară din oraş, asociaţia pompierilor voluntari şi ai salvării, precum şi mişcarea sportivă caransebeşeană.

Anexele, bibliografia bogată, indicele de nume şi de locuri şi cuvântul de mulţumire al autorului încheie această utilă lucrare monografică apărută în condiţii grafice remarcabile.

La finalul acestei modeste prezentări, apreciem strădania încununată de succes a autorului de a lăsa posterităţii o lucrare întocmită pe baza numeroaselor documente de arhivă, studiate la Caransebeş, în cei 35 de ani de activitate la Arhivele Naţionale din oraş, şi a numeroaselor lucrări de specialitate apărute după 1990, între care monografiile dedicate unor instituţii bisericeşti locale. Nu mai puţin importante pentru economia acestei lucrări au fost periodicele tipărite la Caransebeş şi în alte oraşe din Banat şi Ardeal, din rândul cărora fac parte  „Foaia Diecezană“, „Calendarul Românului“, revista „Altarul Banatului“, „Mitropolia Banatului“, „Telegraful român“ ş.a.

Aşadar, lucrarea domnului profesor Constantin Brătescu se înscrie în şirul monografiilor de certă valoare istoriografică dedicate oraşului Caransebeş, care continuă, completează şi actualizează încercările mai vechi, tratând problematica abordată într-o manieră ştiinţifică incontestabilă.

Preot dr. IONEL POPESCU

Arhimandrit Constantin Timiş, Mănăstiri şi schituri din Episcopia Caransebeşului, Editura Diecezană, Caransebeş, 2011, 93 p.

Cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Lucian Episcopul Caran­sebeşului, vede lumina tiparului o nouă lucrare, referitoare la sfintele mănăstiri şi schituri în această Eparhie. Cartea aparţine Preacuviosului Părinte arhimandrit Constantin Timiş, exarhul mănăstirilor din Episcopia Caran­sebeşului şi ne oferă date noi despre amploarea şi dezvoltarea vieţii monahale de aici. În prezenta lucrare, Preacuvioşia Sa împlineşte dorinţa preoţilor, călugărilor dar şi a credincioşilor din cuprinsul Episcopiei Caransebeşului precum şi din alte locuri atât din ţară cât şi din străinătate de a cunoaşte mai bine spiritualitatea monahală de aici.

De‑a lungul timpului au mai apărut şi alte lucrări consacrate spiritualităţii monahale de aici. Între aceste monografii am putea enumera lucrarea Părintelui Victor Vlăduceanu, intitulată Mănăstiri bănăţene, apărută la Timişoara în 1947, apoi cea a Părintelui I. B. Mureşan, Mănăstiri din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1976. Pe lângă acestea, în timpurile din urmă, au mai apărut lucrările: Mihai Vlase, Ghidul aşezămintelor monahale din România, Editura Sofia, Bucureşti, 2002; Nicolae Magiar, Eduard Magiar, Viaţa monahală din judeţul Caraş-Severin, Cluj-Napoca, 2009; Arhimandrit Visarion Joantă, Ghidul aşezămintelor monahale din Episcopia Caransebeşului, Editura Marineasa, 2004.

Cartea de faţă este şi prima apariţie editorială a P.C. arhimandrit Constantin Timiş. De altfel, activitatea Preacuvioşiei Sale este binecunoscută slujitorilor şi credincioşilor din Episcopia Caran­sebeşului prin efortul ce îl depune în calitate de exharh al sfintelor mănăstiri, precum şi aceea de consilier economic. Pe lângă toate aceste, Preacuvioşia Sa mai dispune şi de o bună pregătire teologică cu o aleasă viaţă duhovnicească.

Prezenta lucrare ne oferă date noi despre amploarea pe care a luat‑o viaţa monahală în timpurile din urmă în Episcopia Caransebeşului.

Autorul, pe lângă informaţiile istorice, monahale, culturale, de această dată ne oferă în imagini locuri binecuvântate de Dumnezeu legate de viaţa monahală din aceste mănăstiri situate în Banatul de munte. Dacă până la venirea în fruntea Episcopiei Caransebeşului a Preasfinţitului Părinte dr. Laurenţiu Streza, se găseau 6 vetre monahale pe tot cuprinsul eparhiei, prin strădania sa, numărul lor a crescut la 19. Această dragoste de o mai bună sporire a vieţii monahale a fost preluată şi de Presfinţitul Părinte Lucian, actualul Episcop al Caransebeşului. Prin strădania Preasfinţiei Sale, numărul acestora a mai crescut cu încă una în anul 2009 şi anume „Schitul Bucova“ cu hramul „Sfântul Dionisie Exiguul“.

În total astăzi, salba de mănăstiri a Episcopiei Caransebeşului încununează 9 mănăstiri şi 11 schituri în care îşi desfăşoară activitatea peste 100 de vieţuitoare şi 50 de vieţuitori. Prin strădania lor, aceştia zi şi noapte se oferă să ţină tot mai sus flacăra credinţei ortodoxe, evlavia şi datina străbună.

În lucrarea de faţă, autorul, pe lângă datele oferite în legătură cu fiecare aşezământ monahal, ne mai prezintă în imagini aspecte de viaţă despre fiecare vatră monahală.

Părintele arhimandrit ne mai acordă şi informaţii cu privire la hramul fiecărui aşezământ monahal, căile de acces, atestarea documentar-istorică, forma de viaţă religioasă, numele stareţului, numărul de vieţuitori, posibilitatea de cazare, rânduiala Sfintelor slujbe, precum şi alte activităţi legate de viaţa monahală.

