Începuturile mănăstirii „Sfântul Ilie de la Izvor“ – Vasiova, din Banat şi nevoinţele monahului Vichentie Mălău (1887–1945)

Prot. conf. dr. VASILE PETRICA

Una din cele mai importante mănăstiri de maici din Banat este cea de la Bocşa-Vasiova (Episcopia Caransebeşului, judeţul Caraş-Severin), cunoscută sub numele mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“, Vasiova,  ale cărei începuturi se leagă de ostenelile cunoscutului monah bănăţean Macarie Guşcă (1866–1947), ctitorul bisericii, înălţată începând din 1901 şi târnosită în 1907, iniţial funcţionând ca mănăstire de călugări. Pentru că o mănăstire de monahi impune situaţii cu totul deosebite la primirea celor mai potriviţi vieţuitori, îndeosebi într-un context spaţial asemănător celui dintr-o zonă minieră cum este cea a Banatului montan, devenea o variantă mai viabilă posibilitatea înjghebării unui aşezământ de maici.

În 23 martie 1938, episcopul dr. Vasile Lazarescu (1894–1969) consemna că la Episcopia Caransebeşului s-a prezentat monahia Agnia Costică de la mănăstirea ortodoxă „Mitropolitul Vladimir“,  din Cernăuţi. Numele ei iniţial era Kostik, având frate pe fostul căruţaş al mănăstirii. Scria într-o biografie depusă la Episcopie că este ucrainean, originar din Cornuţel Banat, judeţul Caraş-Severin, şi că din uşurinţa pentru pronunţarea numelui li s-a spus, cum au şi rămas, Costică. Din încredinţarea stareţei acelei mănăstiri a făcut propunerea ca mănăstirea de la „Izvor“  din Bocşa (Vasiova) să se transforme în mănăstire de maici, unde să se facă loc pentru 5–6 monahii care să revigoreze mănăstirea. Totodată afirma că a contactat două văduve, una din Bocşa (văduva unui avocat) şi cealaltă din Reşiţa, care ar contribui băneşte la ridicarea unor chilii, dorind în schimb să se aşeze la mănăstire.

Cu privire la maici se preciza că acestea ar putea să se îndeletnicească cu lucru de mână: tricotaje, nasturi, odăjdii şi eventual reverenzi şi, profitând că mănăstirea este în apropierea Bocşei, Reşiţei şi chiar Caransebeşului, produsele s‑ar putea desface uşor pe piaţă[1].

Cu acelaşi text se adresează stareţei de la mănăstirea „Mitropolitul Vladimir“, din Cernăuţi, rugând-o să arate mai concret cum s-ar putea realiza această propunere, insistând dacă ar fi posibil să trimită câteva maici pricepute în această direcţie[2].

În ziua de 19 august 1938, monahia Agnia Costică a fost prezentă din nou la Episcopia Caransebeşului, arătând cum ar putea fi cazate monahiile în cazul că ar răspunde solicitării de a veni la Vasiova şi sugerează să se intervină la mitropolitul Bucovinei, să delege pe maica Alexandrina Colibaba, absolventă a Conservatorului de muzică şi artă dramatică din Iaşi, având deprinderea să  instruiască un cor de maici şi să-şi exercite mai uşor autoritatea de stareţă şi tot ea să aleagă patru maici, aprobându-i-se venirea în Banat. Să se continue colecta pentru bani şi bunuri în scopul întăririi mănăstirii sub raport economic, prioritatea fiind împrejmuirea mănăstirii cu gard, podirea casei de jos, făcându-se reparaţii uzuale la ambele[3]. În acest sens s-a redactat în 29 august 1938 o scrisoare înaintată mitropolitului Bucovinei, Visarion, solicitându-i să aprobe venirea la Vasiova a monahiei Agnia Costică şi a Alexandrinei Colibaba, despre care se afirmă că e cunoscută ca o „monahie destoinică, energică şi cu aptitudini muzicale“[4], cum şi încă patru vieţuitoare care le-ar alege susnumita.

Mitropolitul Visarion Puiu (1879–1964) al Bucovinei răspunde în 19 septembrie 1938, episcopului Caransebeşului, comunicându-i că învoieşte ca monahiile solicitate să se stabilească în Eparhia Caransebeşului[5].

Numai la o săptămână după primirea acestui răspuns, soseşte la Episcopie un raport de la Vasiova, întocmit de maica Alexandrina Colibaba, anunţând  că au sosit cele şase vieţuitoare – maici şi surori – şi sunt la dispoziţia şi ordinele episcopului. Apoi, sugerează necesitatea imperioasă de a se emite un „decret“ de înfiinţare a mănăstirii de călugăriţe, publicat în „Foaia Diecezană“, fapt ce ar uşura şi colecta iniţiată şi coordonată de monahia Agnia Costică, întrucât lucrurile trebuie demarate cu repeziciune, deoarece, fiind în prag de venire a iernii, n-au niciun mijloc de existenţă. În sfârşitul raportului aduce la cunoştinţă că de o săptămână s‑au început slujbele, după pravila monahală, şi că biserica a început a fi cercetată de credincioşi într-un număr ce le dă curaj[6]. În şedinţa consiliului eparhial din 15 noiembrie 1938, se decide şi statuează înfiinţarea mănăstirii de maici de la Vasiova şi se ia la cunoştinţă aprobatoare venirea celor două monahii şi şase surori, sosite de la mănăstirea „Mitropolitul Visarion“ şi Suceviţa, având aprobarea şi binecuvântarea mitropolitului Visarion al Bucovinei, căruia i se aduc mulţumiri.

Se transmite ordinul ierarhului cu privire la numirea monahiei Alexandrina Colibaba ca stareţă, cerându-se tuturor vieţuitoarelor de a respecta hotărârea adusă şi anunţând-o că i se atribuie toate onorurile şi drepturile ce i se cuvin în această calitate, urmând ca toate maicile şi surorile de la această mănăstire să-i dea ascultarea cuvenită.

