Preot AL. STĂNCIULESCU BÂRDA

ELEMENTE DE DREPT CIVIL

4.1. Dreptul familiei. În documentele analizate găsim câteva elemente de Drept civil, dintre care, majoritatea, privesc Dreptul familiei.  Familia este analizată şi în cadrul capitolului destinat Dreptului canonic. La acest capitol ne vom mărgini însă a menţiona doar pe cele care au aspect strict de Drept civil.

4.1.1. Prevederi legale privind copiii:

1. La naştere, era obligatorie prezenţa moaşelor, care aveau pregătirea medicală necesară pentru a asista. În atestatele de botez, preotul trebuia să scrie, alături de numele naşului, şi pe al moaşei. Aceasta trebuia să fie moaşa recunoscută oficial pentru a asista în zonă la naşteri^[2].

2. În registrul de botezaţi trebuiau înscrişi şi acei copii care se năşteau şi imediat mureau, cât şi cei morţi nebotezaţi^[3].

3. Copii născuţi din căsătorii mixte primesc religia părinţilor astfel: băieţii pe a tatălui şi fetele pe a mamei^[4].

4. Confesiunea copiilor nu se poate schimba nici prin decesul, nici prin despărţirea părinţilor^[5].

5. În cazul în care unul din părinţi trece la o altă confesiune, copiii sub şapte ani îl urmează necondiţionat^[6].

6. Copiii născuţi în afara căsătoriei, după o căsătorie mixtă primesc legea conform regulii unei naşteri legiuite^[7].

7. În cazul în care un copil nelegiuit (născut în afara căsătoriei) este recunoscut de tatăl său, se trece în legea acestuia, în caz contrar în legea mamei, indiferent de sex^[8].

8. Copiii născuţi din familii mixte înainte de promulgarea legii din 1869 sunt crescuţi în legea în care au fost botezaţi^[9].

9. În cazul copiilor găsiţi, aceştia se trec în legea celor ce-i adoptă; în cazul în care sunt luaţi de institutele pentru copii găsiţi ai vreunei confesiuni (orfelinate), sunt crescuţi în legea acelei confesiuni; în cazul în care nu sunt înfiaţi şi nici luaţi de vreun orfelinat, se cresc în legea populaţiei majoritare din acea localitate^[10].

10. Cu privire la copiii din afara căsătoriei, se reglementa că, dacă unul din părinţi este catolic, copilul să se boteze catolic, căci, dacă părinţii nu vor putea să-l crească, statul îl va creşte în orfelinatele catolice^[11].

4.1.2. Proceduri care trebuiau respectate înainte de căsătorie

1. Era obligatorie şi din punct de vedere al legislaţiei civile „strigarea“ în biserică a celor ce urmau să se cunune timp de trei duminici înainte de nuntă. În cazul în care mirele şi mireasa erau din localităţi, respectiv parohii diferite, preoţii trebuiau să se înştiinţeze reciproc, pentru a face strigările în biserici. Această înştiinţare se făcea însă în mod oficial, prin protopop, folosindu-se formulare speciale pentru aceasta^[12]. Episcopul Iosif Ioanovici Şacabent ameninţa cu caterisirea pe toţi acei preoţi, care ar fi oficiat cununii şi pentru cei care „furau“ fetele, fără a mai face cuvenitele strigări în biserică. Asemenea preoţi nici nu cununau în biserică, ci prin case, păduri, munţi, în vreme de noapte etc.^[13]

2. În cazul căsătoriilor mixte, ambii preoţi trebuiau să facă cele trei vestiri în bisericile lor. În cazul în care unul refuză, trebuie să fie doi martori, care să dea atestat sau declaraţie de aceasta şi atunci sunt suficiente numai vestirile unui preot^[14].

3. În cazul în care un preot nu voia să dea atestat de căsătorie, părinţii mirelui sau miresei în cauză se vor prezenta la el cu doi martori şi îi vor mai cere din nou aprobare. Dacă refuză şi de data aceasta, martorii dau atestat şi nunta se poate face^[15].