Desigur, prezenta lucrare bine realizată cu o interesantă bibliografie apare în condiţii grafice deosebite cu multe ilustraţii pe un suport de hârtie de bună calitate. Imaginile ne prezintă aşezarea monahală a fiecărei mănăstiri, însoţite de icoane, scene biblice atât din Vechiul cât şi din Noul Testament precum şi din Vieţile Sfinţilor.

Prin apariţia ghidului de faţă, care mai poate fi asemănat cu o nouă monografie a mănăstirilor şi schiturilor din Episcopia Caransebeşului, avem convingerea că osteneala sa se dovedeşte a fi de un real folos pentru impulsionarea vieţii duhovniceşti a credincioşilor de pretutindeni.

Preot dr. CONSTANTIN CILIBIA

Preot prof. dr. Vasile Muntean, Scrieri teologice şi istorice, Editura Episcopiei Caransebeşului, 2012, 300 p.

S-a spus, pe bună dreptate, că „sunt cărţi, care prin conţinutul lor sunt apreciate la modul general de toţi cititorii, pentru că ele constituie nu doar surse de cercetare teologică, ci şi adevărate izvoare de spiritualitate şi viaţă creştină. Astfel de cărţi se tipăresc rar, dar devin pietre de temelie ale cunoaşterii teologice. De cele mai multe ori, pentru a scrie o carte cu asemenea valoare este nevoie de ani de studiu şi experienţă în cele ale învăţăturii de credinţă. Este nevoie de autenticitate trăită frumos, în duhul credinţei şi de asumare a existenţei în Biserica lui Hristos. Astfel se poate obţine o carte valoroasă“.

Aceste pertinente aprecieri se constituie drept uvertură în Prefaţa pe care Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian al Caransebeşului o face volumului Scrieri teologice şi istorice, sub semnătura Părintelui prof. univ. dr. Vasile Muntean, „teolog excepţional cu o uimitoare experienţă în studiul istoriei bisericeşti, dar şi cu o prolifică activitate ştiinţifică şi didactică“ (p. 7).

Prezentul volum antologhează mai multe materiale, grupate în trei compartimente diferite, după cum urmează:

În prima parte sunt incluse 18 studii şi articole, dintre care cele mai multe au fost publicate în anii trecuţi, mai ales în revista mitropolitană „Altarul Banatului“.

Dintre cele inedite reţinem studiile şi articolele:

1. Apocalipsa între cele două Testamente (pp. 15–19);

2. „Slujbă“ sau „închinare“? Câteva aprecieri privind „latreia“ (pp. 29–33);

3. Sugestii privind îmbunătăţirea textului Liturghierului şi al altor cărţi de cult (pp. 33–45);

4. Monahismul balcanic (grec, bulgar, albanez, sârb şi vlah) (pp. 108–131);

5. Ascetismul bănăţean (pp. 138–180);

Acest studiu urmează să apară în Istoria monahismului ortodox român, Editura Patriarhiei şi Academiei Române, fiind structurat în mai multe părţi:

A. Viaţa mănăstirească în Banatul medieval (pp. 138–153);

B. Mănăstiri şi schituri bănăţene – dicţionar. Arhiepiscopia Timişoarei (pp. 153–159); Episcopia Caransebeşului (pp. 160–168); Episcopia Dacia Felix (pp. 169–170); Episcopia din Ungaria (Gyula) (pp. 170–171);

C. Vieţuirea monastică în Mitropolia Banatului (din 1990 până azi). Arhiepiscopia Timişoarei (pp. 171–172); Eparhia Aradului (pp. 172–174); Episcopia Caransebeşului (pp. 174–177); Episcopia Devei şi Hunedoarei (pp. 177–179).

Partea a doua a volumului reţine 14 recenzii, majoritatea publicate anterior în revista mitropolitană „Altarul Banatului“ (pp. 199–242). La acestea se adaugă „Câteva remarci fugare privind Istoria Românilor (tratatul academic)“, I, IIII, a 2-a ediţie, Bucureşti, 2010 (pp. 243–245).

Partea a treia a volumului cuprinde 40 de ilustraţii (pp. 246–290), cu indicarea provenienţei lor.

Considerăm potrivit să menţionăm că acest volum aureolează activitatea de cercetare a Părintelui prof. univ. dr. Vasile Muntean, concretizată în 12 volume, caracterizate ca lucrări „de mare valoare“ (Pr. acad. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2007, p. 463). În acelaşi timp este socotit, de către neîntrecutul bizantinist român, acad. Alexandru Elian, „cel mai bun ucenic al său“, iar mai curând, „părintele bizantinolog – apreciat la o cotă maximă“, „cel mai prolific teolog ortodox al locului“ („Orizont“, 24 nov. 2010).

Asociindu-ne acestor aprecieri, rugăm pe Bunul Dumnezeu să-i înmulţească harul şi darul pus în slujba Bisericii Sale.

Preot prof. dr. SORIN COSMA

Preot lector dr. Ioan Mihoc, Credinţă, viaţă şi misiune în perspectivă paulină şi ioaneică, Editura „Eftimie Murgu“, Reşiţa, 2012, 365 p.