Amenajarea clădirilor pentru personalul existent şi împrejmuirea lor, ca şi zidirea unora noi necesare devin o prioritate. Cu privire la ieromonahul Macarie Guşcă, întemeietorul şi conducătorul de până atunci, acesta rămâne şi pe mai departe duhovnic al mănăstirii, menţinându-şi inclusiv locuinţa pe care a deţinut‑o.

Într-un ordin special adresat maicii Alexandrina Colibaba, se stabileşte apoi că nicio maică nu poate fi primită fără aprobarea eparhiei, la fel cum nimeni nu poate fi găzduit noaptea în incinta mănăstirii, iar cu privire la preoţii şi călugării din alte eparhii, aceştia nu pot celebra niciun fel de serviciu fără binecuvântare arhierească.

Referitor la cele economice, se dispune că, deşi mănăstirea este parte constitutivă autonomă, nu poate avea încă consiliul economic prevăzut de Statutul pentru organizarea Bisericii, în afară de cheltuielile prevăzute de buget, toate celelalte cheltuieli gospodăreşti se vor iniţia de către stareţă sub controlul protopopiatului.

În această perioadă, stareţa Alexandrina Colibaba deseori a fost chemată înapoi în Moldova. Astfel, în 29 mai 1945, Mitropolia Moldovei şi Sucevei a răspuns adresei Episcopiei Caransebeşului că susnumita monahie îşi are metania la mănăstirea Agafton, care a suportat cheltuielile pentru instruirea ei, astfel că-i aşteaptă revenirea spre a instrui corul mănăstirii cu predarea muzicii vocale[7]. Se revine asupra aceleiaşi probleme în 13 martie 1946, când se precizează că întoarcerea Alexandrinei Colibaba la mănăstirea Suceviţa s-a izbit de refuzul stareţei de aici, Antonina Moale, care spre a preveni pierderea postului, a obstrucţionat revenirea ei, deşi s-a dovedit a fi o stareţă „harnică şi pricepută“[8].

Alexandrina Colibaba avea un ascendent asupra celorlalte vieţuitoare şi pe unde a trecut, respectiv Agafton (Botoşani), Suceviţa şi Vasiova, a înfiinţat coruri de maici şi a impus o cântare cu rezonanţă. După ce consiliul eparhial  a hotărât să o desemneze ca stareţă, introducerea i-a făcut-o episcopul dr. Vasile Lazarescu, cu prilejul hramului, respectiv la praznicul Sfântului Prooroc Ilie din anul 1939[9].

La insistenţele ce veneau din Moldova, în 8 aprilie 1944, în urma dispoziţiei Episcopiei Caransebeşului cu nr. 2265, stareţa Alexandrina Colibaba a făcut predarea gestiunii şi a inventarului în prezenţa protosincelilor Justinian Dalea şi Vichentie Mălău[10]. Deodată cu plecarea ei în Moldova, se destabiliza ordinea mănăstirii întrucât susnumita, cu autoritatea culturii şi a comportamentului ce-l avea, impunea disciplină şi ordinele erau respectate cu stricteţe.

Reîntoarcerea monahiei Alexandrina Colibaba la mănăstirea ei de metanie a fost o problemă ce permanent a intrat în discuţiile ierarhilor celor două Eparhii (Moldova şi Caransebeşul), până când mitropolitul Irineu Mihălcescu (1874–1948), printr-o adresă trimisă ierarhului din Caransebeş, anunţă că nici într-un caz respectiva monahie nu va mai primi îngăduinţa să rămână în Vasiova, singura alternativă fiind reîntoarcerea la mănăstirea Agafton[11].

În mod evident, cum maica Agnia Costică avea statutul de cea mai veche vieţuitoare de la Vasiova, după plecarea  monahiei Alexandrina Colibaba, în locul ei a funcţionat aceasta. Şederea ei la Vasiova a fost destul de sinuoasă întrucât în 24 octombrie 1941 a solicitat episcopului să-i emită cartea canonică spre a  se reîntoarce la mănăstirea sa de metanie „Mitropolitul Vladimir“ din Cernăuţi, dar nu i s-a îngăduit, deoarece s-a apreciat ca pozitivă activitatea ei de la Vasiova în înfiinţarea mănăstirii de maici[12]. În 7 iulie 1944, stareţa Alexandrina Colibaba scria Episcopiei Caransebeşului[13], că în arhiva mănăstirii nu există niciun act oficial cu privire la data şi hotărârea înfiinţării mănăstirii de călugăriţe de la Vasiova, amintind că în 14 septembrie 1938 au sosit în Banat şase călugăriţe, că a devenit stareţă în 15 noiembrie 1938 şi i s-a făcut instalarea în ziua hramului din 20 iulie 1939, după rânduiala sfintelor canoane.

Prin plecarea monahiei Alexandrina Colibaba în Moldova, în 1945,  la mănăstirea ei de metanie, Agafton, la Vasiova s-a resimţit o imensă lipsă, lucrurile neputându-şi relua ritmul obişnuit. Într-un asemenea context, preotul prof. consilier dr. Marcu Bănescu (1911–1995) în ziua de 3 iulie 1946 împreună cu episcopul Veniamin Nistor (1886–1963), adresează din nou o scrisoare patetică mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Irineu, prin care îi fac cunoscut că, întrucât mănăstirea de la Vasiova este cea mai mare şi mai bine organizată din Banat, „la înfiriparea şi organizarea ei a lucrat cu mult zel  Monahia Alexandrina Colibaba care acum a fost rechemată la sfânta mănăstire Agafton, rămânând mănăstirea noastră fără stareţă.

La sfânta mănăstire s-a adăugat un orfelinat şi un atelier de ţesătorie. Pentru conducerea acestora simţim însă mult lipsa monahiei Alexandrina Colibaba“[14]. La pledoaria lor adaugă: „Sora noastră mai mare, Biserica din Moldova, nu ne va refuza niciodată“, amintind că şi în alte ocazii ei au mai fost ajutaţi, dar revenirea ei n-a mai fost posibilă, din cauza împrejurărilor grele în care monahismul şi Biserica au ajuns, căci comunismul îşi implantase rădăcinile lui ucigătoare.

