Hristos şi cultura

 Arhim. dr. TEOFAN MADA

Problematica Persoanei lui Hristos a fost o temă dominantă de-a lungul întregii istorii a creştinătăţii atât apusene cât şi răsăritene. Acest lucru este uşor de înţeles, dat fiind faptul că Persoana lui Hristos este punctul central şi scopul final al vieţii creştine. Viaţa ecleziastică este atât de inextricabil ţesută în jurul lui Hristos încât viziunea noastră despre Persoana Sa conţine în ea însăşi viziunea noastră despre Biserică. În întregul Nou Testament şi în întreaga tradiţie patristică se subliniază inseparabilitatea Persoanei lui Hristos, Logosul Întrupat, de Biserică. Viaţa ecleziastică este cu nimic mai prejos şi nu poate fi nimic mai mult decât o comuniune unică şi dăinuitoare cu Hristos.

Ce oferă Biserica lumii ce era până acum necunoscut? Spus mai simplu: Ce este nou şi unic în creştinătate? Răspunsul este Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu. Unicitatea Evangheliei creştine constă în faptul că introduce în istorie nu o nouă teologie speculativă, dar nici o nouă teologie practică, ci o nouă realitate unică, Ipostaza sau faptul Iisus Hristos. Pentru creştini Persoana lui Hristos este atât un mare paradox, cât şi o mare minune. Hristos învinge moartea şi dă viaţă unei noi realităţi. Apropiindu-ne de Hristos nu putem ignora evenimentul central al Învierii lui, cu care Se identifică. Chintesenţa de neschimbat a vieţii creştine este credinţa în învierea lui Hristos. Implicarea existenţială a Fiului lui Dumnezeu în istoria umanităţii implică faptul că această Cale creştină nu este doar un simplu fapt de acceptare a unor axiome teoretice despre Dumnezeu, ci este în primul rând un alt mod de existenţă. Trebuie să spunem că nu putem prezenta o descriere adecvată în legătură cu Persoana lui Hristos în afara experienţei şi realităţii ecleziastice. Nu putem evita faptul central al dimensiunii ecleziastice. Hristologia nu este consecinţa unei propovăduiri externe şi speculative, în sensul strict al cuvântului. Nici o alternativă la un sistem de idei în legătură cu liderul spiritual. Putem avea doar o consideraţie vitală asupra lui Iisus Hristos, a vieţii Sale, a mesajului Său, a Faptelor Sale atunci când ne bazăm pe traditio veritatis ecclesiae.

Se ştie foarte bine că în timpul primelor secole creştine avem o aducere împreună a două lumi, noua Evanghelie şi lumea antică iudaică şi cultura greco-romană. Această întâlnire a celor două mentalităţi şi tradiţii diferite nu a fost una uşoară. Adesea, cele două lumi au ajuns într-un conflict puternic şi în opoziţie. Tradiţia ortodoxă a făcut distincţia între înţelepciunea dumnezeiască şi cea omenească (Origen; Sfântul Vasile cel Mare; Sfântul Diadoh al Foticeii; Sfântul Maxim Mărturisitorul; Sfântul Simeon Noul Teolog). Dar totuşi, este greşit din punct de vedere istoric să supraestimăm sau să absolutizăm conflictul şi să-l considerăm ca fiind un abis imposibil de trecut. Până la urmă, Biserica nu a negat moştenirea culturală a civilizaţiei clasice. Ea a fost, în principiu, deschisă spre îmbrăţişarea culturii. Ar trebui să spunem mai degrabă că există o reacţie absolută şi negativă împotriva lui Hristos din afara lumii Bisericii: antică şi modernă (Richard Niebuhr). Studiul gândirii creştine timpurii ar contribui la dezbaterea temei relaţiei dintre Evanghelie şi civilizaţie din timpurile noastre. Studiind datele din viaţa Bisericii de la începuturi am putea uşor să ajungem la concluzia că deşi cultura a fost considerată, în principiu, în mod pozitiv, nu s-a înţeles niciodată ca fiind un bun necondiţionat. Civilizaţia însemna în esenţă din prima epocă creştină, moştenirea elenă cu toate tendinţele filosofice, structura socială şi darul estetic (Sfântul Iustin Martirul, Clement Alexandrinul). Problematica lui Hristos şi a culturii apar de asemenea în eforturile Părinţilor greci, mai ales a celor din secolul al IV-lea, de a prezenta credinţa creştină într-un limbaj şi o formulare accesibile oamenilor lui Dumnezeu. Este adevărat că Părinţii nu au ezitat să folosească terminologia şi categoriile gândirii greceşti pentru a vorbi despre Persoana lui Hristos şi a mesajului Său (Sfântul Grigorie Teologul).