Este cunoscut faptul că mântuirea înseamnă rodirea harului divin pe măsură să dezvolte şi să desăvârşească credinţa ca viaţă în Hristos şi ca misiune creştină în lume.

În acest sens, Părintele lector dr. Ioan Mihoc pune în circulaţie un nou studiu, intitulat Credinţă, viaţă şi misiune în perspectivă paulină şi ioaneică.

Volumul de faţă cuprinde tratarea unor subiecte care preocupă dintotdeauna pe credinciosul şi, mai ales, pe teologul creştin. În esenţă, el răspunde la trei întrebări fundamentale:

Ce este credinţa?

Cum o trăim?

Cum o împărtăşim altora?

Astfel, în prima parte a volumului este dezvoltată tema credinţei, în mod predilect din perspectiva gândirii pauline. Credinţa este astfel înţeleasă ca posibilitate de cunoaştere a omului însuşi (a sinelui interior, mai ales), a lumii în care el trăieşte, dar şi a lumii viitoare, adică a împărăţiei cerurilor.

Partea a douabazată pe studiul epistolelor soborniceşti ale Sfântului Ioan Teologul – se referă la modurile concrete prin care omul primeşte, încă din timpul vieţii pământeşti, arvuna vieţii veşnice. E vorba, desigur, de Sfintele Taine, prin care se trăieşte efectiv viaţa în Hristos.

Ultima parte, a treia, oferă adevărate paradigme ale misiunii creştine, degajate din studiul aprofundat al epistolelor pastorale.

După cum vedem, funcţia cognitivă a credinţei este aprofundată în prima parte a lucrării. Autorul demonstrează că, în cadrul credinţei, raţiunea ajunge să fie „luminată“; posibilităţile ei având de acum mediul optim de desfăşurare. Ea se constituie într-un instrument divino-uman. Credinţa este cea mai mare potenţă a raţiunii însăşi. Propriu-zis, „raţiunea luminată“ este credinţa.

În ce priveşte viaţa în Hristos, aşa cum ne-o prezintă Sfântul Apostol Ioan în epistolele sale soborniceşti, partea a doua din acest volum evidenţiază trăirea în lumina lui Dumnezeu la care omul poate ajunge dacă este gata „să umble“ întru poruncile Evangheliei şi să se sfinţească prin Tainele pe care le-a instituit Domnul.

Demnitatea proprie fiinţei umane este aceea de a trăi în conformitate cu voia lui Dumnezeu, pentru a se înveşnici întru El. Primul om a fost făcut pentru integritate morală şi pentru viaţă. Ambele le-a pierdut însă prin păcatul neascultării. Regăsirea vieţii autentice, deci, înseamnă o descoperire a comuniunii cu Dumnezeu, a trăirii în deplină ascultare de El.

Viaţa creştinilor, de cele mai multe ori, este în simbioză cu prefacerile acestei comuniuni. Adeseori ea este declarativă, speculativă, în afară trăirii Tainelor Bisericii în care Hristos lucrează sfinţirea şi înnoirea noastră, în afara practicării milei şi iubirii agapice faţă de toţi. Mesajul central al Sfântului Ioan exprimat cu precădere în prima sa epistolă este acesta: Nu poate nimeni pretinde că se află în comuniune cu Dumnezeu, că-L vede pe Dumnezeu, atât timp cât îi ignoră pe semenii săi. Totodată, este foarte important să ştim că „Viaţa s-a arătat“, că Hristos s-a întrupat şi ne-a răscumpărat prin Sângele Său, oferindu-ne viaţa veşnică. Credinţa creştină biruieşte lumea de păcat, anticipând şi regăsind treptat, încă de pe acum, viaţa veşnică. Angajarea pe drumul vieţii în Hristos trebuie să fie o continuă luptă cu păcatul, o vădire permanentă a „naşterii din Dumnezeu“, a iubirii faţă de El. Astfel trăită, viaţa biologică „în trup“ devine una transparentă realităţilor dumnezeieşti, deschisă veşniciei, căci armonizează în ea voinţa dumnezeiască şi trăirea omenească.

Pe de altă parte, tot ceea ce dobândeşte credinciosul în Biserică pentru sine, ca viaţă şi adevăr trăit în Hristos, se cere împărtăşit şi altora, într-o propovăduire „cu timp şi fără timp“ a harului şi a bucuriei de a fi „împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu“. De aceea, în mod firesc, în partea a treia a cărţii sunt descrise câteva paradigme ale misiunii creştine, pe baza studiului epistolelor pastorale. În ansamblul ei, putem spune că această secţiune nu este altceva decât un îndemn stăruitor de a pune în aplicare cele însuşite în viaţa cu Hristos, de a descoperi vocaţia comunitară a credinţei şi de a transmite şi altora darul din darurile primite de la Dumnezeu.

În concluzie, vom spune că prin acest studiu, temeluit pe o vastă bibliografie de specialitate, de foarte bună calitate, Părintele dr. Ioan Mihoc – lector universitar la catedra de Studiul Biblic al Noului Testament de la specializarea Teologie Didactică Ortodoxă din cadrul Universităţii „Eftimie Murgu“ Reşiţa – aduce o contribuţie deosebit de importantă la susţinerea programului de master intitulat Studii de Teologie Pastorală şi Misiune Creştină.

Preot prof. dr. SORIN COSMA

Preot prof. dr. Dumitru Megheşan, Rugăciunea lui Iisus: mijloc terapeutic de purificare a minţii, Editura Universităţii din Oradea, 2010, 277 p.