Activitatea ca stareţă a Agniei Costică a continuat şi s-a încheiat la 7 septembrie 1948, când, în prezenţa protopopului Bocşei, dr. Nicolae Iorgovan, a predat bunurile mănăstirii în administrarea monahiei Macrina Simici, iar Episcopia a solicitat Ministerului Cultelor să sisteze plata salariului pe numele fostei stareţe şi să fie trecută în funcţie noua monahie[15].

În viaţa duhovnicească a mănăstirii de la Bocşa-Vasiova şi a locuitorilor din zona respectivă, s-a impus o duhovnicie cu totul ieşită din comun, prin râvna şi harul ce-l avea îmbunătăţitul monah Vichentie Mălău,  trimis aici în 1940, spre revigorarea vieţii monahale din Banat. Întrucât s-a scris despre el că era „cel mai renumit duhovnic din Moldova“[16], prin rândurile de faţă, în baza unor documente, voi demonstra că cele ce s-au scris despre el au o evidentă susţinere în realitate.

Ieromonahul Vichentie Mălău (1887–1945)

Vichentie Mălău s-a născut în 1887, în localitatea Boghicea, jud. Roman, purtând numele de Vasile. La numai 7 ani, respectiv în  1894, tatăl şi mama lui s-au hotărât ca întreaga familie să ia drumul mănăstirii. Astfel, tatăl şi cu fiul  Vasile, aşezându-se la mănăstirea Secu, tatăl devine fratele Domeţian, iar fiul, Vichentie, în schimb mama va fi sora Anastasia şi fiica, sora Evpraxia[17]. În 1895, Vichentie în vârstă de numai 8 ani, împreună cu tatăl pleacă la Muntele Athos, şi în 1906, el fiind de 19 ani, după ce au stat în şcoala înaltă şi aspră a atoniţilor, deci după 11 ani, se reîntorc în ţară şi se  stabilesc la mănăstirea Secu. Dar să mai reţinem că la vârsta de 15 ani Vichentie a depus votul monahal împreună cu tatăl său. Primeşte preoţia în 1915, având 28 de ani şi numai la un an (1916) este introdus ca duhovnic al mănăstirii, impunându-se nu numai pe linie duhovnicească, ci şi ca un bun gospodar. Între 1927–1940  „activează ca preot în mănăstirea Agapia, devenind cel mai renumit duhovnic din Moldova“[18].

În acest context dorim să facem precizarea că ierom. Ioanichie Bălan  scrie despre Vichentie Mălău că ar fi avut două surori şi ele împreună cu mama lor au intrat în mănăstire, pe când preotul dr. Marcu Bănescu, un renumit cercetător şi publicist, care în timpul sosirii lui Vichentie în Banat era consilier administrativ la Episcopia Caransebeşului şi-l aprecia în chip cu totul excepţional, în cele ce a scris preciza că avea doar o singură soră, pe care o reţinem sub numele de Evpraxia, la naştere fiind probabil Elena. Cu referire la mamă, ierom. Ioanichie Bălan scrie că se numea Migaluşa, iar M. Bănescu consemnează că numele de monahie îi era Anastasia.

Nutresc convingerea că Marcu Bănescu avea dreptate, întrucât a reuşit să pătrundă în datele personale ale îmbunătăţitului monah, deoarece scriind  despre bănăţeni că au avut prilejul să vadă în el „cea mai frumoasă realizare a vieţii monahale“[19], datele consemnate erau certe.

Multe din faptele, cuvintele şi sfaturile lui, reţinute de monahii cu care a avut contact, au fost consemnate pe baza mărturiilor culese, în cele 25 de pagini ale ierom. Ioanichie Bălan, unde printre altele scrie: „Acest mare duhovnic (…) a strălucit ca un luceafăr în mănăstirile noastre“, aprecierea fiind o sinteză a vieţii lui în Moldova.

Pentru că în 1940, Vichentie Mălău a fost trimis în Banat spre a ridica monahismul bănăţean, aici la mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“ Vasiova, trăind până în 13 iulie 1945, m-am hotărât să cercetez în Arhiva Episcopiei Caransebeşului şi cea a mănăstirii din Vasiova, studiind documentele ce se mai păstrează şi tot ceea ce s-a publicat despre el în Banat, spre a-i completa imaginea vieţii, a credinţei şi nevoinţelor lui. Trebuie să recunosc că a lăsat urme de neşters prin duhovnicia, evlavia şi bunătatea sa. Multe din neîntrecutele lui calităţi au rămas în memoria contemporanilor, care în mare parte au trecut în eternitate, dar şi în consemnări răzleţe din Arhiva Episcopiei Caransebeşului.

În mare parte ierom. Vichentie Mălău se străduia să impună vieţuitoarelor de aici o disciplină  severă. Astfel că, în 21 februarie 1941, împreună cu Eftimie Tănase, cu care venise împreună din Moldova în Banat, adresa episcopului Caransebeşului, dr. Vasile Lazarescu, o scrisoare prin care cerea să se pună capăt unui comportament inadecvat al maicilor de la acea mănăstire. Spre pildă, el propune să se stabilească limite în primirea vieţuitoarelor de aici, stăruind îndeosebi asupra faptului ca personalul existent să se preocupe în mod serios de lucrul mâinilor în atelierele pregătite, ca prin munca lor să-şi câştige hrana de toate zilele, afară de ceea ce primesc de la Episcopie. Cu privire la vârsta de primire în mănăstire, propune să fie de la 14 la 40 de ani, cu certificat de clasele primare. Celor care au trecut peste 40 de ani să li se pună condiţia de a-şi construi case proprii în apropierea mănăstirii, fără a pretinde ceva de la mănăstire şi să facă ascultare obştească.           

