PÂINEA, VINUL, UNTDELEMNUL ŞI APA ÎN VIAŢA COMUNITARĂ A BISERICII

Preot prof. dr. SORIN COSMA
Raportându-se la viaţa divină ca la propria viaţă, credinciosul o face deopotrivă pe plan personal şi comunitar. Dacă pe plan individual credinciosul intră în comuniune directă cu Dumnezeu, dimensiunea comunitară intensifică şi împlineşte evlavia personală, realizând părtăşia frăţească a celor care alcătuiesc Trupul lui Hristos, ca viaţă în Duhul Sfânt. Aşa, de pildă, rugăciunea, ca mod concret de comunicare a inimii cu Dumnezeu, este mult mai înălţătoare în comuniunea de iubire a celor ce mărturisesc aceeaşi credinţă, fiindcă sufletele se aprind unul din altul, asemeni unor cărbuni aflaţi pe o vatră de jăratec, încât flacăra comuniunii se înalţă cu mai multă căldură şi putere spre cer…
În acest cadru comunitar, Mântuitorul însuşi ne-a învăţat să spunem „Tatăl nostru“, nu „Tatăl meu“, şi să-I cerem „pâinea noastră“, nu „pâinea mea“.
Iar această exprimare a pâinii ca „pars pro toto“ („parte pentru întreg“) defineşte pâinea ca hrană necesară vieţii. În acelaşi timp, fiindcă este formată din mai multe boabe de grâu, pâinea devine şi un simbol al comunităţii. Mergând mai departe, vom spune că pâinea este proprie comunităţii, deoarece uneşte comunitatea în scopul achiziţionării ei, şi deopotrivă a vieţuirii trupeşti şi sufleteşti a persoanelor care alcătuiesc respectiva comunitate omenească.
În acest context se cuvine să arătăm că omul credincios nu rămâne indiferent faţă de darul lui Dumnezeu care i se oferă spre viaţă, ci îl restituie cu mulţumire şi recunoştinţă Dăruitorului, odată cu întreaga sa viaţă, care şi aceasta este tot darul Lui: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate. De aici rezultă că pâinea, ca dar restituit lui Dumnezeu cu mulţumire şi recunoştinţă, devine dar euharistic, adică dar de gratitudine faţă de Dumnezeu prin care recunoaştem iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu care ne-a învrednicit de el. În acelaşi timp, expresia „aducem“ vine cu precizarea că întreaga comunitate primeşte darul şi, în comuniunea de iubire, îl restituie aceleiaşi iubiri a lui Dumnezeu, care i l-a oferit. Prin aceasta, darul lui Dumnezeu nu rămâne exclusiv pe plan biologic, ci trece pe plan spiritual. Prin el se realizează comuniunea de iubire cu Dumnezeu şi a membrilor comunităţii, a tuturor celor care beneficiază de darul lui Dumnezeu.
În felul acesta, pe plan spiritual, pâinea primeşte o funcţie sacră, devenind un sacrament. Aceasta, fiindcă sacrul defineşte obiectul scos din uzanţa comună,
spre a fi păstrat curat pentru Dumnezeu, spre a-l oferi lui Dumnezeu. Pâinea
scoasă din uzanţa comună devine astfel darul sacru oferit lui Dumnezeu de comunitate,
care ea însăşi devine sfântă prin împărtăşirea de darul oferit lui Dumnezeu
şi sfinţit de El. Astfel, darul creaţiei devine materie liturgică.
Sfinţii Părinţi au evidenţiat faptul că nu fără temei, nu întâmplător, Mântuitorul
a folosit tocmai pâinea şi vinul spre a le ridica la cota cea mai înaltă de spiritualizare,
prefăcându-le în Trupul şi Sângele Său, spre împărtăşirea oamenilor cu
viaţa divină. Acestea erau cele mai potrivite ca să reprezinte Trupul lui Hristos,
adică Biserica, comunitate a credincioşilor, care, împărtăşindu-se din acelaşi Trup
şi Sânge al Domnului, devine o comuniune unită în sfinţenia lui Dumnezeu. În
felul acesta mărturisim că Biserica este una, sfântă, sobornicească.
Sfântul Chiril al Alexandriei arată: „dacă toţi ne împărtăşim dintr-o pâine, toţi
alcătuim un trup, deoarece Hristos nu se poate împărţi. De aceea e numită Biserica
şi Trup al lui Hristos, iar noi mădulare în parte, după cugetarea lui Pavel (Efeseni
5, 30): căci uniţi fiind toţi în Hristos prin Sfântul Trup, întrucât L-am luat pe Cel
unul şi neîmpărţit în trupurile noastre, suntem mădulare proprii Lui. Astfel suntem
uniţi întreolaltă în Hristos, şi nu numai întreolaltă, ci şi cu El, Cel ce se află în noi
prin Trupul Său“ 1.