Constituindu-se ca temei al spiritualităţii ortodoxe, sau „coloana ei vertebrală“, cum spune Nichifor Crainic, despre „rugăciunea lui Iisus“ sau despre metoda „sfintei rugăciuni şi atenţii interiorizată“ s-a scris foarte mult de-a lungul vremii. Părintele prof. dr. Dumitru Megheşan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, tratează acelaşi subiect dintr-o perspectivă adaptată vieţii omului contemporan, debusolat oarecum în relativismul vieţii, determinată de angoasa specifică epocii postmoderne, ancorată cu precădere în economic, financiar şi comercial, animat de supertehnologie, în detrimentul dimensiunii spirituale a vieţii omeneşti…

Cartea sa, intitulată Rugăciunea lui Iisus: mijloc terapeutic de purificare a minţii, reuşeşte să pună în valoare mintea, ca loc central al vieţii sufleteşti în determinarea spirituală menită să împlinească căutările febrile ale omului contemporan.

Cartea este structurată în opt capitole, după cum urmează:

Capitolul I, Problematica lumii contemporane (pp. 15–71), se referă mai întâi la motivele care au determinat dezbaterea temei referitoare la Rugăciunea lui Iisus. Se analizează apoi starea de sănătate a minţii ca dat al creaţiei divine, urmată de îmbolnăvirea ei ca traumatism psihic, în urma căderii omului în păcat.

Capitolul II analizează Patologia minţii căzute (pp. 71–101), manifestată prin pervertirea cunoaşterii, perceperea contorsionată a realităţii, inversarea itinerarului raţional al minţii, derivarea dorinţei şi pervertirea plăcerii.

Capitolul III, Factorii de sanogeneză psihică (pp. 101–146), are în atenţie acţiunea de psihoprofilaxie şi raportul ei cu rugăciunea minţii, precum şi mistagogia pornirilor primitive ale omului.

Capitolul IV prezintă O pledoarie pentru rugăciunea minţii (pag. 146-175), iar capitolul V priveşte în concret Rugăciunea lui Iisus sau potrivirea minţii umane la mintea lui Hristos ca stare de metanoia chenotică (pp. 175–185); urmat de capitolul VI referitor la Terapia psiho-fizică prin rugăciunea minţii (pp. 185–245).

Capitol VII se constituie ca Propunere de reorientare a vieţii omului sufocat de civilizaţie: drumul spre îngeri (pp. 245–261), iar în partea finală este prezentat Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, ca „revenire la starea de feciorie a minţii“ (pp. 261–277), aparţinând Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), mentorul „Rugului Aprins“ de la Mănăstirea Antim.

Chiar şi numai acest enunţ sumar al principalelor probleme dezbătute, oferă posibilitatea de a aprecia conţinutul variat şi plin de sens al prezentului studiu, ca pe un îndreptar menit să lumineze sufletul cititorului, orientându-l spre un orizont veşnic deschis al devenirii sale axiologice; determinându-l să părăsească labirintul căutărilor pătimaşe, spre a primi lumina vieţii lui Hristos care îi dă propria identitate, după cum îndemna cunoscutul scriitor Lev Tolstoi: „…veniţi-vă în fire preţ de un ceas şi veţi vedea limpede că singurul lucru important în viaţă nu-i ceva exterior. Avem nevoie doar de ce se află în noi“ (Despre Dumnezeu şi om – din jurnalul ultimilor ani, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 188–189). În acest context, Rugăciunea lui Iisus este un adevărat remediu duhovnicesc, pe măsură să-l ajute pe omul contemporan să depăşească împrăştierea seculară, dominată de nesiguranţă, stress şi angoasă depresivă, aducându-i liniştea atât de necesară sufletului ca regăsire de sine în harul numelui lui Iisus, deschizător al bucuriei plină de optimism dinamic şi creator…

Ca urmare, recomandăm călduros prezentul volum, cu aprecierea că tema dezbătută este judicios conturată, temeinic documentată şi academic expusă, într-un stil sobru, fluent şi accesibil.

Totodată, ne exprimăm satisfacţia că autorul, după temeinice studii în ţară şi în străinătate, onorează catedra de Dogmatică la Facultatea de Teologie din Oradea, cu menţiunea că alfabetul teologiei l-a deprins la Seminarul Teologic din Caransebeş, făcând parte din clasa care a dat învăţământului teologic românesc cinci cadre universitare.

Preot prof. dr. SORIN COSMA

Preot Ioan Petru Coroi, Teologia Sfântului Atanasie cel Mare, Editura Prod Com, Deva,2010, 318 p.

În teologia românească dacă un segment important al teologiei părintelui Atanasie cel Mare, hristologia, a constituit subiectul mai multor studii, ca şi viaţa şi activitatea sa, nu la fel s‑ar putea spune despre teologia sa.

Prezenta lucrare îşi propune să exploreze gândirea teologică a celui care a avut un rol important în delimitarea credinţei creştine faţă de vechea filozofie greacă prelungită în primele secole în tot felul de sisteme gnostice. Supranumit „Părintele Ortodoxiei“, sau „Părintele şi atletul Ortodoxiei“, ne‑ar tenta să aşteptăm de la Părintele alexandrin grandioase speculaţii dogmatice sau construcţii sistematice. Patriarhul Fotie îl caracterizează în felul următor: „E clar, neartificial şi simplu, dar plin de putere, de conţinut dens şi de o consecvenţă şi o originalitate cu totul minunată“.