Dar este adevărat şi faptul că erau critici şi respingători ai civilizaţiei păgâne greco-romane. Erau deschişi la îmbrăţişarea tuturor acelor lucruri care erau considerate pozitive pentru preparatio et interpretatio Evangelica, dar în acelaşi timp se opuneau culturii păgâne. Acest proces, potrivit lui Florovsky, fiind încet şi dramatic s-a încheiat în fine cu naşterea unei noi civilizaţii pe care o putem descrie ca bizantină („Creştinism şi Civilizaţie“). Trebuie să înţelegem că nu a existat decât o singură civilizaţie creştină secole de-a rândul, aceeaşi pentru Răsărit şi pentru Apus, iar această civilizaţie a apărut şi s-a dezvoltat în Răsărit. O anume civilizaţie apuseană a apărut mult mai târziu. Roma însăşi a fost destul de bizantină chiar şi în secolul al VIII-lea. Epoca bizantină începe, dacă nu cu Constantin însuşi, în orice caz cu Teodosie, şi ajunge la culmea sa sub Iustinian. În timpul său a fost în mod conştient şi deliberat construită o civilizaţie creştină ca sistem. Noua cultură a fost o mare sinteză în care toate tradiţiile şi mişcările creative din trecut s-au contopit şi integrat. Era un „nou elenism“, dar un elenism clar creştinizat, ca şi cum ar fi fost „bisericizat“. Putem vorbi într-adevăr despre o cultură creştină care provine din dezbaterea creştino-elenă (W. Jaeger). Pe bună dreptate s-a spus că elementele civilizaţiei elene au fost ţinute şi chiar îndrăgite, dar au fost atrase în procesul unei reinterpretări creştine. Era o acceptare a postulatelor culturii şi transevaluării lor (Sfântul Ioan Damaschin). Părinţii Bisericii timpurii, deplasându-se între polii adevărului evanghelic şi civilizaţie, au fost absolut convinşi că Evanghelia creştină a fost centrală şi dominantă în viaţa fiecăruia. Putem vorbi despre o convergenţă a celor sfinte şi celor culturale care îşi trage originea în crearea fiinţelor umane şi a re-creării întru Hristos. Avem nevoie de o teologie a culturii care să ne ajute să corectăm gândirea despre ceea ce este cultura şi în ce măsură această cultură poate funcţiona în viaţa ecleziastică.