Tot în scrisoarea de început a stăruit ca ierarhul să nu aprobe în  niciun chip maicilor de a umbla prin ţară pentru aşa-zisele colecte de bani şi alte lucruri, catalogând preocupările lor drept „cerşetorie“, întrucât personalul fiind tânăr şi sănătos poate să se ajute singur, fără a apela la lumea necăjită şi bântuită de multe greutăţi. Propune apoi ca în mănăstire să se înfiinţeze într-o cameră un fel de magazin din care să-şi facă cumpărăturile. Episcopul diecezan dr. Vasile Lazarescu dă rezoluţia: „Aprob şi accept toate propunerile!“[20]. Prin 1942, protos. Vichentie Mălău fiind la Vasiova, având în schema de funcţii atribuţiile de preot misionar, s-a stabilit de ierarh ca împreună cu Macarie Guşcă, ctitorul mănăstirii, să iniţieze o educaţie religioasă şi morală cu maicile de la mănăstire, după sistemul şcolar, explicând adevărurile de credinţă, rânduielile liturgice, făcând citiri şi explicări din Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor, iar stareţa Alexandrina Colibaba, şi ea instruită prin învăţământul universitar, să predea diferite cunoştinţe cu privire la gospodărie, igienă şi muzică[21]. La instruirea maicilor o preocupare majoră o avea ieromonahul Justinian Dalea (1914–1999), dar, întrucât el a raportat că uneori lecţiile au durat 3–4 ore pe zi iar alteori şi 6 ore, Episcopia le-a trimis un corectiv care le limita la o oră pe zi, în care să se cultive meditaţiile obligatorii, Catehism, explicându-se adevărurile de credinţă, rânduielile liturgice şi făcându-se citiri din Sfânta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor. Responsabilitatea menţinerii acestor cursuri care au fost denumite „Pâinea duhovnicească“, revenea protos. Vichentie Mălău[22].

Tot în acelaşi an, 1942, deodată cu constituirea Consiliului duhovnicesc şi economic al mănăstirii, aflăm din raportul trimis Episcopiei[23], că din semnăturile aşternute, protosincelul Macarie Guşcă era duhovnicul mănăstirii, iar Vichentie Mălău, semna ca „ajutor de duhovnic“.

De câte ori se făceau referiri cu privire la acest îmbunătăţit monah, cuvintele exprimate ţineau de sfera înaltă a aprecierilor duse la superlativ. În gazeta Episcopiei Caransebeşului, editorialul intitulat Pelerinajele, în 1942, consemna: „În pitoreasca Vale Godinova, unde se ridică o cetate a rugătoarelor călugăriţe-maice, de o bucată de vreme încoace nu mai sunt singure stăpâne păsările şi ciripitul lor. Alături de grupul harnicelor maice care abia prididesc să lupte cu greul vieţii, un călugăr desăvârşit – părintele protosincel Vichentie Mălău (s.n.) în meditări, rugăciune şi slujbă continuă se sileşte să ţină cumpăna păcatelor şi ispitelor multe care necontenit agită lumea din jur“[24].

Important este să ştim că însuşi modul evlavios, cucernic şi interiorizat în care slujea protos. Vichentie Mălău era ilustrativ. Dintr-o consemnare a unui pelerin care a zăbovit în rugăciune la mănăstirea din Vasiova, reţinem următoarea imagine: „Peste tot străluceşte soarele iubirii şi un decor de nesfârşită sărbătoare. Perdeaua din uşa altarului se retrage la o parte şi părintele Vichentie, cu tâmple de argint, binecuvântă. Din altar, entuziasmul, avântul, pasiunea religioasă a glasului său se înalţă către Atotputernic, pluteşte parcă-n văzduh şi se pierde apoi departe spre Tatăl Ceresc“[25]. Este evident, ca Liturghia să fie ceea ce trebuie, adică întâlnirea cu Hristosul Euharistic, se impune o detaşare de lumea cea deşartă şi să domnească adânca pace a sufletului, ori ierom. Vichentie Mălău o făcea cu convingere şi  multă căldură.

O altă lapidară consemnare pune un accent important şi anume, în 24 octombrie 1943, episcopul Veniamin Nistor mergea spre parohia Ocna de Fier, unde avea să fie sfinţită biserica, şi al doilea popas, episcopul cu suita sa, l-au făcut la mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“ – Vasiova, aşezată în apropierea parohiei. Era ora rugăciunii de seară, şi cronicarul consemnează „Prea Sfinţia Sa  părăseşte Bocşa Montană, îndreptându-se spre mănăstirea Sf. Ilie de la Izvor (Vasiova). Aici păr. Vichentie Mălău tocmai săvârşea slujba privegherii într-o linişte de mormânt în care numai glasul maicilor răsuna“[26]. Putem aprecia că această mică informaţie  poate fi socotită fără prea multă importanţă, dar totuşi ea scoate în evidenţă un adevăr: evlavia cu care slujea vestitul monah.

Cu toată bunătatea de care a dat dovadă şi ajutat de tactul ce-l folosea în activitatea sa duhovnicească, Vichentie Mălău, în ultimii ani la mănăstirea din Vasiova, a avut multe neplăceri şi dezamăgiri. Faptul este relevat într-un raport al ieromonahului Iustinian Dalea, care în 2 aprilie 1944 trimitea Ierarhului un raport potrivit căruia, după decesul lui Macarie Guşcă, dorea să se retragă de la Vasiova. Raportul conţine propunerea de a fi numit ca preot duhovnic ierom. Eliseiu Holban, sosit de la mănăstirea Pârâul Negru,  din Eparhia Cernăuţiului, situaţie la care concura şi hotărârea protos. Vichentie Mălău, exprimată în raport, că „nu mai vrea cu nici un chip să fie nici preot, nici duhovnic, în această mănăstire, mai ales de la venirea refugiatelor“[27]. Desigur că fiind primite aici călugăriţe venite din mai multe colţuri ale ţării, cu diverse obiceiuri şi aspiraţii, şi ştiindu-se că ierom. Vichentie Mălău era moldovean, el n-a răspuns niciuneia dintre pretenţiile lor de supremaţie, fapt ce i-a atras neplăceri şi, spre a le evita, a vrut să plece în Moldova, dar numai după un an de zile a plecat în ceruri. Episcopul Veniamin Nistor nici n-a luat în seamă raportul amintit, doar a dispus că ieromonahul recomandat se admite doar ca preot slujitor.