Conţinutul acestei cărţi nu are un caracter unilateral, axându‑se doar pe elemente caracteristice patrologiei, ci prezintă valenţe dogmatice de o mare importanţă, într-un context istoric bine definit, cel al apariţiei primei erezii care a zguduit din temelii învăţătura Bisericii creştine din primele secole, arianismul.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare având o problematică clară, distinctă, capitolul trei având o pondere mai mare deoarece reprezintă tratarea doctrinei teologice a Sfântului Atanasie cel Mare.

În prima parte, intitulată Alexandria şi Biserica ei până la Sfântul Atanasie cel Mare. Cadrul general al epocii Sfântului Atanasie cel Mare, autorul fixează principalele coordonate ale dezvoltării învăţăturii creştine din Egipt, unde Alexandria a devenit, de timpuriu, unul dintre cele mai importante centre culturale ale antichităţii, reuşind să se creeze, aici, o simbioză între egiptenii încreştinaţi de Sfântul Apostol Marcu şi populaţia de sorginte grecească. Istoricul Eusebiu de Cezareea menţionează că o comunitate creştină timpurie condusă de către episcopul Anianus (69–94), s‑a extins şi s‑a dezvoltat pe parcursul secolelor, iar organizarea acesteia, în ciuda persecuţiilor şi a unor erezii care au apărut (origenismul, gnosticismul etc.), a creat premisele cadrului organizatoric-administrativ din secolul al IV‑lea, unde se va impune personalitatea episcopului Alexandru şi a urmaşului acestuia, Sfântul Atanasie cel Mare (328–373).

Astfel, în plan istorică-doctrinar, perioada de episcopat a Sfântului Atansie cel Mare poate fi caracterizată de lupta continuă în apărarea orthodoxiei şi orthopraxiei în faţa pericolului reprezentat de către erezia ariană (condamnarea în anul 325 la Sinodul I Ecumenic de la Niceea) – care nega deofiinţimea Fiului cu Tatăl, precum şi a tulburărilor profunde apărute pe fondul mişcărilor centrifuge grupate în jurul episcopului Meletie de Likopole. Hirotonit la 8 iunie 328 ca episcop al Alexandriei, Sfântul Atanasie va fi depus la sinodul de la Tyr (335) şi exilat la Treeri în Galia, rechemat în 337 şi apoi, depus din nou de sinodul din Antiohia (339). Sinodul de la Sardica (343) a catalogat drept false acuzaţiile care i‑au fost aduse de către arieni şi l‑a repus în funcţie. Ulterior, sinodul de la Arles (353) şi cel de la Milano (355) îl condamnă, înlocuindu‑l cu George din Capadocia. Revine în 363 pe tronul episcopal, iar în 365 este exilat de împăratul Valens şi rechemat de către acesta în 366, când va rămâne ca păstor până la sfârşit. În acest context, un rol important este jucat de către politica imperială a urmaşilor împăratului Constantin cel Mare, care, nu de puţine ori, influenţaţi de către unii episcopi arieni sau din dorinţa de a restabili o unitate de credinţă în întreg Imperiul, vor favoriza diferitele grupări eretice în detrimentul apărătorilor Sinodului de la Niceea.

Parte a doua – Învăţătura ariană. Evoluţia ei în timpul Sfântului Atanasie cel Mare – se prezintă ca un excurs în doctrina ariană, o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului, o punere în teorie a unui monoteism raţionalist. Născut în anul 256 în Libia, Arie este considerat primul mare eretic antitrinitar, cel care a combătut egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. considerând că Dumnezeu-Tatăl este principiu necreat şi nenăscut (άγέννητος), că Fiul este creat prin voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa sau esenţa (ούσία) Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură, dar nu din eternitate şi, în acelaşi timp, schimbător, mărginit, imperfect, adus la existenţă în scopul creării universului, moment în care a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui, Arie a reuşit să tulbure unitatea Bisericii şi să creeze o serie de polemici a căror ecouri se vor regăsi peste secole.

De fapt, arienii au accentuat faptul că Fiul este creat datorită faptului că nu au găsit nici un mijloc de conciliere între un Logos real şi transcendent şi un trup-suflet uman al lui Hristos. Pentru ei, întruparea reală a Cuvântului însemna înlocuirea sufletului uman şi intrarea într‑o relaţie vitală, naturală cu trupul pentru a forma o fiinţă umană, o relaţie asemănătoare aceleia numite systasis, care va conduce la o teologie de tip Logos-sarx. În acest sens, o preocupare constantă a arienilor a fost aceea de a proteja unitatea şi transcendenţa lui Dumnezeu. Fiului nu‑I este proprie fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, ci îşi datorează existenţa unei simple dicizii divine, fiind cel dintâi participant în Tatăl, un Dumnezeu în sens analogic, primind apelativul de Dumnezeu prin puterea harului. În consecinţă, nu are nici o capacitate de a‑L cunoaşte pe Tatăl şi a ni‑L face cunoscut nouă.

În partea finală a acestui capitol, autorul tratează principalele curente filozofice şi teologice care au stat la baza sistemului teologic arian, identificând o serie de similitudini cu gândirea neoplatonicului Numerios, dar şi cu cea a lui Filon din Alexandria. Însă, cel mai probabil, Arie şi‑a fundamentat poziţia sa teologică pe sistemul dezvoltat de către Origen, Pavel de Samosata şi Lucian din Antiohia.

