JEAN CALVIN ȘI TRIUMFUL REFORMEI

Calvin a fost un fenomen istoric paradoxal. Spirit timid, fragil fizic, om de studiu, de formaţie umanistă, a devenit un excelent organizator şi sistematizator al Reformei. Fiind cel mai important reformator din afara Germaniei, unii istorici au afirmat ca el a fost cel mai mare reformator, opera şi personalitatea sa plasându-l în acel grup deosebit de figuri dominante din cadrul Bisericii. El a fost descris atât ca un dogmatist îngust, cât şi ca ecumenist, un inchizitor neîndurat dar şi un pastor sensibil şi grijuliu, un ascet, un spirit autoritar dar şi un umanist compătimitor, un individualist riguros dar şi un gânditor social. El a fost numit teologul teologilor care a completat învăţătura despre Sfânta Treime. Un om dominat de logică, plin de contradicţii şi inconsistenţe, un teoretician al libertăţii, un dictator şi un revoluţionar. Mai recent, imaginea lui a fost revalorificată, apărând ca un umanist creştin şi un reformator religios ecumenic. Putem şi noi recunoaşte cel puţin una dintre imaginile redate de aceste „straturi“ de interpretare. Ele conţin atât elemente pozitive cât şi negative, amintindu-ne că pastorul francez a fost o figură controversată şi nu una foarte populară. Ca un restaurator de portrete, noi trebuie să înlăturăm straturile de vopsea crăpate de la suprafaţa portretului pentru a dezvălui imaginea de o bogăţie extraordinară ce se ascunde în spatele acestor straturi, trebuie să-l descoperim pe Calvin pe care l-au cunoscut primele generaţii din perioada Reformei.