Mai ştim despre ierom. Vichentie Mălău că a trecut la cele veşnice în floarea vieţii, doar la 58 de ani. A decedat în ziua de vineri, 13 iulie 1945, şi a fost înmormântat duminică, 15 iulie 1945. Era şi acest semn destul de grăitor pentru şansa de a fi prohodit în zi de duminică. Cel care a condus soborul slujitorilor, fostul consilier eparhial şi profesor la Academia teologică, dr. Marcu Bănescu, raporta Episcopiei, document din care reţinem că răposatul a fost depus în biserica mănăstirii şi sâmbătă seara s-au oficiat serviciile rânduite – privegherea – şi în timpul nopţii trupul neînsufleţit a fost străjuit de credincioşi veniţi din satele apropiate şi  monahi sosiţi de la mănăstirea „Săraca“. Duminică (15 iulie), după săvârşirea Sfintei Liturghii, în sobor cu preoţii: Plinius Oancea – Vasiova, Petrovici, slujitor în Vasiova, protos. Macarie Guşcă, ierom. Nectarie şi diaconul Dumitru Băloni, s-a oficiat prohodul pentru monahi. A vorbit după Liturghie. pr. cons. dr. Marcu Bănescu, în numele Ierarhului, apoi despre viaţa decedatului au rostit cuvântări Macarie Guşcă şi sincelul Iustinian Dalea. A fost înmormântat în faţa altarului bisericii[28]. Acelaşi autor, convins de sfinţenia acestui mare duhovnic, mai consemna că „mormântul lui a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Calea către acest loc au bătut-o întâi maicile cărora părintele Vichentie le-a fost duhovnic. Acum creştinii care l-au cunoscut, ieşind din biserică, după ce şi-au făcut rugăciunile, trec şi pe la mormântul părintelui Vichentie. Pietatea lor a simţit înţelesul unei vieţi consumată pe rugul iubirii de Dumnezeu şi de oameni“[29].

Pictor bisericesc

Un aspect mai puţin cunoscut al vieţii ierom. Vichentie Mălău era acela de pictor bisericesc. Creaţia lui era inspirată din tehnica bizantină, îndeosebi că a petrecut la Muntele Athos 11 ani. Este interesant că unele icoane pentru biserica mănăstirii din Vasiova le-a pictat la mănăstirea Săraca, căci în 16 martie 1944 i se trimite cererea către Episcopie să i se îngăduie 30 de zile să rămână la acea mănăstire pentru a finaliza icoanele ce urmau să se aplice pe peretele din altar[30]. Solicitarea a fost aprobată cu dispoziţia ca suplinirea la mănăstirea Vasiova să o facă ierom. Iustinian Dalea şi în săptămâna Patimilor să slujească ambii, împreună. Explicaţia retragerii la mănăstirea Săraca este nevoia de a avea liniştea creaţiei, fără întreruperi şi alte solicitări.

La decesul lui în 1945, au rămas neterminate unele lucrări şi, prin Contractul din 2 octombrie 1945, stareţa Alexandrina Colibaba încheia un Angajament cu pictorul Ştefan Ionescu, spre a finaliza compoziţia bizantină din interiorul altarului, precum şi icoanele de pe iconostas, începute de protosincelul Vichentie Mălău[31].

Erau apreciate picturile ierom. Vichentie Mălău, pentru că altfel nici n-ar fi fost posibilă apariţia unei însemnări ca aceea consemnată în publicaţia Eparhiei Caransebeşului, unde citim că în 26 octombrie 1947, trei credincioşi timişoreni au adus de la Vasiova (mănăstire) o icoană a Maicii Domnului „lucrată“ de ierom. Vichentie Mălău care a fost sfinţită de preotul Dure din Orşova. Împodobită frumos de doamnele orşovene, a fost dusă  şi depusă de marinari la mănăstirea Mrăciunea. Şi ştirea se încheie cu  invocarea: „Marinarii Dunării, trecând prin Cazane îşi vor ridica ochii spre dealurile şi mănăstirea Mrăciunea şi, în lupta cu valurile, au ajutorul  rugăciunii de la mănăstire şi ocrotirea Maicii Domnului, patroana marinei române“[32]. În compoziţiile lui picturale domina culoarea roşie, iar figurile ascetice şi pline de expresie erau inspirate din creaţiile marilor pictori atoniţi.

Chipul moral al protosincelului Vichentie Mălău

În mai toate prezentările protos. Vichentie Mălău s-a stăruit îndeosebi asupra calităţilor lui duhovniceşti, s-au scos în evidenţă preocupările avute în direcţia vieţii cultice şi n-au putut fi ignorate ecourile ce le-a stârnit darul său de a convinge şi echilibra sufletele oropsite. Dar într-un alt context găsim şi acele trăsături ale caracterului său integru, şi anume hărnicia de care da dovadă, pentru că a ştiut să împletească în chip minunat rugăciunea cu munca manuală. Prin vara lui 1943, episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului, tot un suflet nobil ca şi cel al monahului prezentat, a organizat un pelerinaj la mănăstirea din Vasiova, la care au participat preoţi şi credincioşi din 57 de comune. Desigur că pentru un asemenea moment s-au făcut pregătiri corespunzătoare, şi în ceea ce-l privea pe protos. Vichentie Mălău, s-au consemnat următoarele: „Modestul şi adânc evlaviosul păr. protos. Vichentie, care cu mâinile-i proprii a pavat cu piatră locul dinaintea bisericii; a împrejmuit cu un gard foarte frumos crucea de piatră de lângă biserică, cu munca mâinilor sale şi pe banii săi, a mutat bolovanii de piatră ce stăteau în cale şi a ridicat tribuna pe care s-a săvârşit Sf. Liturghie, tot cu braţele-i slabe, – a fost cel mai neobosit dintre toţi“[33]. O asemenea apreciere este ilustrativă pentru modestia şi hărnicia lui.

Mai este apoi de adăugat că în tot timpul petrecerii lui la mănăstirea din Vasiova, în toate momentele când apăreau probleme, el era cel la care se apela cu cea mai mare încredere şi siguranţă, aşa cum s-a petrecut în 1942, când stareţa Alexandrina Colibaba solicita: „Ca ajutor în conducerea mea la această sf. mănăstire, cer pe P.C. păr. Vichentie Mălău de la Sfânta noastră mănăstire care este de o covârşitoare moralitate“ (s.n.).

