SFÂNTUL MASLU ÎN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI

Arhim. SIMEON STANA

Sfintele Taine – izvoare ale harului

Taina Bisericii descoperă lumii realitatea întrupării lui Hristos, devreme ce Taina lui Hristos revelează Taina Bisericii, ca o perpetuă şi reciprocă actualizare a Tainei întrupării Fiului lui Dumnezeu, odată ce Biserica nu e decât extensiunea Tainei lui Hristos, ce nu a luat fiinţă decât pentru a se extinde în Taina Bisericii[1]. Hristos e Capul real sau ipostasul fundamental al Bisericii, pe care o constituie şi o susţine însufleţind-o continuu cu viaţa Lui. Precum în lumea creată toate părţile şi mişcările au caracter de taină, participând la Taina atotcuprinzătoare, aşa toate mădularele, toate actele Bisericii au caracter de taină, căci în toate e prezent şi lucrează Hristos prin Duhul Sfânt[2].

În acest sens vom înţelege că baza Tainelor este Întruparea Cuvântului şi faptele lui mântuitoare, adică faptul că El a asumat şi menţine pentru totdeauna în Ipostasul Său nu numai sufletul, ci şi trupul omenesc şi le-a ridicat pe acestea prin actele Sale mântuitoare la starea de îndumnezeire. Posibilitatea concretă a unirii Lui cu noi prin Taine, pentru ridicarea noastră la starea umanităţii Lui, a fost temeluită de învierea şi de înălţarea sau pnevmatizarea trupului Său, stare la care s-a ridicat trupul Său în urma jertfei Lui de pe cruce. De atunci trupul Lui pnevmatizat, devenit transparent şi spiritualizat, se poate sălăşlui prin Duhul Sfânt ce iradiază din El în trupurile noastre, pentru a ne aduce şi pe noi la aceeaşi înălţime.

Tainele pun în relief, ca şi întruparea Domnului, marea însemnătate a trupului omenesc şi valoarea lui eternă… în trup e sufletul întreg şi sufletul poate deveni în el tot mai copleşitor, pe măsură ce se umple de dumnezeire… iar în Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii“ (Coloseni 2, 9). A sfinţi trupul înseamnă a sfinţi şi sufletul, sau a-l face mediu tot mai străveziu şi organ tot mai adecvat al prezenţei dumnezeirii. Orice gest al trupului are repercusiune asupra vieţii sufletului şi orice gând sau simţire din suflet se repercutează în trup[3].

Într-un asemenea cadru, sufletul poate conduce trupul spre împlinirea celor mai nobile şi înalte năzuinţe ale acestuia, îşi realizează modul specific de a fi şi toată calitatea dumnezeiască ce poate fi dobândită prin însuşirea harului ce vine prin Sfintele Taine de la Hristos.

Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârşitorul lor nevăzut este Hristos, iar Biserica nu trebuie văzută decât ca un administrator al acestora. Nu întâmplător, Apostolul Pavel îi numeşte pe cei ce împărtăşesc Tainele mântuirii – „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Corinteni 4, 1).

Taina, în înţelesul nostru bisericesc, este comunicarea sau împărtăşirea realităţii spirituale divine, într-un gest însoţit de o realitate materială şi celebrată de un sacerdot[4]. În limbaj liturgic, Tainele sunt slujbe bisericeşti, prin mijlocirea cărora ni se împărtăşeşte, în chip special şi prin anumite semne (forme) văzute, harul lui Dumnezeu[5]. În acest sens, Tainele sunt eminamente creştine, ele sunt lucrarea eficace a harului izvorând din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, Care se împărtăşeşte, ca anticipare a Împărăţiei Sale eshatologice, printr-un rit de sfinţire săvârşit de slujitorii bisericeşti în şi prin puterea Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, Sfintele Taine sunt rituri de mijlocire a harului, prin care creştinul participă real la taina mântuirii, sunt lucrări harice care transmit energia dumnezeiască spre iniţierea, menţinerea şi desăvârşirea omului în Hristos. Este planul teandric al Tainelor, în care are loc o restituire a lui Hristos în viaţa noastră, „căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui prin care S-a făcut om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii“[6].