Începând cu partea a treia se intră propriu-zis în tratarea doctrinei teologice a Sfântului Atanasie cel Mare, centrată, în principal, în jurul apărării consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl, precum şi a explicării, de cele mai multe ori polemice, a naturii şi a naşterii Logosului din Tatăl, dar şi a implicaţiilor acestora în planul iconomiei mântuirii.

Astfel în plan trinitar, Sfântul Atanasie cel Mare nu vorbeşte de Persoanele sau Ipostasele divine. Pentru el, termenii de ousia şi hypostasis sunt încă identici. De abia spre sfârşitul vieţii, el a înclinat să admită deosebirea între ei, acordând termenului hypostasis sensul de persoană. Triadologia sa caută să explice dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea Lui cu Tatăl, conform formulei stabilite de Sinodul I Ecumenic. Prin expresiile o singură fire şi identitatea unei singure dumnezeiri, Sfântul Atanasie ridică unitatea de fiinţă la nivelul unităţii de natură, Fiul fiind plenitudinea dumnezeirii Tatălui, în întregime Dumnezeu. Naşterea Fiului din Tatăl este prezentată drept un act transcendent, întreaga sa teologie fiind una a Logosului, văzut ca o persoană dumnezeiască egală cu Tatăl, coexistând veşnic cu Tatăl ca Născut al Acestuia şi fiind Dumnezeu adevărat deofiinţă cu Tatăl adevărat. Sfântul Duh creează o unitate absolută cu Tatăl şi cu Fiul. El purcede din Tatăl, este propriu Fiului şi nu este o creatură, unind pe Logos cu Tatăl. Astfel, Sfântul Atanasie combate afirmaţia pnevmatomahilor potrivit căreia Duhul Sfânt ar fi inferior şi subordonat Tatălui şi Fiului.

În plan hristologic, întreaga teologie a Sfântului Părinte poate fi percepută ca un comentariu la textul ioaneic: „Şi Cuvântul trup S‑a făcut“ (Ioan 1, 14). Fiul lui Dumnezeu S‑a făcut Fiul Omului pentru ca fii oamenilor să devină fii ai lui Dumnezeu. Realitatea somatică indiscutabilă a Mântuitorului este cea mai importantă idee a hristologiei atanasiene, deoarece umanitatea incontestabilă a trupului Mântuitorului garanta nu doar istoricitatea Sa, mai presus de orice discuţie, dar şi mântuirea noastră, datorată lui Hristos, Care a trebuit să ne răscumpere, nu dând unul pentru altul, ci trup pentru trup, suflet pentru suflet şi esenţă completă pentru omul întreg. Punând la îndoială dumnezeirea Mântuitorului, arianismul clătina temelia învăţăturii ortodoxe despre Întrupare. Iisus Hristos, nefiind Dumnezeu adevărat, sau o persoană divină, în mod cert Îşi schimbă şi aspectul lucrării Sale şi, astfel, acţiunea teandrică a Mântuitorului este înlocuită cu una moral umană. Pe de altă parte, crezând că vor salva în Iisus unitatea persoanei, arienii vor recunoaşte numai trupul fără un suflet uman.

Pentru Sfântul Atanasie cel Mare, Întruparea este cel mai mare pogorământ făcut de Dumnezeu creaturii, având ca scop principal răscumpărarea omului şi readucerea lui în starea originară de fiu al lui Dumnezeu. Astfel, restaurarea omului se realizează prin unirea reală, comunicarea însuşirilor celor două naturi realizându‑se în baza unicităţii subiectului divin. Acţiunile lui Hristos sunt atât dumnezeieşti cât şi omeneşti, suportul lor fiind reprezentat de unicitatea propriei Persoane. Hristos le lucrează pe cele divine ca Dumnezeu, dar prin trup, iar pe cele omeneşti ca om, însă cu puterea dumnezeirii Sale. Hristologia Sfântului Atanasie este una chenotică. Hristos întrupat se face ascultător până la moarte pentru a o învinge înlăuntrul Său şi pentru a da posibilitatea omenirii a o birui, la rândul său.

Dovada restaurării omului este învierea Mântuitorului. După Sfântul Atanasie, învierea nu reprezintă numai o renaştere a omului la viaţă nouă, ci şi o reînviere a întregului univers ce se făcuse solidar în păcat cu omul. După această restaurare ontologică, natura omului permite acestuia să se depăşească, pentru a intra în comuniune cu Arhetipul acestuia, deoarece limitele umanului au fost lărgite spre a primi comuniunea cu divinul, identică cu participarea la Dumnezeu, dar care nu elimină diferenţa ontologică.

În plan antropologic, Sfântul Atanasie va accentua ţinta pentru care a fost creat omul. El este un antropolog în măsura în care această învăţătură este reacordată la soteriologie şi, implicit la hristologia sa. În acest punct, apare şi delimitarea clară de antropologia ariană, deşi ambele pornesc de la acelaşi principiu: creatio ex nihilo, cea care stabileşte diferenţa radicală dintre Creator şi creaturi, cu toate că cele din urmă se află într‑un proces continuu de apropiere de Făcător, printr‑o simbioză între darul divin şi voinţa umană. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, devenind capabil să contemple pe Creator şi să cunoască eternitatea, fiind alcătuit din trup şi suflet. Sufletul raţional, nemuritor, devine un reflex creat al Logosului, fiind chemat împreună cu trupul, să dobândească viaţa veşnică. Căderea omului în păcat, înţeleasă ca o întrupare spre rău, este datorată libertăţii sale.