Nu am beneficiat de un portret complet al sufletului acestui îmbunătăţit monah decât din descrierea preotului profesor dr. Marcu Bănescu, fost consilier bisericesc la Episcopia Caransebeşului, în perioada cât monahul a vieţuit la Bocşa Vasiova. În rest, am găsit referiri sporadice, dar foarte ilustrative.

Dintr-un raport al stareţei Alexandrina Colibaba[34], din 1944, deci cu un  an înainte de trecerea lui în veşnicie, acesta semnala Episcopiei că întrucât la mănăstire a sosit cel de al doilea preot, Calistrat Bobu, fost ucenic al protos. Vichentie Mălău, era potrivit să fie trimis într-o altă mănăstire ieromonahul slujitor Elisei Holban, care nu avea o atitudine corectă faţă de superiorul său, pe care-l descria că „nu este firea evlavioasă a părintelui Vichentie şi noi n-am vrea ca părintelui Vichentie, care este un adevărat Pahomie cel Mare pentru mănăstirea noastră să plece din sfânta noastră mănăstire“. Episcopia şi-a însuşit propunerea şi a admis la Vasiova pe ierom. Calistrat Bobu, transferând în alt loc pe E. Holban[35].

După cum este descrisă destul de lapidar moartea şi înmormântarea acestui îmbunătăţit monah, reţinem că a participat mult popor la înhumarea lui, care s-a făcut în 15 iulie 1945 şi în zilele cât a fost pe catafalc au trecut rugându-se pentru el, şi pentru ei, o mare mulţime de oameni. Numai dintr-o simplă consemnare a episcopului diecezan Veniamin Nistor, privitor la finanţarea înmormântării, găsim o apreciere cu totul remarcabilă şi demnă de reţinut. La raportul stareţei Alexandrina Colibaba, din 9 august 1945, descriindu-se cheltuielile cu înmormântarea, episcopul în răspunsul dat consemnează „suma ce ar rămâne neacoperită, din considerare la serviciile şi meritele răposatului pentru viaţa bisericească şi călugărească, pentru care a fost  o adevărată şi nepreţuită podoabă, se vor acoperi dintr-un ajutor extraordinar ce se va solicita  de la Fondul preoţesc de ajutorare reciprocă“, (transmitea Episcopia într-o scrisoare adresată stăreţiei). Cu privire la viaţa acestui îmbunătăţit monah, portretul  cuprinzător a fost publicat de cel care l-a cunoscut foarte bine, preotul dr. Marcu Bănescu, cu prilejul trecerii în eternitate:

„Se hrănea, în majoritatea zilelor, cu o bucată de pâine şi puţină apă, mâncând fiertură, în ultimul timp, numai o dată pe săptămână. Îşi dădea ultima bucată de pâine şi ultima haină săracilor, zicând că întotdeauna se găsesc alţii mai săraci ca el. Dar şi mai darnic era părintele Vichentie cu avuţia sa cea mai preţioasă: bogăţia sufletească. În fiecare clipă şi pentru fiecare suflet găsea un cuvânt potrivit şi întăritor. Înţelept şi cucernic, blând cu alţii ca un sfânt şi aspru cu sine ca un ascet, avea o putere neobişnuită  de a stăpâni sufletele şi a potoli patimile şi pornirile rele. Prin post riguros şi rugăciune neîntreruptă, prin aspre înfrânări şi privaţiuni chiar de la cele strict necesare, şi-a martirizat trupul pentru ca să-şi asigure liber zborul sufletului în misticul elan către Dumnezeu. Se abţinea chiar şi de la cele îngăduite unui monah riguros, ca să nu cadă în ispita celor oprite. Şi-a sărăcit trupul ca să-şi îmbogăţească sufletul. Şi-a chinuit trupul ca să asigure sufletului bucuria totalei eliberări de păcat. În trupul lui carnea s-a uscat bucată cu bucată.

Oficia slujbele divine ca un iluminat.

Se mişca în altar, intra şi ieşea pe uşile împărăteşti nesimţit, ca un înger. În ultimul timp, parcă, nu mai trăia omeneşte. Se consuma şi pâlpâia ca o candelă în care se sfârşeşte untdelemnul.

Numai duhul lui a fost viu şi activ până în ultima clipă a vieţii. Conştient şi împăcat cu sine, cu semenii săi şi cu Dumnezeu, a închis ochii, trecând prin focul purificator al ultimei dureri trupeşti în împărăţia de lumină a lui Hristos, pe care cu atâta osteneală a căutat-o.

Sub priveghiul stelelor, în noaptea clară de vară, trupul lui a fost ridicat de pe scândura care-i servea de aşternut pentru odihna trupului şi aşezat în Biserica Sf. Mănăstiri. La sicriul lui, timp de două zile şi două nopţi, pelerinajul credincioşilor veniţi din toate satele din apropiere a fost neîntrerupt. Intelectuali şi ţărani, tineri şi bătrâni, au îngenunchiat lângă sicriul în care zăcea părintelui Vichentie. Rugăciunile  cântate de corul maicilor de la Sfânta Mănăstire, ziua şi noaptea, în melodii serafice, au însoţit sufletul părintelui Vichentie în zborul lui uşor şi lin către Dumnezeu“[36]. Era cunoscut ca un om al milosteniei ce şi-o arăta nu numai asupra semenilor săi, ci jertfea şi pentru binele mănăstirii. Tot într-un editorial găsim o lapidară trimitere la asemenea gesturi pilduitoare. După un pelerinaj la amintita mănăstire, unul dintre slujitorii Episcopiei consemna: „Şi, întipărită în minte, toată viaţa mea, îmi va rămâne vie şi neştearsă figura patriarhală a modestului călugăr, ctitor de mănăstire, protosincelul Macarie Guşcă, şi a evlaviosului duhovnic, protosincelul Vichentie Mălău, adevărat călugăr, care îşi dă ultimul ban din modestul său salar, pentru înfrumuseţarea sf. locaş dumnezeiesc“[37]. Evocări de acest gen se găsesc mai multe, dar cele consemnate în scris rămân de-a dreptul pilduitoare.