Fericitul Augustin întreabă: „şi pentru ce cu pâine?“ Să nu spunem nimic de
la noi; să ascultăm pe Apostolul însuşi, care – vorbind despre această Taină – zice:
„Noi cei mulţi suntem un singur trup, o singură pâine: unitate, evlavie, iubire. «O
singură pâine»; şi ce este această pâine unică? Un singur trup (făcut) din multe.
Gândiţi-vă că pâinea nu se face cu un singur bob, ci cu multe. În timpul exorcismelor,
voi eraţi oarecum ca băgaţi în moară. La Botez aţi fost ca îmbibaţi în apă.
Când aţi primit pe Duhul Sfânt, aţi fost ca (frământătura) copţi… Amintiţi-vă, (pe
de altă parte) cum se face vinul. Multe boabe atârnă de o ciorchină, dar mustul se
confundă în unitate. În acest fel Domnul ne-a înfăţişat pe noi înşine în El, a voit
ca noi să-i aparţinem şi a consfinţit pe altarul Său taina păcii noastre şi a unităţii
noastre“ 2.
Aceleaşi cuvinte pline de înţeles duhovnicesc ni le împărtăşeşte şi Sfântul Ioan
Gură de Aur, chemându-ne la unitate: „După cum pâinea, fiind compusă din multe
boabe de grâu, este unită într-un singur întreg, fără să se vadă undeva boabele de
grâu – deşi altminterea sunt în fiinţă – astfel şi noi ne unim unii cu alţii şi cu
Hristos. Iar dacă toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine, de ce nu arătăm aceeaşi
dragoste şi nu ne facem una şi în aceasta? Fiindcă astfel era în vechime printre
strămoşii noştri, după cum şi zice: «Iar inima şi sufletul celor ce au crezut era
unul» (Faptele Apostolilor 4, 32)“ 3.
1 Comentar la Evanghelia după Ioan, PG 74, 560–561.
2 Sermo 272, PL 37, 247–248.
3 Omilia 24 la I Corinteni, trad. Arhim. Teodosie Atanasiu, Comentariile sau explicarea epistolei
către Corinteni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Bucureşti, 1906,
p. 323.
Pâinea, vinul, untdelemnul şi apaîn viaţa comunitară a Bisericii 9
Iată cât de sugestiv este evidenţiată unitatea comuniunii eclesiale raportată
la elementele euharistice în rugăciunea din Didahia Apostolilor, datând din primul
secol creştin: „…Mai întâi cu privire la potir: «Îţi mulţumim Ţie, Părintelui nostru,
pentru sfânta vie a lui David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut‑o nouă cunoscută
prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci». Cu privire la frângerea pâinii: «Îţi mulţumim
Ţie, Părintele nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa pe care ne-ai făcut-o cunoscută
nouă prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în veci. După cum această pâine frântă
era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune Biserica
Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus
Hristos în veci»“ 4.
Pornind de aici, vedem că pâinea ca unitate a boabelor de grâu şi vinul ca
unitate a boabelor de struguri devin o realitate vie a unităţii celor ce se împărtăşesc
din pâinea cea cerească şi din paharul vieţii. Pâinea ca Trup al lui Hristos
şi vinul ca Sânge al Lui încorporează în aceeaşi unitate de iubire şi de simţire pe
toţi cei ce se împărtăşesc, ca membre ale Bisericii, de viaţa lui Hristos, pe care o
deţin darurile euharistice. Altfel spus, asemenea unor boabe împrăştiate, creştinii
se adună în unitatea Trupului lui Hristos care este Biserica, prin împărtăşirea din
darurile euharistice consacrate, formate şi ele din boabe aduse într-o unitate fiinţială.
Pornind de aici, pâinea şi vinul consacrate lui Dumnezeu şi dăruite oamenilor
devin realitate vie, în sensul că unitatea pâinii şi vinului sfinţesc viaţa celor ce se
împărtăşesc cu ele, curăţindu-i de păcate şi însănătoşindu-le firea prin harul lui
Dumnezeu, făcându-i purtători de virtuţi, ca puteri prin care li se împărtăşeşte
viaţa Duhului Sfânt, ca viaţă în Hristos, ce mereu îi cheamă la desăvârşirea vieţii
lor duhovniceşti: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit“
(Matei 5, 48).
Un alt dar euharistic, pe care îl aducem lui Dumnezeu ca recunoştinţă, spre a-l
sfinţi pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc, este untdelemnul. Scoţându-l din
uzanţa comună şi oferindu-l lui Dumnezeu „prin cuvânt şi rugăciune“ (I Timotei
4, 5), El îl sfinţeşte, făcându-l purtător de har, adică de putere dumnezeiască.