4. Dacă un preot cunoaşte anumite impedimente la o căsătorie, pe care nu le divulgă, este pedepsit de consistoriu eparhial cu până la 500 florini amendă şi cu un an închisoare^[16].

5. Tinerii îşi aleg singuri preotul la care să se cunune, în cazul căsătoriilor mixte^[17].

6. În 1807, episcopul Petru Vidac anunţa dispoziţia stăpânirii politice, că nici o căsătorie să nu se facă celor ce n-au împlinit 24 de ani, afară doar de situaţii în care existau aprobări speciale^[18]. În 1821 se dădeau instrucţiuni cu privire la vârsta admisă la căsătorie: 15 ani fetele şi 18 ani băieţii^[19].

7. Căsătoriile ofiţerilor din armată trebuiau aprobate de superiorii lor, fetele neputând să fie decât cu bună stare materială, preotul neavând voie să cunune militari fără aprobarea superiorilor armatei (1819)^[20].

8. Chiar şi soldaţii invalizi, improprii pentru a fi utilizaţi în armată, aveau nevoie de aprobarea comenduirii militare pentru oficierea cununiei^[21].

9. În 1829, obligaţia de a prezenta preotului la cununie aprobarea comenduirii militare se generaliza, indiferent dacă mirele era sau nu în cadrul armatei, „pănă când în scris nu va arăta slobozănia de cununie de la atărnătoarea stăpânire militărească“^[22]. În 1859 se revenea cu insistenţă asupra acestor ordine, menţionându-se că în ultima vreme sunt mulţi venetici în zona de graniţă, care s-au infiltrat în mod clandestin şi vor a se căsători, fără a avea aprobarea organelor civile şi militare din zonă^[23].

10. Preoţii erau îndrumaţi să reglementeze căsătoriile, să sfătuiască pe părinţi ca să nu-şi oblige fetele să se căsătorească împotriva voinţei lor, iar pe fete să nu se mărite fără blagoslovenia părintească. Desigur că nu numai fetele puteau fi în situaţia de a se căsători fără voia părinţilor, ci şi băieţii, iar preotul trebuia să se convingă că cei ce se cunună fac acea cununie de bună voie şi nesiliţi de nimeni^[24].

11. Era interzisă bigamia şi poligamia în 1821, dar şi în deceniile următoare, în mod categoric. Tocmai de aceea, candidaţii la căsătorie, care veneau din alte ţări sau alte localităţi, trebuiau să prezinte preotului ce urma să-i cunune dovadă de la preotul de care aparţinuseră, că sunt botezaţi în credinţa creştină ortodoxă şi că nu mai sunt cununaţi cu altcineva^[25].

12. Pentru a putea fi mai uşor urmărită respectarea acestei dispoziţii privind strigările în biserică timp de trei săptămâni, se interziceau cununiile la casele primitorilor. În 1821 toate asemenea cununii erau socotite ilegale şi, ca atare, erau anulate^[26].