La o săptămână după trecerea lui în eternitate, la mănăstirea din Vasiova serbându-se la praznicul Sfântului prooroc Ilie, hramul mănăstirii, a slujit episcopul Veniamin Nistor cu un impunător sobor, şi la sfârşit, oficiindu-se parastasul pentru eroii neamului şi ctitorii mănăstirii, îndeosebi pentru duhovnicul mănăstirii, protos. Vichentie Mălău, ierarhul a lăcrimat „şi mulţimea şoptea: iată cât l-a iubit…“[38]. Acesta era chipul moral al protosincelului Vichetie Mălău, plin de smerenie, râvnă, dragoste şi bunătate, care a rămas în conştiinţa bănăţenilor de munte din părţile Caraş-Severinului ca un sfânt pilduitor şi demn de a-l aşeza în icoana sufletului.

Ucenicii protosincelului Vichentie Mălău

Este bine ştiut că un vieţuitor de mare dimensiune spirituală nu trăieşte numai îngereşte în trup, ci se străduieşte ca lumina din el să nu rămână sub obroc. Dar pentru a avea ucenici, întrucât în monahism ucenicia este un fapt de o importanţă capitală, este nevoie de calităţi cu totul deosebite, şi protosincelul Vichentie Mălău avea această calitate de îndrumător, supraveghetor. A beneficiat de o experienţă uriaşă, întrucât intrând la 7 ani în mănăstire, ne dăm seama că a crescut acolo în smerenie şi ascultare, calităţi care s-au dovedit esenţiale în viaţa sa monahală. Apoi, posibilitatea de a fi petrecut 11 ani în Sfântul Munte Athos, l-a ajutat să-şi însuşească întreaga experienţă de a deveni un vieţuitor după chipul cel mai înalt al cerinţelor monahismului atonit.

În toate timpurile marii duhovnici au fost căutaţi de cei ce le ascultau sfaturile, îndemnurile, ce le împărtăşeau prin spovedanie şi îndrumare continuă învăţăturile, pentru a se depăşi permanent, căci după îndemnul unui îmbunătăţit iubitor al petrecerii îngereşti în trup, am reţinut că „unde se biruieşte firea, acolo se cunoaşte că se află de faţă cel mai presus de fire“[39]. Starea epectazei în monahism se realizează cu multă stăruinţă, dar în ceea ce-l privea pe protos. Vichentie Mălău nu numai că a împlinit această nobilă chemare a adevăraţilor monahi, dar a făcut-o cu multă bucurie şi conştiinciozitate. Unul dintre primii monahi care a fost desemnat pentru Vasiova, după decesul lui, era Nectarie Pintilie. El se declara ucenic al lui Vichentie Mălău şi faptul era cunoscut. Pentru a fi numit la Vasiova ca preot-duhovnic, au intervenit măicuţele de aici. Stareţa Alexandrina Colibaba preciza într-o cerere că el a fost cel care a slujit cele 40 de zile după decesul lui Vichentie Mălău şi că „este un călugăr neîntrecut în viaţa călugărească mai cu seamă că a fost crescut duhovniceşte de păr. Vichentie Mălău şi e foarte nimerit pentru sfta noastră mănăstire“[40], scria ea.

La numirea lui, episcopul Veniamin se referă la funcţia ce i se încredinţează, dar în acelaşi timp adresează şi un elogiu maestrului său. Iată ce-i scrie episcopul Veniamin în 19 august 1946: „Comunicându-ni-se că te-ai prezentat la postul în care ai fost numit la sf. mănăstire «Sfântul Ilie de la Izvor», îţi împărtăşim binecuvântarea arhierească, pentru ca să poţi începe lucrul frumos care te aşteaptă aici. C(uvioşia) Ta eşti ales de Dumnezeu şi de noi ca să desăvârşeşti lucrul început cu atâta abnegaţie de în veci neuitatul părinte Vichentie. Ai fost ucenicul  lui, i-ai cunoscut bunătatea inimii, i-ai cunoscut râvna  în cele duhovniceşti şi marea grijă pe care a avut-o pentru bunul mers al vieţii mănăstireşti. De aceea te rugăm să cauţi în fiecare clipă a fi pe urmele vrednicului înaintaş al C(ucerniciei). Tale. (…) Să cauţi ca bună înţelegerea şi armonia să domnească în viaţa de obşte a sf. mănăstiri“[41]. A tras în cumpănă relaţia duhovnic-ucenic a ierom. Vichentie Mălău cu Nectarie Pintilie şi  după decesul produs în 1945, stareţa Alexandrina Colibaba a propus Episcopiei ca în perioada celor 40 de zile, să fie programat ierom. de la mănăstirea Săraca (Nectarie Pintilie) „pentru pomenirea zilnică a sufletului părintelui Vichentie, aşa că din viaţa morală şi exemplară ce-a moştenit-o de la părintele său duhovnicesc“[42]. Deci, ucenicii lui erau cunoscuţi şi toţi se mândreau cu faptul de a fi fost îndrumaţi de neuitatul lor mentor în cele duhovniceşti.

Într-una din scrisorile sale înaintate episcopului Caransebeşului, ierom. Vichentie Mălău cere să i se permită să rămână o vreme la mănăstirea Săraca, întrucât are un reumatism pronunţat, „Abia ţin condeiul în mână când vă scriu“, pentru ca acolo, în pusta bănăţeană, unde este mai cald, să se refacă de pe urma reumatismului ce-l are şi precizează că în această perioadă la Vasiova „ca preot serveşte ucenicul meu preotul Glicherie Moraru din mănăstirea Săraca“,  fapt ce a tras în cumpănă şi s-a împlinit.