Civilizaţia este legată de creativitatea dată oamenilor de Dumnezeu Însuşi. În cartea Genezei găsim că Dumnezeu Domnul i-a dat posibilitatea lui Adam: (a) grădina cea din Eden şi (b) numirea animalelor (2, 15, 19). Paul Tillich relaţionează prima cu tehnologia şi cea de a doua cu limbajul. Luată în accepţiunea sa filosofică, conceptul de civilizaţie este unul fundamental: este activitatea prin care omul umanizează lumea, începând cu propria sa natură. Omul devine om şi umanizează natura şi istoria prin limbajul său, prin munca sa, prin cele o mie de activităţi sau moduri de a se împlini. Civilizaţia marchează transcendenţa omului faţă de animal: lumea nu îi este dată omului gata plăsmuită, nici propria sa umanitate, care are nevoie de educaţie şi formare. Transformându-şi lumea înconjurătoare, omul se transformă pe el însuşi. În sens extins, cuvântul civilizaţie desemnează toate posibilităţile creatoare prin care omul dezvoltă şi împlineşte multiplele capacităţi ale spiritului şi trupului său, se străduieşte să controleze universul prin cunoaştere şi prin muncă elaborată, umanizează şi spiritualizează viaţă socială, atât viaţa familială cât şi ansamblul vieţii civile, graţie progresului de deprinderi şi de instituţii; în fine, creează, comunică şi păstrează în operele sale de-a lungul timpului, marile experienţe spirituale universale şi aspiraţiile majore ale omului, cu scopul de a folosi progresului uman general. Civilizaţia nu se justifică necondiţionat; nu se justifică doar pe premize antropocentrice, doar la un nivel pur teoretic, in abstracto, ci tocmai pentru că oamenii au primit darul divin al creativităţii. Cu alte cuvinte, civilizaţia, în forma sa pură şi nepângărită, este relaţionată cu autenticitatea umană.

Doar prin kenoza Persoanei Cuvântului lui Dumnezeu se poate realiza o recreare şi restructurare a umanităţii. Este o idee fundamentală a antropologiei patristice aceea că Logosul etern al lui Dumnezeu a sălăşluit printre noi liber pentru a realiza prin Persoana teandrică restaurarea fiinţei umane. Prin asumarea unei naturi umane concrete şi individuale a vindecat umanitatea. Consubstanţialitatea cu Tatăl prin dumnezeire, devenind consubstanţial cu noi prin umanitate, a recreat natura umană. Există o consecinţă antropologică: adevărata dimensiune a persoanei umane este exprimată în şi prin Hristos.

Pe această bază putem stabili anumite puncte în ceea ce priveşte problematica lui Hristos şi a civilizaţiei: preocuparea pozitivă pentru cultură nu este irelevantă pentru crearea fiinţelor umane de Dumnezeu Însuşi care imprimă asupra lor chipul Său divin. Nu este la fel de irelevant pentru re-crearea lor de către Hristos, Cuvântul Întrupat, care re-pictează şi restaurează chipul divin întunecat de către păcat. Din această perspectivă este evident că persoanei umane i s-a dat, atât prin creaţie cât şi prin recreaţia întru Hristos, imense potenţialităţi pentru crearea unei istorii personale a sfinţeniei, iar în acelaşi timp, omul este chemat de Creator să corespundă nevoilor vremii sale şi să-şi folosească darul divin al creativităţii pentru a construi o civilizaţie care să fie demnă de vocaţia originară şi esenţială a persoanei umane. Luarea în considerare a experienţei istorice dar şi situaţia actuală pot fi considerate ca fiind nefezabile, ca o iluzie sau un vis. Dar totuşi vocaţia fiinţei umane este să progreseze, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi să treacă de la starea actuală la o stare care se poate numi o viaţă umană transformată.

Aici este nevoie de o nouă remarcă: nu există doar cultură şi cultură, ci există în civilizaţie însăşi două elemente inseparabile: memoria şi judecata. Primul element este evident: ceea ce reuneşte oamenii într-o cultură, ceea ce le dă o anumită comunitate de a fiinţa, de a face, de a comunica, este, întâi de toate, memoria lor comună. Este acea memorie comunicată care unifică conţinuturile unei civilizaţii; şi, în mod reciproc, se accede la o civilizaţie accedând la memoria sa. Aceasta este valabil şi pentru cultura religioasă. Dar cunoştinţa nu este totul, pentru că asumarea sau dobândirea unei civilizaţii nu se limitează la simpla memorizare sau la învăţarea conţinuturilor sale. Sunt ignorate alegerile, opiniile, deciziile, particularităţile, strădaniile şi chiar erorile istoriei, cu alte cuvinte, libertatea, viaţa raţională şi capacitatea demiurgică care le-a făurit treptat în evoluţia istorică civilizatoare. Civilizaţia nu este o simplă memorie automată sau mecanică, ci ea este raţiune creatoare şi facultate de adaptare istorică, capacitate inovatoare. Adică, ea nu este doar memorie ci şi judecată. Desigur, acest lucru este valabil şi pentru cultura creştină, ce se defineşte pe sine drept cultură a Întrupării: a transmite cuiva o civilizaţie nu este doar a-i transmite o memorie – este a-l face capabil de judecată în deplină cunoştinţă şi libertate iubitoare. Creştin nu este doar cel care cunoaşte elementele tradiţiei sale, ci cel care este apt să judece toate lucrurile vieţii pornind de la credinţă.