În plan pnevmatologic, reţinem că episcopul Alexandriei va fi preocupat de afirmarea dumnezeirii Duhului Sfânt, polemizând cu ereticii tropici care considerau că Duhul Sfânt nu este Dumnezeu, ca Tatăl şi Fiul, ci o creatură care a venit la existenţă din nefiinţă, mai precis, un înger deosebit de ceilalţi prin grad şi rang, nefiind consubstanţial cu celelalte Persoane trinitare. Împotriva acestora, Sfântul Atanasie va sublinia că Duhul nu este obiectul, ci subiectul acţiunii lui Dumnezeu, Acesta trebuind să fie divin, dar şi faptul că Duhul este divin asemenea Fiului. Dumnezeirea subzistă în cele Trei Persoane, Duhul Sfânt fiind Dumnezeu.

În plan soteriologic, autorul subliniază importanţa pe care Sfântul Atanasie cel Mare o acordă ideii de sinergie, înţeleasă nu doar ca o simplă acceptare a harului divin, ci ca o dorinţă de a colabora cu acesta. Puterea omului de a primi harul şi de a‑L pune în lucrare, la fel ca şi voinţa liberă, sunt daruri divine, iar realizarea sau transpunerea vieţii lui Hristos în viaţa noastră spre atingerea unirii cu El, este un proces continuu de împreună lucrare şi imitare. Omul ajunge asemenea lui Dumnezeu prin participare, adică Dumnezeu ni Se comunică şi ne îndumnezeieşte, ni Se face părtaş, pentru ca noi să fim după har părtaşi ai dumnezeieştii firi. Participarea omului la Dumnezeu este înfierea noastră din partea Lui, prin harul divin.

Spre deosebire de triadologie şi hristologie, eclesiologia Sfântului Atanasie cel Mare nu este atât de clar conturată şi explicită. Dacă Logosul este Cap al Bisericii, iar Biserica se integrează în univers, cele două se întrepătrund, transformând lumea într‑un loc al prezenţei divine. Iconomia cosmosului seamănă substanţial cu cea a Bisericii, unde Logosul Se răspândeşte în toate lucrările, iluminează şi vivifică întreg universul. Dintre Taine, Sfântul Atanasie va acorda un rol mai special Botezului şi Euharistiei, la semnificaţiile cărora va face apel în disputele sale doctrinare.

Ultimul subcapitol este dedicat doctrinei eshatologice centrată pe hristologia niceeană şi pe ideea mântuirii. Pot fi identificate, chiar dacă nu sunt clar definite, toate aspectele privitoare la sfârşitul omului şi al lumii, respectiv starea sufletului după moarte, judecata particulară, raiul şi iadul.

În tratarea subiectului propus, preotul Ioan Petru Coroi dovedeşte o bună orientare în tematica aleasă, iar abordarea minuţios prelucrată, precum şi limbajul teologic elevat oferă un plus de greutate expunerii. Studierea sistemului teologic al Sfântului Atanasie cel Mare, precum şi a polemicii acestuia îndreptată împotriva ereticilor vremii, este împreunată cu o cercetare aprofundată, atât a literaturii patristice anterioare, cât şi a principalelor monografii, studii şi articole existente pe marginea subiectului, care conduc inevitabil, la o abordare coerentă şi plină de profunzime a subiectului. Astfel, lucrarea propusă se prezintă drept o veritabilă analiză ştiinţifică a unor aspecte hristologice esenţiale.

În prezentarea teologiei Sfântului Atanasie cel Mare, autorul utilizează un număr important de lucrări, parcurgând o bogată literatură în domeniu, în câteva limbi de circulaţie, dovedindu‑se bine informat şi orientat în bibliografia temei şi în problemele complexe pe care aceasta le prezintă. Metodele ştiinţifice de lucru, limbajul conceptelor sau analizele stilistice, precum şi acurateţea lucrării, dovedesc gradul de pregătire teologică pe care îl posedă autorul. Considerăm că această carte reprezintă un important pas înainte în studiile de teologie patristică românească şi totodată o lucrare de referinţă pentru înţelegerea gândirii marelui Părinte al Ortodoxiei.

Arhid. prof. univ. dr.
CONSTANTIN VOICU

Preot prof. dr. Alexandru Stănciulescu Bârda, Nicolae Iorga, „Concepţia istorică“, Editura Sitech, Craiova, 2011, 369 p.

Cartea de faţă aparţine eruditului cărturar preot dr. Alexandru Stănciulescu Bârda. Ea încununează munca mai multor ani de studiu, rezultatul a numeroaselor cercetări dedicate reputatului profesor de istorie şi om de cultură Nicolae Iorga. Domnul academician Ştefan Pascu, autorul unei frumoase prefeţe, şi‑a dat consimţământul publicării lucrării numai după ce a studiat manuscrisul acesteia.

Lucrarea a fost redactată cu mult timp înainte şi a fost un act de mare curaj din partea autorului de a trimite manuscrisul la o editură spre a fi publicat. Şi cum era de aşteptat s‑au ivit mai mulţi binevoitori din cadrul serviciului de cenzori de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, care nu concepeau ca un tânăr să publice o astfel de lucrare.