Elementele constitutive ale Tainelor sunt mijloacele materiale prin care Hristos însuşi îşi comunică harul mântuitor, actul constatator sau invocator al sacerdotului, precum şi mărturisirea de credinţă a primitorului[7]. Având, astfel, în vedere dualitatea fiinţei umane, şi, prin urmare, şi modul de lucrare al Tainelor mântuitoare, Sfântul Ioan Damaschinul subliniază: „Deoarece suntem îndoiţi şi compuşi, trebuie ca şi naşterea noastră să fie îndoită; la fel şi haina, îndoită. Naşterea ni s-a dat prin apă şi prin Duh. Iar mâncarea este Însăşi pâinea vieţii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obişnuiesc să se spele cu apă şi să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul şi cu apa harul Duhului şi L-a făcut pe El baia naşterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine şi să bem apă şi vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa şi le-a făcut pe ele Trupul şi Sângele Său, ca, prin cele obişnuite şi după fire, să ajungem în cele mai presus de fire…“[8].

În administrarea Sfintei Taine a Maslului, untdelemnul este materia prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc vindecător, închipuind mila divină ce lucrează spre „tămăduirea trupului şi a sufletului şi spre curăţirea de toată răutatea“.

Prefigurări ale Tainei Sfântului Maslu în Vechiul Testament

În Vechiul Testament măslinul roditor, „κατάκαρπος ελαία“, este imaginea des întâlnită, ce simbolizează optimismul, binecuvântarea şi darul lui Dumnezeu. În Geneză, Noe a trimis un porumbel spre a‑i vesti încetarea potopului, „şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului“ (Geneza 8, 11). Ramura de măslin îi aducea bucurie, deci, lui Noe, simbolizând sfârşitul răului, vestea bucuriei, păcii şi liniştei, mântuirea din potop, dar şi semnul biruinţei.

În cartea Exodului, Dumnezeu îi cere lui Moise să pregătească untdelemn pentru „Ungerea Sfântă“. În ritualul sfinţirii preoţilor, Dumnezeu îi porunceşte: „să îmbraci pe Aaron, fratele tău, cu hitonul şi cu meilul, cu efodul şi cu hosenul, şi să-l încingi peste efod; să-i pui pe cap mitra, iar la mitră să prinzi diadema sfinţeniei. Apoi să iei untdelemn de ungere şi să-l torni pe cap şi să-l ungi…“ (Exod 29, 5–7), iar în capitolul 30, Moise pregăteşte amestecul de mirodenii cu untdelemn pentru sfinţirea altarului de jertfă, – „apoi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: «să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute de sicli[9] de smirnă aleasă: jumătate din aceasta, adică două sute cinci zeci de sicli de scorţişoară mirositoare; două sute cinci zeci de sicli, trestie mirositoare; cinci sute sicli caşie, după siclul Sfânt, şi untdelemn de măsline un hin[10], şi să faci din aceasta mir pentru ungerea sfântă, mir alcătuit după meşteşugul făcătorilor de aromate; acesta va fi mirul pentru sfânta ungere“ (Exod 30, 22–25)[11]. În Levitic, Însuşi Dumnezeu stabileşte modul aducerii jertfei nesângeroase: „Dacă cineva voieşte să jertfească Domnului prinos de pâine, să aducă făină bună de grâu, să toarne peste ea untdelemn şi să pună peste ea untdelemn“ (Levitic 2, 1)

În Psalmul 44, ungerea cu untdelemn de către Dumnezeu reprezintă o binecuvântare de excepţie, ca răsplată pentru virtutea ce-l încununează pe Hristos: „Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii Tăi“ (Psalmul 44, 9), iar, ca semn de distincţie al chemării regelui David, „El a trimis pe îngerul Lui şi m-a luat de la oile tatălui meu şi m-a uns cu untdelemnul ungerii Lui“ (Psalmul 151, 4).