4.1.3. Documentele de stare civilă. O evidenţiere amănunţită a tuturor serviciilor religioase, mai ales a celor care priveau starea civilă a enoriaşilor (botezurile, cununiile şi înmormântările) trebuiau ţinute de către preoţi, ei fiind cei care emiteau apoi certificate de stare civilă. Aveau obligaţia să emită documente de stare civilă titularilor, dar şi organelor de stat şi militare din zonă să le dea atestate cu privire la starea civilă a anumitor persoane^[27]. Anual trebuiau să prezinte situaţii statistice privind naşterile, căsătoriile şi decesele, pe care le înaintau organelor de stat^[28]. Atestatele de stare civilă eliberate de către preoţi foloseau şi la stabilirea drepturilor de pensie pentru văduvele şi orfanii celor decedaţi, ofiţeri, grăniceri, funcţionari publici etc.^[29] În 1858 li se dă preoţilor ordin ca, în cazul în care ar fi murit în parohia lor vreun locuitor din Principatul Baden, aflat vremelnic sau stabilit definitiv în aceste părţi, să fie înmormântat în cimitirul localităţii în care se află, iar preotul să dea familiei extras de înmormântare la fel ca celorlalţi locuitori de origine română. La fel şi în cazul în care ar fi murit vreun saxon^[30], sau vreun cetăţean provenit din ţinutul Kurhesen^[31]. Dacă locuitorul de origine germană decedat nu avea familia cu el, extrasul de înmormântare trebuia trimis de preot protopopului^[32]. Toate actele de stare civilă emise şvabilor erau scutite de taxe fiscale^[33]. La fiecare sfârşit de an, trebuia să transmită o înştiinţare cu privire la aceste servicii şi solgăbirăului local, pentru ca şi acesta să ia cunoştinţă şi măsurile ce-l priveau^[34]. Preoţii erau atenţionaţi şi ameninţaţi cu mare severitate privind datoria lor de a ţine cu grijă registrele de stare civilă. Anual parohiile erau vizitate şi inspectate nu numai de protopopi, ci şi de delegaţi ai comandamentului militar din zonele de graniţă şi de cei ai varmegiilor (jandarmeriilor) în celelalte zone, spre a se vedea starea acestor registre şi modul cum sunt completate de către preoţi^[35]. În caz de invazie străină, în special turcească în zonele de graniţă al Mehadiei, preoţii erau obligaţi să ia cu ei în bejenie registrele de stare civilă^[36]. În 26 februarie 1841, li se cerea preoţilor ca atestatele de naştere, cununie şi deces să le redacteze atât în limba română, cât şi în cea germană^[37].

4.1.4. Divorţul. În legislaţia austriacă, era pronunţat în situaţii speciale, bine reglementate. Dintre acestea, în documentele analizate întâlnim următoarele:

1. Dispariţia unuia dintre soţi sau fuga de la domiciliu. În circulara din 14 martie 1792, urmare ordinului cancelariei imperiale, episcopul Iosif Şacabent anunţa preoţii că, potrivit legii, în situaţia în care unul dintre soţi dispare sau fuge de acasă, părăsindu-şi soţul şi domiciliul, celălalt să aştepte şase luni întoarcerea. Dacă întoarcerea nu are loc, soţul părăsit să se adreseze consistoriului eparhial şi acela să dea circulară către toate bisericile din eparhie, ca să fie căutat şi anunţat soţul fugit şi să fie prezentat la judecată, fixându-i-se locul şi termenul de judecată. Dacă la termenul fixat soţul fugit nu se prezenta, atunci soţul părăsit era liber să se recăsătorească. Erau excluşi de la această dispoziţie bărbaţii şi femeile dispăruţi în „răzmiriţa cea de curând trecută turcească, fiindcă poate au căzut în robie“. Într-un asemenea caz, soţul rămas era dator să-l aştepte pe cel dispărut până la întoarcere, afară doar de cazul când doi martori ar fi depus jurământ că soţul dispărut a murit^[38] .

2. Divorţul începea la judecătoria părţii pârâte, iar când se punea procesul pe rol, putea fi transferat la judecătoria de care aparţinea domiciliul părţii reclamante^[39].

3. În cazul catolicilor, greco-catolicilor şi celor două confesiuni evanghelice din Ardeal, erau competente a le judeca procesele de divorţ scaunele judecătoreşti bisericeşti^[40].

4.2. Schimbarea numelui era interzisă. În 1815 aflăm că mulţi voiau să-şi schimbe numele şi poreclele pentru a se sustrage evidenţelor fiscale şi civile ale stăpânirii, dar aceasta nu îngăduia^[41]. Cei care şi le-ar fi schimbat până atunci, erau obligaţi să revină la vechile nume şi porecle^[42] .

4.3. Sistemul de pensii era foarte reglementat în Imperiul Habsburgic. Beneficiau de pensii câteva categorii de persoane în zonele de graniţă, astfel:

● Ofiţerii şi funcţionarii de stat beneficiau de pensii după retragerea din funcţie, fie din cauza vârstei, fie a bolii. Pensia nu era definitivă. Ne bazăm pe următorul fapt: în 1834, curtea aulică de la Viena dădea instrucţiuni tuturor preoţilor din imperiu privind obligaţia lor de a da lunar adeverinţă pensionarilor din parohiile lor, în baza căreia aceştia să-şi poată ridica pensia. Preotul trebuia să aibă în vedere dacă:

1. Persoana respectivă este în viaţă.

2. Dacă are sau nu alte posibilităţi de existenţă şi câştig^[43].

● Beneficiau de pensie şi urmaşii acestora, cât şi urmaşii celor căzuţi în războaie sau ai pensionarilor decedaţi. Într-o circulară din 1818, aflăm că de pensia de urmaş puteau beneficia:

1. Soţiile cu care fuseseră căsătoriţi legal: „Numai aceale văduve penzie pot căpăta,

a) care „în vremea statului milităresc a bărbaţilor lor cu nunta împreunate au fost“^[44]. Lunar, preotul trebuia să le dea adeverinţă, din care să rezulte:

– dacă a trăit întotdeauna în bună înţelegere cu soţul său;

– dacă nu s-a depărtat sau nu s-a despărţit vreodată de soţ;

– dacă s-au măritat sau nu între timp;

– dacă au obţinut vreo funcţie publică din care să-şi poată câştiga existenţa^[45].

2. Copii rezultaţi din căsătoriile legale: „pruncii aşijderea, carea din astfel de nunţi s-au născut“^[46]. Şi acestora preoţii aveau obligaţia să le dea lunar adeverinţă, din care să rezulte:

a) dacă au împlinit vârsta de 18 ani la fete şi 20 la băieţi;

b) dacă s-au căsătorit;

c) dacă au intrat într-o mănăstire;

d) dacă au intrat într-un azil;

e) dacă au obţinut vreo funcţie din care să-şi poată câştiga existenţa^[47].

4.4. Concubinajele existau, dar erau socotite în afara legii. Preoţii aveau datoria să convingă pe cei în cauză să se căsătorească legal, dacă refuzau, să încerce să-i despartă, iar dacă nu reuşeau, erau obligaţi să anunţe autorităţile politice şi administrative, ca acestea să recurgă la măsuri coercitive^[48].

Orice fals strecurat în adeverinţele pe care le emitea lunar preotul, era pedepsit prin obligarea lui de a restitui statului sumele plătite drept pensie în mod ilegal, ca urmare a actelor emise de către preot^[49]. În 1831 fusese descoperit preotul Petru Stan din Biniş că dăduse două atestate false, fapt care atrăsese după sine pedepsirea preotului respectiv cu o lună închisoare şi suspendarea lui din funcţie pe timp de o jumătate de an^[50].

Atestatele de stare civilă eliberate de către preoţi foloseau şi la stabilirea drepturilor de pensie pentru văduvele şi orfanii celor decedaţi, ofiţeri, grăniceri, funcţionari publici etc.^[51]

În caz de deces al vreunui ostaş invalid din parohie care primise pensie, ­preotul era cel care trebuia să ia înscrisurile de legitimare ale decedatului şi în special „abşidul“ (livretul – n.n.), să le anexeze certificatului de deces, pe care el îl elibera şi să le înainteze pe toate oficialităţilor, în vederea sistării pensiei^[52]. În 1831, preotul era obligat ca toate aceste acte ale unui pensionar militar să le predea protopopului şi acesta să le înainteze organelor de stat^[53].

Cei care slujiseră în armată, la pensionare erau scutiţi de contribuţii faţă de biserica parohiei lor^[54].

Având în vedere importanţa documentelor pe care le emiteau preoţii, se rânduia, în 1829, ca toate parohiile să aibă ştampile, cu care să însemne toate actele ce le emiteau^[55]. Şi protoieriile erau obligate să-şi facă ştampile proprii. În circulara din 3 noiembrie 1830, protopopul Nicolae Stoica de Haţeg îşi chema toţi preoţii cu registrele de protocoale la sediul protoieriei, ca să verifice acele registre, să le pecetluiască şi să le semneze^[56].

4.5. Recomandări de bună purtare şi de stare materială trebuiau să dea preoţii în 1853 ori de câte ori erau solicitaţi de enoriaşii lor, în orice împrejurare a vieţii, fie că era vorba de căsătorie, angajare în serviciu, slujbă la stăpân, militărie, şcoală, intrarea în mănăstire sau în orfelinat^[57].

(continuare în numărul viitor)