Părintele autor nu s‑a descurajat şi după o aşteptare de 17 ani de la depunerea manuscrisului la editura respectivă a cerut restituirea lui. Aşa se face că lucrarea a părut în regia proprie a autorului la „Editura Cuget Românesc“ în anul 1995 şi s‑a bucurat de multă popularitate.

După o nouă revizuire a manuscrisului care a suferit numeroase îmbunătăţiri, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, cartea apare acum într-o nouă ediţie. După o cercetare amănunţită, aşa cum rezultă din prefaţa lucrării, academicianul Ştefan Pascu, preşedintele secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române, afirmă despre carte că „aceasta corespunde din punct de vedere ştiinţific“ şi de aceea o propune şi o susţine spre a fi publicată.

Pe prima pagină, printr‑o frumoasă dedicaţie, părintele Alexandru aduce un pios omagiu părinţilor săi Nicolae şi Maria care au fost alături de el în anii de formare spirituală dar, în acelaşi timp, mulţumeşte profesorilor şi tuturor îndrumătorilor ca semn de recunoştinţă veşnică.

Printr‑un vast tablou cronologic, autorul ne oferă preţioase date biografice din viaţa savantului Nicolae Iorga. Acestea sunt însoţite de amănunte legate de copilăria şi adolescenţa lui, anii de şcoală, formarea sa intelectuală de mai târziu. Pe lângă aceste informaţii ce ni le oferă autorul lucrării de faţă, mai sunt redate diferitele conferinţe şi simpozioane ştiinţifice la care a participat savantul de‑a lungul timpului, care l‑au făcut cunoscut în lumea întreagă.

Pe lângă elaborarea temelor de mare valoare academică, mai sunt redate numele diferitelor personalităţi atât din ţară cât şi din afara ţării cu care Nicolae Iorga a purtat o largă colaborare ştiinţifică. Nu sunt trecute cu vederea numele cărţilor sale apărute în timpul vieţii, precum şi revistele şi publicaţiile vremii la care a colaborat.

Cartea cuprinde cinci capitole, încheindu‑se cu postfaţă la care se adaugă şi cele trei rezumate în limbile franceză, engleză şi germană. Cartea se încheie cu bibliografia întrebuinţată şi indicele numelor de oameni şi de locuri folosite în lucrare.

În primul capitol, autorul ne prezintă o frumoasă alocuţiune a istoriografiei, cu izvoarele ei, plecând pe firul acesteia din antichitate, parcurgând toate etapele istorice ajungând cu acestea până azi. O remarcă aparte o face asupra istoriografiei unor popoare care de‑a lungul timpului au cunoscut diferite etape de dezvoltare. Nu este uitată nici istoriografia românească, care se bazează pe variate urme arheologice, epigrafice, numismatice etc. Nu sunt trecute cu vederea însemnările cronicarilor din Evul Mediu consemnate pe diverse documente ale vremii, scrierile perioadei iluministe, încheindu‑se cu cele ale secolului al XX‑lea.

Următorul capitol ne prezintă profunzimea şi importanţa studiilor istorice la care se adaugă şi alte ştiinţe auxiliare care vin în ajutorul acestora.

Capitolul III ne arată multitudinea de teme istorice în care savantul Nicolae Iorga căuta mai întâi să aprofundeze universul cunoaşterii, ca mai apoi informaţiile primite să aibă la bază un fond de cunoştinţe cu o frumoasă formă de expunere. Dincolo de abundenţa datelor informative şi a imensului material documentar, în sufletul lui Nicolae Iorga „se simţea suflul său iubitor al mulţimilor şi virtuţilor poporului, a luptătorilor pentru cauze drepte şi măreţe“. Prin acestea se vedea la el o mare sensibilitate pentru tot ce avea tâlc uman şi valoare spirituală.

Capitolul IV face referire la Nicolae Iorga în gândirea sa şi ne mai prezintă multe elemente din concepţiile sale istorice, bazate pe o profundă istoriografie.

În ultimul capitol, autorul ne relatează că Nicolae Iorga, de‑a lungul vieţii sale, a înţeles şi a considerat că istoria este cartea de căpătâi a naţiunilor şi în special a umanităţii. Ea mai este şi expresia conştiinţei de sine a individului în context social. Originalitatea istoricului constă în capacitatea sa de a înţelege legile care stau la baza producerii fenomenelor istorice, la necesităţile şi aspiraţiile formaţiunilor sociale pe care le studiază.

La întocmirea prezentei cărţi, părintele Alexandru Stănciulescu Bârda se foloseşte de numele a 191 de lucrări istorice, însoţite de numele autorilor care le‑au elaborat.

În încheiere, prezenta lucrare cu indicele de nume a numeroase personalităţi la care se adaugă multe locuri istorice legate de activitatea savantului Nicolae Iorga, conferă părintelui Stănciulescu merite deosebite în elaborarea acesteia.

După cum se poate observa, autorul a lucrat destul de mult la elaborarea acestei lucrări. A muncit cu multă pasiune şi dăruire asemenea unei albine care se străduieşte să culeagă nectarul cel mai de preţ din care să producă mierea, care prin gustul ei se lasă plăcută tuturor.

Pentru toate aceste considerente, recomandăm cartea cu toată dragostea publicului larg cititor precum şi a celor interesaţi de viaţa şi personalitatea lui Nicolae Iorga, gânditor de renume internaţional.

Preot dr. CONSTANTIN CILIBIA