Editorial

SFÂNTUL MASLU ÎN VIAŢA CREDINCIOŞILOR
Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2012 este Anul omagial al Sfintei Taine a Maslului şi al îngrijirii bolnavilor, în Patriarhia Română. Sfântul Maslu este Taina prin care creştinul bolnav, uns cu untdelemn sfinţit, dobândeşte, prin rugăciunile preoţilor, harul vindecării de bolile trupeşti şi iertare de păcate. Această Sfântă Taină este folositoare nu numai celor bolnavi, ci şi celor sănătoşi, pentru că prin această slujbă se cer în mod expres, pe lângă vindecare, iertarea păcatelor şi împărtăşirea milei şi a îndurării lui Dumnezeu. Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte şi în biserici, numindu-se „Maslu de obşte“, pentru ca toţi credincioşii participanţi, prin ungerea cu uleiul sfinţit, să primească harul vindecării trupului şi iertarea păcatelor, sfinţirea sufletului şi curăţirea întinăciunii păcatului. Biserica doreşte mântuirea şi vindecarea omului întreg, cu trupul şi sufletul, şi cunoaştem faptul că păcatele săvârşite prin simţurile trupeşti aduc neputinţă, slăbiciune şi implicit îmbolnăvire trupului. Astfel, ca urmare a folosului său, Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă prin învăţăturile şi scrierile sale ca fiecare creştin să se nevoiască a-şi face Maslu. Şi din rugăciunile cuprinse în cadrul slujbei observăm clar că se cere sfinţirea uleiului, ca prin ungerea cu acesta să avem folos „spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea“, ca acest ulei sfinţit să fie „untdelemn de bucurie, de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii, veselie veşnică“, lucruri care privesc pe orice om indiferent că este sănătos ori bolnav. Desigur, Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte cu precădere pentru cei bolnavi, dar să nu uităm că orice credincios poate participa la săvârşirea acestei Taine şi poate fi beneficiarul darurilor dumnezeieşti izvorâte prin Sfintele Taine.
Potrivit învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica a practicat această slujbă îndeosebi pentru cei bolnavi, care nu şi-au găsit leacuri la doctori. Deşi doctorii sunt şi ei de la Dumnezeu (Isus Sirah 38, 12), sunt totuşi boli cărora nici până azi nu li s-a găsit leacul (lepra, cancerul, oftica, epilepsia, orbirea, muţenia şi surzenia totală ş.a.). Însă, ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19, 26; Luca 1, 37). Astfel, vedem că Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind Evanghelia prin sate şi prin cetăţi, tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor (Matei 4, 23–25; 8, 1–4; 9, 27–35). Tămăduirea o dădea prin puterea Duhului Sfânt
şi pe temeiul credinţei. Domnul Hristos a dat acest dar şi apostolilor Săi,
împărtăşindu-le puterea să scoată afară duhurile necurate şi să tămăduiască
orice fel de boală şi orice neputinţă, spunându-le: „Şi mergând, propovăduiţi
şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape! Tămăduiţi pe cei bolnavi,
înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i“ (Matei 10,
1, 7–8). Ucenicii au plecat şi au propovăduit pocăinţa, scoţând demonii şi
prin ungere cu untdelemn vindecând pe mulţi bolnavi (Marcu 6, 12–13;
Luca 9, 6). Apostolii tămăduiau pe bolnavi prin ungerea cu untdelemn –
după cum îi învăţase Domnul (Marcu 6, 12–13) –, iar pe temeiul acesta, a
spus şi Sfântul Apostol Iacov: „De este cineva bolnav între voi, să cheme
preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl
va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (Iacov 5, 14– 15). Termenul
de „Maslu“ pe care noi îl întrebuinţăm pentru Taina Bisericii Ortodoxe cu
un rol taumaturgic provine din limba greacă, şi înseamnă mai precis „rugăciunea
sfântului ulei“ sau „sfinţirea uleiului“. Sfântul Maslu este un ritual
liturgic practicat chiar şi în epoca Apostolilor, dar într-o formă mult mai
simplă. Mărturii cu privire la rugăciunile de binecuvântare a uleiului întâlnim
încă din secolele II–III, în cele mai importante izvoare istorice bisericeşti.