Din atitudinile şi polarităţile menţionate mai sus, în ceea ce priveşte problematica civilizaţiei, se înţelege că ea nu este bună necondiţionat şi nici rea per se. Cultura poate fi bună, un adevărat dar divin, dar poate fi şi rea, o adevărată putere malefică sau un jug. Poate fi o cale ce duce spre înţelegerea Evangheliei creştine, dar poate fi în egală măsură un obstacol serios pentru a ajunge la mesajul creştin. Cultura chiar poate facilita viaţa umană şi sprijini persoanele umane, ajutându-le la dezvoltarea lor spirituală, dar poate să-i înstrăineze de la viaţa umană autentică, nepermiţându-le persoanelor umane să-şi realizeze vocaţia ce stă la baza progresului infinit al cunoaşterii lor şi uniunii cu Dumnezeu. Cultura poate sprijini persoanele umane în dezvoltarea talentelor personale; poate fi un pas serios spre progresul fiinţei umane, dar în egală măsură poate fi o povară grea, ostilă şi constrângătoare pentru creativitatea umană.

În lumea noastră foarte civilizată elementele spirituale sunt adesea inexistente şi persoana umană este strivită de fructele propriei sale creaţii. Pe bună dreptate s-a spus că în vremea noastre fiinţele umane suferă de tirania rutinei culturale şi de robia civilizaţiei. Adesea nu rămâne loc pentru o viaţă umană creativă şi autentică. Este ciudat dar adevărat, cultura duce de multe ori spre un mod necivilizat de viaţă. Trăim într-o perioadă a istoriei când realizările umane sunt absolutizate şi chiar zeificate. Este o perioadă de neo-idolatrie, când fiinţa umană sub-culturală este în multe aspecte considerată ca o sub-fiinţă umană. Cred că aceasta este o problemă nu doar pentru societăţile noastre laice dar şi pentru bisericile secularizate.

Multe dintre problemele bisericilor noastre sunt legate de mentalitatea care plasează cultura în topul intereselor lor. Creştinii uită de multe ori că cultura poate fi doar un mijloc spre înţelegerea creştină, dar în niciun caz nu poate fi un substitut al mesajului creştin. Este datoria noastră de creştini să înfruntăm chestiunea culturii şi să ne dăm seama de limitele ei. Ţine de obligaţia noastră să recunoaştem că o supraestimare a realizărilor culturale face persoana umană prizonieră a dobândirilor sale. Făcând din cultură centrul activităţii umane şi scopul şi temeiul existenţei umane, de fapt, noi facem ca persoana umană să se înstrăineze de sine. În acest caz, fiinţa umană este tăiată de corpul principal al existenţei sale; este separată de Dumnezeu, de aproapele său, dar şi de natură.