Proorocul Isaia socotea untdelemnul ca un mijloc de tămăduire prin ungerea cu acesta (Isaia 11, 2–3), iar Iezechiel rânduia ritualul cerut regelui, „dacă regele, din evlavie, vrea să aducă ardere de tot Domnului…, să aducă ardere de tot un miel şi prinos de pâine şi untdelemn necontenit în fiecare dimineaţă“ (Iezechiel 46, 12–15).

Inclusiv numărul săvârşitorilor acestei Taine simbolizează cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Numărul acesta de şapte este închipuit de cei şapte preoţi care sunau din trâmbiţe şi înconjurau de şapte ori Ierihonul (Iosua 4, 13–16). De şapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe Muntele Carmel ca să aducă ploaie pe pământ (III Regi 19, 42–44), iar proorocul Elisei a înviat un tânăr mort, culcându-se peste el de şapte ori (IV Regi 4, 34–35)[12].

Rolul terapeutic al untdelemnului, ca o prefigurare a Tainei Sfântului Maslu se poate observa şi din rânduielile pentru curăţirea celor bolnavi de lepră. „…De asemenea va lua preotul din logul[13] de untdelemn şi va turna în palma sa cea stângă; îşi va înmuia preotul degetul mâinii sale drepte în untdelemnul cel din palma stângă a sa şi va stropi de şapte ori cu degetul său înaintea feţei Domnului; apoi din untdelemnul rămas în palma lui va pune preotul pe vârful urechii drepte a celui ce se curăţeşte…, iar celălalt untdelemn din palma preotului îl va turna pe capul celui ce se curăţeşte şi-l va curăţi preotul pe acesta înaintea Domnului“ (Levitic14, 14–18)[14].

Taina Sfântului Maslu în Noul Testament

Dacă Vechiul Testament constituie fundalul istoric şi preiconic pentru propovăduirea şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos şi a Noului Testament, acesta, adică Noul Testament, nu poate fi înţeles îndeajuns fără perspectiva eshatologică a Vechiului Testament, nelimitându-se la o simplă continuare a ideilor veterotestamentare. Continuitatea dintre Vechiul Testament şi Noul Testament trebuie accentuată pentru că Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul Vechiului Testament este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; Noul Testament pune în evidenţă făgăduinţele date de Dumnezeu aceleiaşi comunităţi etnice, în aceeaşi zonă geografică, arătând ca acestea s-au împlinit în Iisus Hristos. În Noul Testament, însă, continuitatea lucrării aceluiaşi Dumnezeu se extinde, eliminând orice restricţie etnică sau geografică. Toţi, fără deosebire, sunt invitaţi să participe la viaţa cea nouă descoperită de Iisus Hristos[15]. Mărturiile Noului Testament referitoare la Persoana, viaţa şi lucrarea Mântuitorului Hristos trebuie înţelese conform caracterului specific al scrierilor neotestamentare. Ele nu reprezintă o biografie a lui Iisus în sensul actual, ci exprimă perspectiva apostolică asupra Persoanei şi iconomiei mântuirii realizate în Iisus Hristos. Apostolii prezintă faptele şi evenimentele din viaţa lui Iisus nu în ordine cronologică, biografică strictă, ci ca momente ale descoperirii iubirii şi harului mântuitor al lui Dumnezeu faţă de noi, şi etapele procesului mântuitor şi îndumnezeirii noastre în Iisus Hristos. De aceea, Evangheliile au relatat nu istoria omului, ci istoria marilor evenimente ale lui Dumnezeu privind mântuirea noastră, prezentându-L pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu Celui viu, întrupat pentru mântuirea noastră[16]. O asemenea mărturie aduc apostolii în faţa căpeteniilor, bătrânilor şi cărturarilor, după ce „…au auzit…, au văzut…, au privit…, şi cu mâinile au pipăit…,“ (conform I Ioan 1, 1–2), adică au devenit martorii învierii, înălţării la cer şi a pogorârii Duhului Sfânt: „fie-vă cunoscut vouă tuturor şi întregului popor Israel că întru numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morţi, întru El stă acesta sănătos înaintea voastră!… şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci sub cer nu este dat între oameni nici un alt nume întru care noi trebuie să ne mântuim“ (Faptele Apostolilor 4, 10, 12).