În Biserica primară, aceste practici ce priveau ungerea cu uleiul sfinţit
erau legate fie de Botez, fie de practici particulare, unde bolnavii se
ungeau singuri sau de către alţi creştini. Mult mai târziu, aceste ritualuri
au fost adoptate de către Biserică şi săvârşite exclusiv de către clerici,
implicând şi împărtăşirea bolnavului cu Sfintele Taine. De pildă, prima
mărturie a Maslului ca ritual bisericesc săvârşit de către clerici asupra
bolnavului, este menţionată în Epistola 25 a papei Inocenţiu I, tocmai în
anul 416. În Răsărit, prima atestare a Slujbei Maslului ca rit bisericesc apare
mult mai târziu, în secolul VIII, la Sfântul Ioan Damaschin. Aşadar, primele
rânduieli cu privire la Maslu au legătură directă şi inseparabilă cu Sfânta
Liturghie şi provin din secolele XIII–XIV, acest lucru demonstrând faptul
că la săvârşirea sfinţirii uleiului avea loc şi Taina Sfintei Euharistii. Rânduiala
de astăzi a Tainei Sfântului Maslu a apărut între secolele X şi XVII. Cele
mai multe elemente ale slujbei de astăzi provin din secolele X–XII, dar de
cele mai multe ori erau înţelese şi săvârşite diferit. În această perioadă,
izvoarele istorice identifică patru tradiţii diferite de săvârşire a acestei slujbe,
rânduieli care cu timpul se vor suprapune. Ruperea de Taina Sfintei Liturghii
are loc între secolele XIII–XV şi tot în această perioadă începe să fie considerată
una dintre cele şapte Taine ale Bisericii. Începând cu secolul XV
are loc sistematizarea rugăciunilor şi a rânduielii şi se va stabili clar ca
primitorul acestei Sfinte Taine să fie o persoană vie, cu precădere suferindă.
După foarte multe modificări, definirea rânduielii şi a textelor Sfântului
Maslu are loc în secolul XVII, când are loc şi uniformizarea adoptată de
toate Bisericile Ortodoxe. În plus, primele mărturii cu privire la săvârşirea
Maslului şi asupra celor sănătoşi le regăsim în secolul XIX, insistându-se
Sfântul Maslu în viaţa credincioşilor
asupra vindecării sufletului şi a iertării păcatelor. Prin urmare, Taina
Sfântului Maslu sau „sfinţirea uleiului“ cu care sunt unşi oamenii este un
ritual săvârşit încă din perioada apostolică şi dezvoltat mult în secolele
următoare. Ca ritual, apare în izvoarele istorice abia în secolul V, iar încă
o mie de ani el a fost săvârşit în legătură directă cu Sfânta Liturghie. În
forma de astăzi, el apare în secolul X, iar ca taină propriu-zisă a Bisericii
este identificat cinci secole mai târziu.
Importanţa duhovnicească a acestei taine este dată de către rugăciunile
pe care ea le cuprinde; cele şapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului,
însoţite de tot atâtea ungeri ale bolnavilor de către preoţi ocupă
un loc esenţial în cadrul ei. Ele ne arată iubirea şi milostivirea pe care
Dumnezeu le-a acordat-o întotdeauna oamenilor. Rugăciunile Sfântului
Maslu Îi cer să-l ţină în viaţă pe cel bolnav, să-l întărească trupeşte, să-i
ierte păcatele, să-i uşureze suferinţele, să-l sfinţească şi să-l înnoiască.
Fiecare rugăciune, la rândul ei, insistă pe una sau mai multe dintre aceste
cereri, dar toate leagă vindecarea sufletească de cea trupească, arătând-o
ca fundamentală pe cea sufletească. Untdelemnul este simbolul milei dumnezeieşti
(Luca 10, 33), al bucuriei şi al sfinţeniei: „caută dintru înălţimea
Ta cea sfântă, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu
darul Duhului Sfânt, în ceasul acesta şi-l sălăşluieşte pe dânsul întru robul
Tău (N)“.
Ungerea în semnul crucii ne aduce aminte de semnul izbăvirii din moarte
a evreilor în captivitatea egipteană, de puterea toiagului ce a despărţit apele,
de şarpele de aramă ce ne poate scoate din robia patimilor, e imaginea
mântuirii şi a patimilor hristice, e semnul chenozei pe Golgota, dar şi al
măreţiei eshatologice pe norii cerului. Este, de asemenea, semnul legământului
dintre Dumnezeu şi oameni şi, totodată, este semnul providenţei lui
Dumnezeu manifestată asupra oamenilor credincioşi: „Facă-se, Doamne,
undelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte
împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească,
pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veşnică“.
Însemnarea cu ulei sfinţit în semnul crucii imprimă celui bolnav puterea
tămăduitoare izvorâtă din rana lui Hristos crucificat. De remarcat este faptul
că ungerea se administrează la frunte, ochi, nări, gură, piept, mâini şi
picioare, adică în şapte zone esenţiale, ceea ce demonstrează că şi trupul
omului stă tot sub semnul acestui număr, dovedind afinităţi, disponibilităţi,
în relaţie de comuniune cu Duhul Sfânt. Sensul însemnării este subliniat
de troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă…“.