Astfel că şi în cazul  ierom. Calistrat Bobu (1900–1975), sosit în Banat de la mănăstirea Sihăstria Neamţului, cum se exprimă el, şi care a fost apropiat al ierom. Ilie Cleopa, considerându-se şi făcând referire de a fi fost ucenic al protos. Vichentie Mălău, la 1 iunie 1944, acesta îl recomandă să fie numit la Vasiova ca preot slujitor, declarându-l drept ucenic de al său, deoarece încredinţarea că „este unul din ucenicii mei, adânc convins de trebuinţa unei curate vieţi morale“[43], a tras în cumpănă. Dar ucenicii lui nu erau numai din ceata monahilor, ci chiar unii fraţi de mănăstire, care erau la o distanţă care nu-i împiedica să comunice cu el. Este cazul unui frate de la mănăstirea „Sfântul Ilie“ de la Româneşti, Alexandru Udra, care era propus de stareţa Alexandrina Colibaba să fie transferat măcar provizoriu la Vasiova, pentru a ajuta la gospodărie, fie ca fierar, lemnar sau paraclisier la altar, îndeosebi că era ucenic al protos. Vichentie Mălău[44].

La încheierea acestui studiu referitor la viaţa şi ostenelile pe plan spiritual-monahal ale protosincelului Vichentie Mălău, se cuvine a sublinia şi o realitate arhicunoscută printre cei mai vârstnici credincioşi din Banatul Montan (Caraş-Severin), şi nu numai, că imaginea îmbunătăţitului monah a dăinuit multe decenii printre credincioşii ortodocşi, deşi ucenicii lui din Moldova, în 1953, i-au exhumat osemintele şi le-au dus şi aşezat la Secu, mănăstirea lui de metanie. Smerenia vieţii lui, rugăciunea continuă şi departe de privirea scrutătoare a făţărniciei omeneşti l-au făcut ca din chilia în care se retrăgea să caute şi alte locuri de rugăciune mai nebătătorite. Imediat după trecerea în eternitate a protos. Vichentie Mălău, gazeta eparhială anunţa că în duminica din 26 august 1945, împlinindu-se 40 de zile de la strămutarea de pe pământ la cer a smeritului monah, „după parastas publicul împreună cu personalul sf. mănăstiri va fi condus la locul necunoscut, unde a ridicat o cruce acum un an şi acolo se ruga adeseori“[45].

În concluzie, a cunoscut raiul rugăciunii, aşa cum se exprimă Sfinţii Părinţi şi şi-a gătit un loc în raiul cel ceresc.

 


[1] Episcopia Caransebeşului nr. 1961/1938; Arhiva Episcopiei Caransebeş, III-66-1938.

În continuare vom cita astfel: Ep. C.; Arhiv. Ep. C.; Arhiepiscopia Moldovei şi Sucevei Arhiep. Mold.Sucev.; Mitropolia BucovineiMitrop. Buc.; Mitropolia Moldovei şi Sucevei Mitrop. Mold-Sucev.; Mitropolia Moldovei de SudMitrop. Mold.-Sud., Mănăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor“ – Vasiova Măn. V., iar când se adaugă şi Arhiva Episcopiei Caransebeş – Arhiv. Ep. C. şi gazeta Episcopiei Caransebeşului „Foaia Diecezană“ – „F.D.“, precum şi revista „Calendarul Românului“ (Caransebeş) – „C.R“.

[2] Ibidem.

[3] Ep. C., nr. 5036/1938; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[4] Ibidem.

[5] Mitrop. Buc., nr. 9395/1938; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[6] Măn. V., nr. 1/1938; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[7] Arhiep. Mold.-Sucev., nr. 3281/1945; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[8] Mitrop. Mold.-Sud, nr. 2303/1946; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[9] Ep. C., nr. 184/1939; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[10] Măn. V., nr. 279/1944; Arhiv. Ep. C., I-99-1943.

[11] Mitrop. Mold.-Sucev., nr. 3282/1945; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[12] Ep. C., nr. 5570/1941; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[13] Măn. V., nr. 339/1944.

[14] Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[15] Ep. C., nr. 529/1949; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[16] Ierom. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 593.

[17] Prot. dr. Marcu Bănescu, Protos. Vichentie Mălău, în „F.D.“, an. LV (1945), nr. 30–31, p. 1.

[18] Ierom. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 593.

[19] Prot. Marcu Bănescu, Protos. Vichentie Mălău, în „C.R“., an. LVIII (1946), p. 114.

[20] Ep. C., nr. 1033/1941; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[21] Idem, nr. 5224/1942; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[22] Ibidem.

[23] Măn. V., nr. 67/1942.

[24] „F.D.“, an. LV, (1942), nr. 28, p. 1.

[25] Ibidem, nr. 43, p. 6.

[26] Diac. D. Băloni, Sfinţirea bisericii din Ocna de Fier, în „F.D.“, an. LVI (1943), nr. 45, p. 3.

[27] Ep. C., nr. 2172/1944; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[28] Ep. C., nr. 3767/1945/1945; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[29] Prot. dr. Marcu Bănescu, Protosincelul Vichentie Mălău, în „C.R.“, an. LVIII (1946), p. 115.

[30] Măn. V., nr. 268/1944; Ep. C., nr. 1815/1944; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[31] Idem, nr. 472/1945; Ep. C., nr. 5036/1945.

[32] „F.D.“, an. LXIII (1948), nr. 1–2, p. 7.

[33] Prot. I., Pelerinajul de la Mănăstirea Sfântul Ilie de la Izvor – Vasiova, în „F.D.“, an. LVI (1943), nr. 31, p. 5.

[34] Măn. V., nr. 314/1944; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[35] Ep. C., nr. 3000/1944; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[36] Prot. dr. Marcu BănescuProtos. Vichentie Mălău, în „F.D.“, an. LX  (1945), nr. 30–31, p. 1.

[37] Prot. dr. Iacob Creţiu, Pe drumuri mănăstireşti bănăţene, în „F.D.“, an. LX (1945), nr. 21, p. 7.

[38] N(icolae) C(orneanu), Serbarea hramului Sf. Mănăstiri „Izvor-Vasiova“, în „F.D.“, an. LX (1945), nr. 32–33, p. 4.

[39] Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 222–223.

[40] Măn. V., nr. 67/1946; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[41] Ep. C., nr. 4253/1946.

[42] Măn. V., nr. 443/1945.

[43] Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[44] Măn. V., nr. 363/1944; Arhiv. Ep. C., III-66-1938.

[45] „F.D.“, an. LX , (1945), nr. 34–35, p. 7.