Paradoxul s-a manifestat, însă, şi în viaţa ucenicilor, căci, deşi martori ai propovăduirii Lui şi ai atâtor minuni – vezi vindecarea orbului din naştere (Ioan 9) şi învierea lui Lazăr, intrat în putrefacţie (Ioan 11, 1–45), convinşi chiar din tot ce vorbea şi făcea că este Mesia-Hristos, abia învierea din morţi a deschis ucenicilor accesul deplin la taina adevăratului Iisus Hristos. Dumnezeu-om.

Vindecările săvârşite de Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti erau fapte reale, dar totodată prefigurări ale marii vindecări realizate în Patimă, Moartea şi Învierea Sa – vindecarea neamului omenesc de suferinţa profundă a păcatului şi mântuirea de spectrul întunecos al morţii eterne. Poate că nu fără semnificaţie Evangheliştii nu ne mai vorbesc de nici o vindecare săvârşită de Mântuitorul după Învierea Sa din morţi… Nu a făcut vindecări nu pentru că nu putea, ci pentru că dăduse şi Apostolilor această putere. Încredinţase Bisericii care se constituia această putere, nu ca şi când şi-ar abandona puterea vindecărilor, ci făcând-o lucrătoare prin Biserică – Trupul Său Tainic – aşa cum mai devreme puterea Lui vindecătoare se arătase prin Trupul Său fizic[17]. Nu întâmplător, Evangheliştii Matei şi Marcu încep relatarea despre viaţa publică a Mântuitorului cu vindecările (Matei 4, 23 şi urmare; Marcu 1, 23 şi urmare). Evanghelistul Luca face începutul descrierii activităţii publice a Mântuitorului cu predica şi vindecările (Luca 4, 15 şi urmare).

Faptul că Iisus Hristos a săvârşit multe vindecări este relatat de către scriitorii biblici. Dar a încredinţat ucenicilor, pe lângă altele, şi puterea vindecărilor. Astfel, trimiţând pe cei 12 Apostoli la propovăduire „le-a dat puterea şi stăpânirea peste toate duhurile necurate ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă“ (Matei 10, 1; Luca 9, 1). La fel le va spune şi celor 70 de ucenici trimişi la propovăduire: „şi în orice cetate veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi cele ce vă vor pune înainte. Şi vindecaţi pe cei bolnavi din ea şi le ziceţi: s-a apropiat de voi Împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 10, 8–9). Prin aceste cuvinte înţelegem că vindecarea venită prin lucrarea Apostolilor şi urmaşilor acestora este strâns legată de iluminarea prin cuvântul lui Dumnezeu, de apropierea conştientă de Dumnezeu şi de sălăşluirea Lui în sufletul nostru. Vindecarea vine din interior, din relaţionarea pozitivă în raport cu Dumnezeu, Izvorul bunătăţilor şi Domnul de viaţă dătător.

Mântuitorul Hristos a dat Apostolilor puterea vindecării fizice atunci când i-a trimis la propovăduire, zicând: „şi mergând, propovăduiţi, zicând: «s-a apropiat Împărăţia cerurilor», tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, demonii scoateţi-i“ (Matei 10, 7–8). Sfântul Evanghelist  Marcu aduce un amănunt în ceea ce priveşte modul vindecărilor, spunând: „şi ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau“ (Marcu 6, 12–13), menţiune foarte importantă în ceea ce priveşte instituirea Tainei Maslului[18]. Încă din epoca apostolică este introdus şi se utilizează untdelemnul în cultul divin, considerându-l întotdeauna icoană a „milei dumnezeieşti“, a puterii duhovniceşti şi a nesfârşitei împărtăşiri a harului şi a darurilor Duhului Sfânt celor credincioşi[19].