Însuşi Hristos Cel răstignit şi înviat se sălăşluieşte prin semnul crucii în
bolnav, dându-i puterea abţinerii de la păcat, sporindu-i răbdarea în suferinţă
şi fortificându-i sufletul care va stăvili patimile de orice fel.
Deschiderea Evangheliei şi aşezarea ei pe capul bolnavului sunt urmate
de citirea rugăciunii de pocăinţă prin care se cere de la Dumnezeu iertarea
păcatelor bolnavului. Deschiderea Evangheliei nu se face din considerente
magice sau pentru aflarea viitorului curs al vieţii bolnavului, ci pentru a
aminti celui suferind că mintea lui trebuie să cugete cele ale Evangheliei,
ca întru lumina dreptelor învăţături toate celelalte mădulare să acţioneze
în conformitate cu acestea: „Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le
deschide spre vestirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea
poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre vestirea Evangheliei Tale.
Toate mădularele şi gândirea lui, întăreşte-le cu harul Tău“. Bolnavul nu
doar se atinge de Evanghelie, aşa cum o face în timpul ceremoniei aşezării
ei în mijlocul bisericii, pentru sărutare; ea este cuvântul viu şi lucrător al
lui Dumnezeu, este mâna lui Hristos ce binecuvintează şi vindecă, miluieşte
şi tămăduieşte; aceeaşi mână ce s-a atins de soacra lui Petru şi au lăsat-o
frigurile (Matei 8, 14–15), s-a atins de bolnavi şi i-a făcut sănătoşi (Luca
4, 40), de ochii orbului din naştere şi i‑a redat acestuia vederea (Ioan 9,
2–7) pentru că Hristos este pretutindeni şi neschimbat, iar formele manifestării
puterii Sale vindecătoare sunt prezente în cuvinte, cu atât mai mult,
prin Duhul Sfânt, în Tainele Bisericii.
La final, vom cita numai câteva dintre recomandările unui duhovnic
contemporan, cu privire la săvârşirea acestei Sfinte Taine: „Se recomandă
ca înainte de a face cineva Sfântul Maslu, să cheme duhovnicul şi să se
spovedească. Să spună toate păcatele, aşa cum au fost ele, de când se ştie
şi până azi. Se recomandă că Taina Sfântului Maslu să se facă în zi de post:
luni, miercuri sau vineri. Se recomandă ca Taina Sfântului Maslu să se facă
numai dimineaţa pe nemâncate. Nu cereţi preoţilor să vă facă Sfântul Maslu
după masă sau seara pe mâncate, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este
mâncare sau băutură. Sfântul Maslu este o Taină, nu o rugăciune oarecare.
Sfântul Maslu se începe cu binecuvântarea: «Binecuvântată este Împărăţia
Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Amin!», ca şi la Sfânta Liturghie.
Preotul să înveţe această rânduială pe credincioşi. Prin buna rânduială, se
împărtăşesc multe şi nebănuite daruri. Se recomandă ca Taina Sfântului
Maslu să se facă de şapte preoţi, dacă nu se găsesc, atunci cinci preoţi, dacă
nu se găsesc, măcar trei preoţi, dacă nu se găsesc, fără doi preoţi să nu se
săvârşească Taina Sfântului Maslu. Un pogorământ îl fac Sfinţii Părinţii,
prin canoane, pentru cei ce sunt la mari depărtări, pe o rază de 40 kilometri,
dacă nu se găseşte un al doilea preot, poate săvârşi şi un singur preot,
dar numai cu binecuvântarea ierarhului locului. Puterea Tainei stă în numărul
celor şapte preoţi. Se recomandă să nu se scurteze slujba, iar preoţii să
facă exact ce scrie în Molitfelnic: şapte Apostole, şapte Evanghelii, şapte
rugăciuni, şapte ungeri cu untdelemn, şapte ectenii ş.a.m.d.“ (Pr. Ioan V.
Argatu, Pe treptele suirii către cer, ediţia a 2-a, 2007, pp. 300–309). În
anul omagial al Sfântului Maslu să ne aplecăm cu mai multă râvnă către
cei pe care Hristos Domnul îi numeşte „mai mici ai Săi” (Matei 25, 40),
fiind convinşi că suntem, astfel, împreună lucrători cu Însuşi Acesta, la
însănătoşirea şi mântuirea întregii creaţii.