Untdelemnul devine ca un medicament tămăduitor al maladiilor spirituale şi al
celor trupeşti. El curăţă sufletul de întinăciunea păcatelor şi vindecă boala trupului.
Pe de altă parte, prin săvârşirea Maslului de obşte, untdelemnul primeşte un
caracter comunitar, în sensul că întreaga comunitate se împărtăşeşte de puterea
vindecătoare a untdelemnului prin curăţia de păcate şi prin vindecarea de bolile
trupului. Pentru aceasta se recomandă ca cel ce primeşte Taina Maslului să se
spovedească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Prin aceasta,
Taina Maslului primeşte puteri sporite nu numai de curăţie şi vindecare, ci şi de
comuniune a celor care, împărtăşindu-se de această Taină, o fac în calitate de
membre ale Trupului lui Hristos.
4 Didahia, IX, 2–3, PSB 1, p. 291.
Pe de altă parte, Maslul de obşte este cu atât mai motivat cu cât păcatul la care
se raportează nu este numai personal, ci şi comunitar. Aşa, de pildă, comunitatea
întreagă se face responsabilă şi vinovată de dominaţia păcatului şi a patimii, sub
multiple forme, în lume, precum abuzurile de tot felul, sau lăcomia acaparării
bunurilor materiale în detrimentul semenilor…
Tot sub aspect comunitar, ne putem gândi şi la faptul că, pentru eficientizarea
untdelemnului tămăduitor, întreaga comunitate trebuie să se implice şi să se angajeze
în opera caritativă de îngrijire şi ajutorare a bolnavilor care beneficiază de
Taina Maslului.
Văzând rolul pe care îl au elementele din natură, devenite materie liturgică,
în viaţa comunitară a Bisericii, precum pâinea şi vinul consacrate, sau untdelemnul
purtător de har, ne putem referi, în continuare, şi la efectul comunitar pe care
îl are apa sfinţită de la Botez. Ea transmite puterea Duhului de iertare a păcatului
strămoşesc şi, după caz, a păcatelor personale. Dar în acelaşi timp, ea face din cel
ce primeşte Botezul fiu al lui Dumnezeu şi membru al Bisericii, introducându-l
pe cel botezat în comuniunea Trupului lui Hristos. Pentru acest motiv, cel ce a
primit Botezul se şi împărtăşeşte cu Pâinea şi Vinul sfinţit, pentru a se integra în
viaţa comunităţii bisericeşti. De fapt, este prea bine cunoscut că cei care au primit
noua credinţă s-au botezat şi, astfel, în urma primului Botez, s-a constituit prima
comunitate creştină, adică Biserica lui Hristos. Datorită acestui fapt, nimeni nu
se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înainte de a fi fost botezat,
încreştinat, adică înainte de a se „îmbrăca în Hristos“ ca membru al Trupului Său,
care este Biserica, comuniunea credincioşilor.
Faptul că elementele naturii devin elemente euharistice ale comuniunii eclesiale,
determină Biserica să se simtă înfrăţită cu întreaga creaţie. Rugăciunea ei
se referă la „îmbelşugarea roadelor pământului, la vremuri paşnice, la ferirea
naturii de duşmanii ei vătămători, precum şi la oferirea condiţiilor de rodire: ploi
la vreme potrivită, ferire de secetă, de cutremure, de vânt distrugător…“ Apoi,
Biserica a rânduit rugăciuni de sfinţire a apelor fântânilor şi izvoarelor sau a
roadelor câmpului, iar „în jertfă – spune un Sfânt Părinte – facem amintire de cer,
de pământ, de mare, de soare, de lună, precum şi de întreaga creaţie“ 5. Astfel,
„prin sfinţirea elementelor naturii, universul se transformă într-un templu al prezenţei
şi acţiunii lui Dumnezeu. Totul e pus în legătură cu Dumnezeu, se referă
la El, creştinul fiind astfel conştient că el trăieşte, se mişcă şi acţionează nu întro
lume ostilă, ci într-o lume a lui Dumnezeu, pătrunsă de puterea şi iubirea Lui“. 6
De aici vedem că darurile creaţiei lui Dumnezeu nu sunt simple obiecte sau
lucruri independente de natura omului. Ele sunt opera lui Dumnezeu, prin care
lucrează „Duhul de viaţă făcătorul“. Ele sunt însufleţite prin har, spre a reprezenta
o fiinţă care cooperează cu fiinţa pentru care au fost create, şi care este omul,
coroana creaţiei. Nu numai pentru a-i întreţine viaţa, ci şi pentru a-i sfinţi viaţa;
şi mai mult, pentru a consolida viaţa comunitară a Bisericii, conferindu-i sfinţenia.

5 Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, V, 6, trad. pr. D. Fecioru, Bucureşti, 2003,
p. 361.
6 Olivier Clément, Questions sur l’homme, Paris, 1972, pp. 159–163.