Puterea vindecării sufleteşti, adică a iertării păcatelor, le-a fost încredinţată Apostolilor după Înviere, atunci când arătându-se ucenicilor, le-a zis: „precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi»“ (Ioan 20, 21–23). Această invocare a Duhului Sfânt dimpreună cu ungerea cu untdelemn sfinţit aduce vindecarea trupească dar mai ales cea sufletească, redând sănătate şi integritate firii celui suferind, odată cu iertarea păcatelor. O referinţă directă despre Taina Sfântului Maslu se găseşte în Epistola catolică a Sfântului Iacov – „este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5, 14–15)[20].

Aceste precizări scripturistice evidenţiază îndoita lucrare a Bisericii în Taina Sfântului Maslu şi, totodată, îndoita vindecare pe care harul dumnezeiesc o aduce în viaţa credinciosului, sufletească şi trupească[21]. Având în vedere scopul şi efectul acestei Taine, Biserica a definit-o ca fiind Taina în care creştinul, prin rugăciunea preoţilor şi ungerea lui cu untdelemn sfinţit, dobândeşte harul vindecării de bolile sufleteşti şi trupeşti. Rugăciunile rostite la săvârşirea Tainei pun în vedere faptul că preoţii se roagă nu numai pentru „tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre curăţie şi înlăturarea a toată patima şi a toată neputinţa şi boala şi a toată întinăciunea trupească şi sufletească“, ci mai ales pentru reintegrarea celui bolnav în trupul Bisericii: „dăruieşte-l pe dânsul sănătos şi întreg Bisericii Tale, ca să fie bineplăcut Ţie şi să facă voia Ta“.

 


[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1978, pp. 13–14.

[2] Idem, p. 14.

[3] Idem, p. 16.

[4] Pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 369.

[5] Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 353.

[6] Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63, în Filocalia rom., vol. III, pp. 368–369.

[7] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 32.

[8] Sfântul Ioan Damaschinul, Despre Credinţa Ortodoxă, IV, cap. XIII, p. 172.

[9] siclu – unitate de măsură reprezentând greutatea a 11,5 grame.

[10]10 hin – unitate de măsură reprezentând capacitatea a 6,50 litri.

[11]11 Vezi pr. Ioan S. Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ieşirea, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp.135–144.

[12]12 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Teoretică, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 25

[13]13 logul – unitate de măsură reprezentând capacitatea a 0,55 litri.

[14]14 Vezi prof. Ana Usca/pr. Ioan S. Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Leviticul, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, pp. 75–81.

[15]15 Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporana, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 41.

[16]16 Pr. prof. dr. Ioan Ică, Curs de Teologie fundamentală şi dogmatică, p. 14.

[17]17 Diac. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu, Biserica Ortodoxă Română, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1989, nr. 7–10, p. 176.

[18]18 Diac. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu, Biserica Ortodoxă Română, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1989, nr. 7–10, p. 177.

[19]19 Αρχιμανδρίτη Φιλοθέου Σπανουδάκη, Η ελιά καί το λάδι στη Χριστιανική Θρησκεία, Ιερά Μονή Τοπλού Σητείας.

[20]20 Κατά τού Ιακώβου του Αδελφοθέου, „ασθενεί τις εν υμίν, προσκαλεσάσθω τους πρεσβυτέρους της εκκλησίας και προσευξάσθωσαν επ’ αυτόν, αλείψαντες αυτόν ελαίω, εν τω ονόματι του Κυρίου, και η ευχή της πίστεως σώσει τον κάμνοντα και εγερεί αυτόν ο Κύριος καν αμαρτίας εί πεποιηκώς αφεθήσεται αυτώ“ (5, 14–15).

[21]21 Pr. prof. Ion Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 173–175.

Leave a Reply