În calitate de creştini, trebuie să vedem realitatea culturii sub lumina Evangheliei creştine. Asta înseamnă că atitudinea noastră faţă de cultură ar trebui să fie una ecleziocentrică. Într-adevăr, în cadrul comunităţii ecleziastice, creştinii îşi pot exercita chemarea de a căuta adevărata valoare şi limitele civilizaţiei. Ca trup care este păstrat în integritatea sa de prezenţa continuă a lui Hristos, Biserica are datoria şi responsabilitatea de a discerne ceea ce este fidel adevărului Scripturii şi ceea ce nu este, ceea ce edifică trupul şi ceea ce duce la dispute. Doar în realitatea ecleziastică putem să ne maturizăm şi să avem o înţelegere dreaptă a ceea ce este relevant pentru mesajul creştin şi ceea ce este irelevant sau opus lui (Evrei 5, 14). Biserica, poate azi mai mult decât în orice altă perioadă istorică, ar trebui să rămână fidelă dublei sale vocaţii: în primul rând, prin abilitatea sa spirituală de a distinge şi de a vedea diferenţele dintre bine şi rău, iar în al doilea rând de a traduce responsabil principiile creştine fundamentale pentru a putea face faţă provocările contextului istoric în continuă dezvoltare. Biserica a exercitat această dublă misiune de-a lungul întregii istorii şi are azi ca şi întotdeauna obligaţia de a fi fidelă vocaţiei sale. Este clar că trăim într-un pluralism cultural şi că avem nevoie de criterii harismatice, adică ecleziastice pentru acesta (I Corinteni 12, 10).

Este adevărat că în vremea noastră, poate ca în orice alt timp al istoriei, există în multe cazuri o tensiune radicală şi un contrast între ethosul creştin şi anumite forme ale culturii. Civilizaţia mecanizată, cultura care serveşte sistemele totalitare şi interesele economice, civilizaţia care distruge atât echilibrul cât şi integritatea mediului, împreună cu anumite idei şi acţiuni care, în numele democraţiei, al egalităţii şi al drepturilor umane răstoarnă armonia relaţiei umane, toate acestea au o influenţă directă şi indirectă asupra vieţii bisericilor noastre. Este important, pentru binele bisericilor, ca să ţinem minte că, deşi se află în lume, nu aparţin lumii.

Într-o perioadă a istoriei, în care persoana umană este mai mult sau mai puţin înţărcuită în limitele înguste ale preocupărilor exclusiv lumeşti, Biserica, rămânând fidelă moştenirii ei, are chemarea de a predica Scriptura în mod responsabil, adică să prezinte în această lume a noastră şi în acest timp al nostru Persoana lui Hristos. Nu poate renunţa la scopul fundamental şi esenţial al existenţei sale pentru a satisface temporar preocupările lumeşti. Atitudinea sa faţă de civilizaţie ar trebui să fie întotdeauna dialectică; o dialectică a abordării şi a distanţei, a solidarităţii şi a judecăţii, de relaţie apropiată şi adesea de o critică severă.

Nu putem abandona temeiul ecleziastic. Aşa cum este imposibil să ne apropiem de hristologia ortodoxă în afara vieţii şi tradiţiei ecleziastice, aşa nu este posibil să avem o judecată dreaptă despre realizările umane şi culturale în afara experienţei şi a doctrinei (praxis şi theoria) Bisericii. Doar în Biserică înţelegem că Hristos nu este doar un legiuitor sau un lider religios sau o personalitate supraumană şi istorică, ci Logosul etern întrupat al lui Dumnezeu care a devenit om ca să poată transforma lumea şi civilizaţia. Promisiunea şi profesiunea Bisericii vizavi de cultură şi în general faţă de întreaga dramă umană, este, cred, asumată şi rezumată de povestea biblică a transfigurării. Efortul constant al diaconiei eleziastice este de a face transfigurarea accesibilă fiecărei situaţii umane actuale.

Când subliniem aici evenimentul transfigurării subliniem de fapt Persoana însăşi a lui Iisus Hristos. Experienţa ecleziastică nu este nimic altceva decât o comuniune activă în şi prin Hristos. În această nouă şi unică realitate toate activităţile umane sunt transfigurate, ca acestea să fie acte de iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de chipul lui Dumnezeu, fiinţa umană; sunt acte care-l slăvesc pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi prin urmare slăvesc, respectă şi onorează persoana umană.